Cristian-Paul Mozoru – cavalerul gândirii profunde şi pline de înţeles

Cristian-Paul Mozoru – cavalerul gândirii profunde şi pline de înţeles

Mihai Hafia TRAISTA

 

Poetul francez Alphonse de Lamartine a spus că, „poezia este cea mai înaltă formă în care se poate întrupa gândul omului”. Iată, avem fericita ocazie de a vedea gândurile şi emoţiile delicate, spiritualizate, ale tânărului poet Cristian-Paul Mozoru, într-un volum intitulat „La Porţile Timpului”.

Deşi cartea de faţă este un volum de debut în poezie, autorul este un poet matur, care stăpâneşte foarte bine cuvântul, cea mai puternică forţă din Univers şi cea mai sigură armă cu care poate fi înarmat un cavaler al gândirii profunde şi pline de înţeles cum este Cristian-Paul Mozoru, care, după ce a privit prin ochiul lui Ra deasupra Universului pentru a proteja, poate, pe cei dragi lui, plecaţi în veşnicie (reiese şi din poezii dedicate în memoria tatălui său Paul-Gheorghe Mozoru şi a unchiului său Aurel-Alexandru Mozoru), spune: „Am văzut viaţa anorganică / În întreaga ei ordine / Haosul ordonat al Lumii / A oprit această continuitate privelnică / Şi a început să semene noi răspunsuri / La întrebările nepuse”.

Poezia lui Cristian-Paul Mozoru redă prin simbolurile mitologice întreaga esenţă a fiinţării umane pe acest pământ, până când trupul omului alege: „A se scălda-n ţărână / Ferit de-amara sare / A unei lumi fără moment / Când noi, în focul vieţii, / Doar scrum am fost / Şi fum îi vom rămâne …”, astfel Graalul – „Vom apuca Graalul fiecare cu o mână / Şi-l vom ciocni de Cer / Până ce Timpul se va deschide …” – este vasul belşugului, vasul care conţine elixirul nemuririi, sângele lui Christ, „Cel ce bea sângele meu are viaţă veşnică …”, deoarece „El a pus în inima lor şi veşnicia”, spune înţeleptul Eclesiast; Icarus – „Iar noi îl vom imita pe Icar / Precum un râu de ceară … / Precum un portret cu stâncă …” – simbolizează îndrăzneala şi cutezanţa, dar şi sfidarea regulilor universale ce atrag după sine pedeapsa; Râul Rubicon („Trecerea Rubiconului”) – „Cu pană de cenuşă, drumurile / Început-au a se creiona / Lipsite de paşii rămaşi / Pierduţi spre Rubicon” – înseamnă depăşirea unui punct fără de întoarcere; Pasărea Phoenix – „Cu pană de Phoenix, cuvântul / Îşi caută literele / În reciful rătăcitelor priviri / Ale ultimei atingeri” – simbolizează depăşirea eşecului prin renaştere din propria cenuşă; Cronos (sau Saturn la romani) – „În mână cu clepsidra sacră / Pe însăşi Cronos, de pe tron, sfida-voi / Şi timp nepământean voi curge peste lume” – reprezintă în concepţia grecilor, timpul care se scurge; „Tempus edax rerum” („Timpul care distruge totul”), scria Ovidiu. Cu alte cuvinte, tronul lui Cronos pe care vrea să-l sfideze poetul, simbolizează puterea timpului asupra lumii întregi, dar în acelaşi timp simbolizează şi teama de a avea un succesor la tron, de aceea el îşi înghite copiii. Complexul lui Cronos este invers faţă de cel al lui Oedip – „De urmele-mi vei pierde / La căpătâiul vieţii / Sfat să vii a cere / Şi timp să iei cu tine / Cât pentru o viaţă de Oedip” – simbolizează lupta inutilă pe care o duce omul, fiinţă slabă şi vremelnică, împotriva destinului său care-l domină şi îl striveşte (în psihanaliza lui Freud, „complexul Oedip” simbolizează legătura erotică, inconştientă cu părintele de sex opus, care se dezvoltă încă din copilărie şi provoacă sentimente de vinovăţie şi teamă în cadrul unei stări nevrotice); Venus – zeiţa dragostei, frumuseţii şi fertilităţii; Olimpul – muntele plin de lumină, lăcaşul zeilor – „Din pieptul lui Olimp va scoate viaţă / În păr de Venus despletit / Pe calea-ţi paşnică de ramur înflorit”; Zeus – tatăl zeilor şi oamenilor, zeul cerului şi fulgerelor; Hades – zeul Infernului, al lumii subpământene, împărăţiei umbrelor; Tartarul – cea mai joasă regiune a lumii, fiind atât de adânc sub pământ pe cât este pământul sub cer.

Toate acestea fac ca poezia lui Cristian-Paul Mozoru să-l ademenească pe cititor, să-l atragă în universul ei, care mai apoi îl va convinge sau nu.