Pătărăniile unchiului Fedea (18)

BINOCLUL IV

La pădurar

–        Apăi Micloş să-ţi trăiască muierea că tare mult bine mi-o făcut! – spuse

unchiul Fedea ieşind de la primărie. Apoi, parcă râzgândindu-se, adaugă:

–        Mi-o făcut pe dracu’ că de nu aveam cucăru’ nu se temea nimeni de mine, dar

aşe… Ia uite! – scoase unchiul un şomoltoc de bani. – Şi pădurariu tot pentru asta mă cheamă! Se tem toţi de cucăru meu, las’ să se teamă mama lor de curvari! Uite numa: şepte sute şi cu şepte sute fac o mie patru sute, plus de la pădurar şepte egal două mii o sută lei. Apăi no, că atâţia bani nu câştigă un băieş într-o lună, cât câştig eu cu cucăru într-o noapte şi stai că nici n-am văzut nimic, aşe să mă vadă pe mine boala cum i-am văzut eu pe îştia trei la muierea lui Micloş.

Pe uşa brigăzii ocolului silvic, unchiul Fedea intră  mai sigur decât ar fi intrat în propria-i casă, că doar ştia de ce îl cheamă «coţcarul» de pădurar.

«Da ce ar si dacă pe îsta l-aş beli de o mie de lei? – îi trecu unchiului prin gând, dar repede se răzgândi. – Dăi încolo că nu m-o făcut pe mine trei sute de lei, pentru trei sute să-mi pierd omenia?  Dacă de la toţi am luat câte şepte, apoi şi de la el tăt atâta iau…»

–        Lăudăm pe Isus! – îl salută unchiul pe pădurarul cu mustaţă stufoasă, care

şedea pe un pat de campanie şi îşi curăţa puşca. Pădurarul ridică ochii deasupra cărora stăteau streşină nişte sprâncene la fel de stufoase ca şi mustaţa, iar privirea-i parcă spunea: «Bă, tu nu şti să baţi la uşe?!…»

–        ’n veci!… – răspunse scurt pădurarul, continuând să-şi cureţe arma.

Unchiul Fedea văzând că pădurarul nu-i spune nimic, tuşi scurt în pumn, îşi şterse

cu dosul palmei broboanele de sudoare de pe frunte, aranjă binoclul pe piept şi începu «negocierea»:

–        No, că apoi eu ştiu de ce m-ai chemat dum’ata pe mine!

–        Ei zău?! – întrebă batjocoritor pădurarul.

–        Da-a-a!… – răspunse unchiul. – Am văzut tot, prin cucăr!…

Pădurarul continua să cureţe cu vergeaua ţeava armei şi de abia după o tăcere

lungă, întrebă:

–        Şi zi!… Ai văzut tot ai?!…

–        Da-a-a! Prin cucăr! – îl asigură unchiul Fedea.

–        Şi atunci de ce nu le-ai scos afară?…  ’tui scăldătorea şi afumătorea mamii mă-

sii de treabă! – răcni   pădurarul la unchiu Fedea.

–        P-p-p-e cine, – se sperie de-a binelea unchiul Fedea.

–        P-p-p-e cine, – îl îngână pădurarul. – Pe Papa Pius! Caprele, de ce nu le-ai

scos?!…

–        De unde? – întrebă din ce în ce mai mirat unchiul Fedea.

–        Din aia…  a mă-tii, boşorog nebun! Din plantaţia de puieţi.

–        Păi eu am crezut că m-ai chemat pentru…

–        Auzi măi Fedea!… Cu mine nu mai face pe niznai că te bag la ţuhaus! În loc

să-ţi păzeşti caprele, beleşti ochii prin cucăr la fundurile muierilor. Cine mai are capre-n sat?… Îţi spun eu: nimeni! În afără de tine, bineînţeles. Şi tu în loc să ai grijă de ele, te uiţi prin  cucăr.  ’tui cucăru’ cui te-a închinat de moş bolund, că mi-o venit control şi am luat sule-n cur pentru caprele tale, da şi ţie ţi-au făcut ştraf, ori plăteşti ori te leagă şi te duc la criminalie.

–        Cât mi-o dat? – de abia putu să întrebe unchiul.

–        O mie patru sute de lei!

Pătărăniile unchiului Fedea (17)

BINOCLUL III

 

La primar

           

Ieşind din parohie, unchiul Fedea îşi aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr şopti: «Apăi, no că de amu înainte, dragă părinte, o să-mi dai  dum’ata mie canoane când m-oi ţuca-n cur!»

            Dar aducându-şi aminte că mai trebuie să treacă pe la «potlogarul» de primar şi pe la «coţcarul» de pădurar i se mai potoli bucuria.

–        Apăi no, ştiu eu ce vrea bitanga de birău! Iar vre să-mi bage grumazu-n jug

pentru câteva zile de preştaţie, ’tui dumnicatu mamii mâ-ne-sa de lepădătură!

Primarul îl primi de îndată, ceea ce îl miră foarte mult  pe unchiul Fedea, că în alte dăţi aştepta câte două-trei ore până era chemat înăuntru.

–        Hai, hai intră unchiule Fedea, ia loc! – îl luă în primire primarul.

–        Mulţam hireş, da păi no, Doamne iartă-mă ’oi sta-n picioare, – răspunse unchiul pregătindu-

se sufleteşte să nu primească mai mult de trei zile de preştaţie. «Ce mama mâ-ne-sa, eu n-am nici cai nici boi de ce să-mi bage pe grumaz şapte zile ca anul trecut? De ce?…»

–        Eu unchiule Fedea…

«No, amu-i atunci!» – gândi  unchiul Fedea.

–        Eu te-am chemat să…

–        Şi bine ai făcut domnucule birău! Bine ai făcut, că eu tomna m-am gândit: «Oare când m-o  chema birăul la el?» şi  am vrut să zin singur, dar tomna m-ai

chemat. Da să şti că n-o fo drept anul trecut când mi-ai dat şapte zile de preştaţie şi babei mele patru, că noi Doamne iartă-mă nu avem nici cai nici boi…

–        Aşa e unchiule Fedea, dar trebuia să terminăm drumul spre Prilazuri.

–        Apăi no, cu cei ca mine ţi-ai găsit să termini drumul spre Prilazuri, cu cei  care n-avem labă

de trăgătoare pe lângă casă?… Iar cu cei care au cai şi-s tineri, ca Micloş spre un exemplu, sau muierea sa care-i şi mai tânără, de ce nu ai probăluit să termini!?…  

–        Lasă unchiule Fedea nu mai bate şaua să priceapă iapa, hai mai bine ne-om

înţelege că doară oameni sântem…

–         Apăi eu zic să nu ne înţelegem?… Să ne înţelegem că doară n-am zinit de

florile mărului la dum’ata.

–        Da sigur nu ai spus la nime’ nimic? – întrebă îngrijorat primarul.

–        Bistoş! – răspunse hotărât unchiul Fedea, deşi nu ştia foarte bine la ce se

referă primarul.

–        Atuncea-i bine, că de află Micloş bagă cuţâtu-n mine, mi-ar tăia înghiţitoarea!

–        Hăpt aşe grăii şi popa, – zâmbi unchiul Fedea. 

–        Păi popa de unde ştie, că amu ai zis că nu ştie nimeni?…

–        Apăi aşe şi e, nu ştie nimeni!

–        Da popa?

–        Ce-i cu popa?

–        Păi tocmai ai spus, că popa a zis că de-ar afla Micloş mi-ar tăia înghiţitoarea.

–        Nu era vorba de înghiţitorea dum’ata.

–        Da de a cui?

–        Apăi de a cui, parcă ai si cocon… De a lui!

–        Păi şi el?…

–        Şi el!

–        ’tui anafura mamii lui de popândoc, bine ar face Micloş de i-ar lua

înghiţitoarea!

–        Mi-o dat şapte sute de lei şi mi-o zis să nu suflu o vorovă la nime’ şi la mine

vorova-i vorovă, mai  repede o grăi piatra decât mine, că eu ştiu să tac.

–        Da văd cum ştii să taci, tocmai ai grăit înaintea pietrii.

–        Apăi bată-te norocu domnucule birău că dum’ata şi cu popa v-aţi băgat în

acelaşi căcat şi eu ţi-am zis numa’ aşe ca să nu ne târguim… ca să ştii cum mere târgu – zâmbi şiret unchiul Fedea.

–        Aşa şi acuma eu trebuie să-ţi dau şapte sute?…

–        Apăi no, de nu-i vrerea duma’ata!… Da…

–        Ei lasă, lasă unchiule Fedea, îţi dau cum să nu-ţi dau, – zâmbi primarul

ducând mâna la buzunar.

Ieşind din primărie unchiul Fedea, îşi aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr şopti: «Apăi, no că de amu înainte, domnucule birău, o să-mi dai  dum’ata mie preştaţie când mi-o da popa canoane!»

Pătărăniile unchiului Fedea (16)

BINOCLUL II

 La preot 

Coborând în sat pe cărarea de pe Dealul Cornului, unchiul Fedea de abia îşi târa piciorul stâng după cel drept, pornise de acasă cu dreptul ca să îi meargă bine, deşi nu prea credea că ar putea să-i meargă bine într-o zi de marţi când te cheamă preotul, primarul şi pădurarul „să treci urgent” pe la ei.

– No ni, că astea şi sunt cele trei năpaste de marţi – popa, birăul şi pădurariu, ce focu’ le-o si hia de la mine?… – se întrebă unchiul Fedea aranjându-şi binoclul agăţat de gât. Se simţea mai în siguranţă cu binoclul, de parcă acesta era un talisman ce poate să-l ferească de toate relele. Era sigur că popa îl cheamă, ca de obicei să-i dea canoane, că iar o fi „cloncănit cloaţa de babă” pe la popă că nu a postit miercurea sau vinerea „’tui ceapa ei de hoaşcă că nu poate să-şi ţină fleorca”.    

            În acest timp, în care unchiul Fedea se apropia de parohia satului, părintele Pintea, parohul satului, stătea în tindă tolănit în şezlongul lui  împletit din răchită şi se gândea la unchiul Fedea: „Mare pehlivan mai e şi unchiul Fedea, acuma mă are la mână, da bine că nu i-a spus, atunci la cârciumă, lui Micloş că m-a văzut pe la nevastă-sa, lua-l-ar dracu’ cu tot cu binoclul său! Doamne iartă-mă!” – îşi făcu semnul crucii tocmai când unchiul Fedea bătu la uşă.

–        Sobot! – aproape strigă părintele.

–        Lăudăm pe Isus! – salută unchiul Fedea, intrând timid în tindă.

–        În veci amin! – răspunse părintele. După care cei doi se măsurară din priviri

ca doi luptători într-o arenă.

            „Hâtru unchieşul, veni cu binoclul de gât ca să-mi dau seama că ştie totul, că m-a văzut în „pielea goală” în casa lui Micloş „în odaia de la drum” cu nevasta acestuia” – gândi părintele şi spuse mieros:

–        Unchiule Fedea te-am chemat să vorbim despre… – îşi desfăcu larg mâinile,

neştiind cum să continue.

„No ni numa’ uită-te la el de popă! Mi se vâră-n suflet ca dracu’ sub mânăstire” –

gândi unchiul Fedea şi scărpinâdu-şi ceafa spuse: 

            – Apăi părinte stai fără grije, că de nu mă chemai dum’ata zineam eu şă sângur, aşe să şti no!

            „Ia te uită, se pricepe să şantajeze, iar unii îl iau de prost!” – zâmbi părintele şi tuşind în pumn continuă:

–        M’da, e o problemă mai delicată…

–        No apăi aşe-i tăt vomu – păcătos! Sfântu Apostol Pavel o scris în poslanie

către romani: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” – spuse unchiul Fedea în speranţa că părintele va fi mai blând cu el şi nu îi va da un canon prea aspru.

            „Mă ia cu scriptura – cu apostolii şi poslanii, nu cred că scap mai ieftin de trei sute de lei!” – gândi părintele şi începu să negocieze:

–        Unchiule Fedea, eu cred că trei… ar fi destul… ca să…

Unchiului Fedea nu-i venea să creadă urechilor, să scape numai cu un canon

de trei rugăciuni… păi el era pregătit pentru un canon de cel puţin doisprăzece rugăciuni.

–        Vai de mine părinte, apăi trei sunt de tătu tătului puţin, eu îs gata să…

–        Bine unchiule, să fie cinci!

–        Douăşpe părinte!

–        Unchiule!… Şapte şi dute cu Dumnezeu!

–        No, apăi vai de păcatele mele părinte, că eu nici la târg nu mă târgui, de zici

dum’ata că şepte-s bugăte… şepte să sie!… – îşi frecă de bucurie mâinile că scăpă doar cu şapte rugăciuni.

           Părintele scoase din buzunar portmoneul, numără şapte sute de lei şi îi întinse unchiului spunând:

            – Nu cumva să te scapi cuiva că m-ai văzut la nevasta lui Micloş că nebunul e în stare să bage cuţitul în mine!  

            La început, unchiul Fedea se uită la preot ca poarta nouă la viţel, dar încetul cu încetul, în mintea lui se limpezi totul. Îşi aranjă binoclul, luă banii, zâmbi, trase cu ochiul preotului şi spuse:

             – No apăi părinte să n-ai dum’ata grije, că eu de amu-n veci nu m-oi uita p’ân cucăr spre casa lui Micloş. 

Pătărăniile unchiului Fedea (15)

BINOCLUL

 

Două săptămâni în cap, ca un ocnaş, unchiul Fedea a sfărmat piatra cu târnăcopul şi cu barosul, iar acum privea cu mândrie spre cele patru grămezi de piatră, pe care Grigore Lumei urma să le încarce în căruţă şi să le ducă de acolo. Unde va duce Grigore piatra?… Habar nu avea. Putea s-o ducă „la dracu-n praznic” sau „unde şi-a înţărcat mutul iapa” sau putea să n-o ducă de loc, unchiului Fedea îi era totuna!  El îşi făcuse treaba, şi de acum încolo, binoclul e al lui.

– No, amu cucăru îi a mnieu! Da ce cucăr… cu şcătuie de ptiele şă cu încuietore de sier, aşe cucăr mai rar, nici nu-mi pare rău că am chirlopănit două săptămâni de nu-mi simt mânurile de la de la crampen şi baros până am zdrobdit patru mâgle de piatră, ’tui lompăul mamei mă-sii de treabă, – înjură unchiul satisfăcut.

Mult s-a mai bucurat unchiul Fedea de binoclul câştigat cu sudoarea frunţii sale, căci aşa l-a blestemat Dumnezeu pe om: „Cu sudoarea frunţii tale o să-ţi câştigi visurile vieţii”, iar binoclul – era visul cel frumos, pe care unchiul Fedea îl tot visa din fregedă pruncie.

Însă bucuria unchiului Fedea era umbrită de două „guri spurcate”: una a „mârhoiei de babă” şi alta a „căcănarului de Micloş”, care parcă se vorbiseră să-i facă zile fripte.

– A robotit ca un şalgău în ocnă pentru un căcat de cucăr! – se văicărea pe la vecini mătuşa Măria. – Ş-amu şi l-a spânzurat de gât, spânzura-s-ar de grinda podului trântorul naibii, că nici o haznă nu-i de el – toată ziua stă cu ochii beliţi în cucăr şi fluieră ca la nuntă.  

            Dar vorbele „şişcoaiei de babă” nu îl necăjiră atât de rău ca cele rostite de „bitangă de Micloş” şi anume că binoclul lui nu ar fi binoclu militar ci „aşe o bagatelă de zăbavă pentru prunci”.

– ’tuţi ţâţa mă-tii ce ai supt-o azi şi mâ’ni de batjocoros, ascultă numa’ la el de obdielar păduchios – cucăru meu nu-i cătănesc! Parcă-i chior şi nu vede că-i verde, apăi de-i verde musai să fie cătănesc, dar se pricepe el la cucăre cum se pricep caprele mele la calendarul pravoslavnic. Mama lui de mocârtan! Apăi aşe cucăr nu are nici pădurariu Filip că de-ar ave, ar vedea hoţii şi nu s-ar fura tomna-şe pădurea ca-n codru. Da’ eu cu îst cucăr de mă uit spre Pârloaga Ungurului văd şi penele de la gâşte pân iarbă, de mă uit spre Sărata îi văd pe toţi care se duc la târg, de mă uit spre Dealul Dobrucii văd totul ca-n palmă, iar de mă uit spre Măgură o văd şi pe Varvara a lu Cecerişcă când se duce „unde merge împăratul pe jos”. Ptiu la ea că n-are pic de ruşine, neruşinata!… Eu mă uit la ea prin cucăr, iar ea îşi bagă curu’ cât un tanc în nasul meu şi puşcăreşte ca din tun.

Dar odată la cârciumă „bitanga de Micloş” îl luase prea de tot peste picior:

–        Apăi ţie Fedea nu ţi-s toate caprele acasă, zău de nu!…

–        No, ni la el! – se supără unchiul Fedea. – Apăi, de ce grăieşti aşe cu mine tu

Micloş?!…     

            – Da cum să grăiesc măi Fedea, dacă tu parcă ai bolunzât de cap, ţi-ai agăţat cucăru de gât, ca jizii din Fiflaemul de Crăciun tingerea şi umbli aşe teleleu prin sat. Batăr de-ar si cucăr cătănesc, da’ aşe…

            „No las că-ţi arăt eu ţie unde iernează racii, Maria mâne-ta de bitangă, că te legi de mine ca orbul de uluca zăplazului, no amu ni, ţi-oi zâce eu una de o să mă ţii minte pân la copârşeu!…” – înjură unchiul Fedea în gând, după care cu voce blândă îi spuse lui Micloş:

            – Apăi, tu Micloş să nu grăieşti aşe no!… Că tu cătană n-ai fost şă n-ai de unde şti cum arată un cucăr cătănesc, da ţi-l arăt eu amu ni, ia numa’ uită-te p’în el.

–        Încă n-am bolunzit ca tine, să mă holbez la lume p’în cucăr! – ripostă Micloş.

–        Apăi, de nu vrei nici nu-i hia să te uiţi, da să şti că eu de la mine de acasă văd

pân’ la tine acasă pe Soloneţ. Aşe să şti no!

–        Vezi tu un fras, să te frământe! Că multe le mai şi scorneşti, – spuse râzând

Micloş.

            – No, apăi văd că te apucă îndoiala, da’ eu numa’ adevăr ţi-am grăit pân’ amu şi ca să-ţi dovedesc că nu umblu cu băsneli muiereşti ţi-oi spune ce ai făcut azi noapte mă!…

–        No, zi să te audă tăţi creştinii cât de scornitor eşti! – strigă bucuros Micloş.

–        Apăi no ce să zâc, că eu doară atâta am văzut că te preumblai în toiul nopţii

p’în odaia de la drum, ş-am zâs în mine: „No bdietu’ de Micloş i-o trăbuit nevastă tânără ş-amu nu se poate hodini noptea!     

            – No, amu măi Fedea te-ai făcut de comedie faţă de tătă cârciuma… că eu azi noapte fost-am cu nănaşu Gligor sus pe Măgură la oi! Ia să zică şi nănaşu, aşe-i nănaşu Gligor?!… – se bucura din ce în ce mai tare Micloş.

–        No, apăi… aşe-i! – spuse încurcat Gligor.

–        No, apăi amu priceput-am cum stă treaba! – se lovi unchiul Fedea cu palma

peste frunte. – Şi bou’ de mine mă tot întrebam şi mă minunam: „Ce bâză l-o fi muşcat pe Micloş de se plimbă în ptielea goală, taman cum l-o făcut mâne-sa, p’în odaie ş-o tot ţucă, ş-o  tot strânje-n braţe pe nevastă-sa?…” No, ni ş-amu priciput-am că îla no fo’ Micloş!

            Ca la o comandă, toţi creştinii din cârciumă izbucniră într-un hohot de râs, iar Micloş o zbughi prin uşă afară, înjurând de mama focului.

 

Pătărăniile unchiului Fedea (14)

NEGUŢĂTORUL DE SMÂNTÂNĂ

 

            Deşi afară era încă întuneric de nu puteai să-ţi dai seama dacă e dimineaţa de joi sau e dimineaţa de vineri, deşi cucoşii încă nu cucurigaseră, unchiul Fedea deja înjura de mama focului toate pietrele ascuţite de pe Drumul Târgului, peste care călca cu picioarele desculţe.

Pe el nu-l putea păcăli întunericul, ştia foarte bine că este dimineaţa de vineri, deoarece în fiecare vineri dimineaţă pleca spre târg cu două cofe de smântână. Ş-apoi dacă ar fi fost şi dimineaţa de joi, unchiul Fedea ar fi călcat tot pe aceleaşi pietre ascuţite, ar fi tras tot aceleaşi înjurături şi ar fi şoptit tot aceleaşi rugăciuni şi asta datorită, în primul rând drumului care avea aceleaşi pietre ascuţite atât în dimineaţa de joi, cât şi în cea de vineri, iar  în al doilea rând unchiul Fedea folosea în fiecare dimineaţă aceleaşi înjurături şi aceleaşi rugăciuni şi pân’ la urmă îi era indiferent că el nu stătea cu smântâna în târg alături de muierile de pe Valea Izei, deoarece avea muşteriii săi şi toţi aleşi pe sprânceană, „numa doftori, advocaţi şi puliţişti” că doară n-o să care el cofele pân’ la Sighet pentru nişte terchea berchea, coate goale sau frânari de la chefere, aceştia nu au decât să târguiască de la muierile din târg.

– Ministeriu mă-ti de uliţă! Că într-o zi mi-oi rumpe pticioarele p’ăn gropti, da bine şi aşe, că de n-aş cunoaşte-o pă de-rost mi-aş rumpe capu, mama ei de treabă! – bombănea unchiul Fedea între un „Crez” şi un „Tatăl nostru”, dar de rupt nu-şi rupea nici picioarele nici capul, căci cunoştea drumul spre târg, cum cunoştea orbul Moşko drumul spre havre ovreiască, căci în fiecare vineri: „haida cu desagii-n gârbiţă la târg, iar de acolo înapoi acasă, flămând ca un câne, tu’i ceapa mă-sii de treabă!”

„Nu care cumva să uiţi că-i vinerea azi! Vi-ne-rea!… Auzâtu-m-ai tu să nu care cumva să îndrăzneşti…, că te bate sfântu’ Dumnezeu care le vede pe toate!” – îl povăţuia în fiecare dimineaţă de vineri mătuşa Măria, ceea ce îl supăra pe unchiul Fedea atât de tare, că primul sfert de drum uita de rugăciuni, de gropi şi de pietre ascuţite, dedicând toate înjurăturile mătuşii Măria:

– Hoaşca  bătrână, atâta ştie: „Nu care cumva să uiţi!…” Uitar-ar Dumnezeu s-o scrie în cartea traiului cel veşnic! Uitar-ar mortea de ea să uite de mironosiţă afurisită!… Bătu-o-ar grebla lui Dumnezeu cu care adună stelele de pe cer şi clopoţelul cu care cheamă îngerii la utrenie…

Dar la dus, dacă era cum era, la întors era  jale mare. Maţele unchiului Fedea chiorăioau de foame mai ceva ca o ceată de pisici în luna lui mărţişor, picioarele i se înmuiau, iar în faţa ochilor i se aşternea ceaţă.  De multe ori se aşeză pe iarbă şi lingea cofele sau ulcioarele de smântână de străluceau mai ceva decât coifurile războinicilor romani, după care se jura pe sfânta Varvara din Bocicoiul Mare şi pe sfântul Anton din Coştiui că  le spălase la fântâna din Sărata, că nu mai putea înainta din cauza roiului de muşte, care zburau după el, din cauza hârburilor nespălate.

– Spălate-ar vecinii rece şi întins pe masă de hârbăreţ nimicitor şi ruinător ce eşti!… De parcă eu nu puteam să le spăl şi apa s-o dau la purcel?… – lua foc mătuşa Măria.

Dar într-o vineri, mare noroc a dat peste unchiul Fedea, i-a pus Dumnezeu mâna în cap nu alta, căci se întoarse acasă mai sătul decât vierul notarului, cu banii în buzunar şi cu cofele nespălate… – minunenea minunilor!

Când duse smântâna la domnul „puliţist” Ioşca, nevasta acestuia i-a dat o pâine neagră şi tare ca piatra din cariera Oblazului.

–        Poate aveţi acasă purceluşi, Fedor-baci? – îl întrebă femeia.

–        Avem, avem, bistoş avem! – se grăbi s-o asigure unchiul Fedea, ca nu cumva

„Doamne fereşte!” să se răzgândească şi să nu-i dea pâinea.

            Mulţumind pentru pâine, unchiul Fedea o zbughi pe uşă afară,  „dar bat-o norocu’ de pituce”, că nicicum nu putea să muşte cu cei doi dinţi ai săi din ea.

            – Apăi bat-o căpăstrul pe cuconiţa puliţistului că-mi dete o pită… – bozgănea unchiul Fedea încercând să rupă un colţ din pâine. După îndelungi sforţări reuşi şi bucuros scobi tot miezul, dar cât miez poate să aibe o pâine uscată?… Unchiului Fedea tocmai i se deschisese pofta de mâncare, dar totodată cu ea îi trecuse prin căpăţână o idee năstruşnică şi din câţiva paşi se opri în mijlocul târgului, lângă o găzdoaie, rumenă, grăsuţă, rotundă ca un dovleac. Muierea şedea între două butoaie şi din când în când striga:

–        Smântână proaspătă! Luaţi smântână proaspătă!…

Unchiul Fedea se apropie de ea şi întinzând pâinea scobită ce se asemăna perfect

cu un ulcior şi prefăcânduse că duce mâna la buzunar după bani, spuse răspicat, aşa cum vorbesc oamenii grăbiţi ce nu au timp de pierdut prin târguri:

–        Ia-n toarnă-mi şi mie aici o literă de smântână!

Femeia bucuroasă îi turnă o ulcică de un litru, dar smântâna dispăru în coaja

pâinii, exact cum dispare apa în pământul secetos. A mai rămas puţin pe fund.

            – Apăi vomule-muiere bună, aci şohan nu-i o literă de smântână! Ai vrut să mă celuieşti, nu mai iau smântână de la tine! – spuse hotărât unchiul Fedea şi răsturnă smântâna rămasă pe fundul pâinii în butoiul femeii.

            – Bată-te Dumnezeu de rondioş împuţit! Eu am crezut că-i om de omenie, iar el uite ce mi-o făcut… – strigă femeia în urma unchiului Fedea care poate nici nu o auzea, căci coaja uscată de pâine se prefăcuse într-o gustoasă plăcintă, iar printre degetele unchieşului picura smântână…

Pătărăniile unchiului Fedea (13)

 PORUNCILE DOMNULUI

 

            Despre unchiul Fedea nu se putea spune că era prea-prea bocotan, dar la fel nu se putea spune că ar fi foarte-foarte siromah, nu era nici boltăgiu dar nici şuşăgaş nu  era. Nici nu i se îndoiau şaranţurile podului sub greutatea grânelor, dar nici vântul nu-i şuiera

„Învârtita de pe Iza” prin podul casei. Cu toate că avea iosag doar cât să-şi întoarcă spurcatul iapa, dar în schimb avea de toate. În grajd rumega vaca Floare cu viţelul ei, în coteţ guiţa godacul Mişu, în ţarc behăiau ca două capre, caprele Ţiţura şi Miţura iar prin curte cotcodăcea cloţa Cuculeana îngrijindu-se de cele nouă ghemotoace galbene ale sale, alungându-şi suratele prin toate cotloanele, nici măcar pe ţanţoşul de Petrea nu-l lăsa să se apropie prea mult, cu toate că acesta impunea mare respect prin pintenii săi galbeni şi prin câte un puternic şi răstit „Cu-cu-ri-gu-u-u!”.

            Ei cam aşa arăta găzdăşagul unchiului Fedea, cât despre livadă şi grădină ce să mai vorbim, se găseau de toate ca în grădina raiului – rânduri-rânduri,  straturi-straturi legume şi zarzavaturi: ceapă, ţelină, spanac, castraveţi şi păstârnac, ardei, roşii, leuştean, praz, ridichii şi magheran, linte, lobodă, gulie (scriu în versuri, mai să fie!)…

Iar varza?…                       

Avea unchiul Fedea o varză… de rămâneau caprele duse pe gânduri, cam o jumătate de zi când o vedeau. Nici vărzarii din Câmpul Lung nu au văzut aşa varză mare.

            Gurile rele cleveteau şi flecăreau tot felul de plăsmuiri şi scorneli pe seama verzei unchiului Fedea, ba că unchiul Fedea e bosorcoi şi bosorcăneşte varza, ba că are un soi de varză adusă din Buda, ba că udă varza cu apă din iazul ielelor, pe care o aduce în noaptea de Sânziene, dupe ce se scaldă fetele codrului şi câte şi mai câte.

            Unchiul Fedea râdea pe sub mustaţă de toate palavrele ce le băsneau muierile pizmăreţe, pe care dacă le întrebai primăvara unde se duc îţi răspundeau fudule, că merg să cumpere răsaduri de varză, iar dacă le puneai toamna aceeaşi întrebare, răspundeau că merg să cumpere varză „că anul acesta nu s-a făcut deloc”.       

– De  parcă anul trecut, sau anţărţ s-o făcut la careva dintre ele? – râdea unchiul Fedea.

Dar într-o dimineaţă de toamnă, când unchiul Fedea ieşi în grădină să se bucure de varza lui, era cât pe aici să treacă la Domnul, cu alte cuvinte mai, mai să-şi dea obştescul sfârşit – cineva îi furase şase căpăţâni de varză. Şase!… Nu una, nu două, nici şapte sau opt ci şase!…     

Unchiul Fedea se uita tembelizat de durere la cocenii verzelor şi încetişor, de abia mişcându-şi buzele, începu să pomenească numele Domnului:

– Bată-i Dumnezeu sfântul de hoţi!… Tăia-i-ar capetele taman aşe cum îmi tăiară ei mie vărzuca!… Dar lasă că vă prind eu, cu mâna me’ vă omor… ’tu-vă… – şi urmă o serie de sărbători, obiecte şi canoane bisericeşti, toate cinstindu-le pe mamele hoţilor care au adus pe lume «aşe potlogari».

Toate aceste «blagosloviri» unchiul Fedea le adresase în direcţia dealului Osoi, că «numa de acolo putea să vină hoţul, dar lasă că…» – ameninţă unchiul cu pumnul în direcţia osoienilor.      

            Trei nopţi la rând a stat unchiul Fedea ascuns într-o căpiţă de coceni de porumb, nemişcat ca sfântul Ioan Nepomuc – ocrotitorul minelor de sare, în capela sa de pe malul Lacului Sărat. Trei nopţi a ciulit urechile, strângând în mâini un ciomag, pregătit cu mare dragoste, pentru spinarea hoţilor. De abia în a patra noapte, aproape spre cântatul cocoşilor, se ivi şi multaşteptatul hoţ, pe care unchiul Fedea îl recunoscu „ozon-perţ”.

            – Păi acesta-i deacul Ilie Rozmarin! – şopti speriat unchiul. – Ia te uită la el, behăie în strana bisericii ca un ţap, dar nu se dă înapoi de la furtişaguri, no amu-i amu!… – strânse unchiul Fedea cu putere ciomagul.

            Nebănuind ce «blagoslovenie» îl aşteaptă, diacul Ilie Rozmarin îşi pregăti liniştit sacul, scoase de după brâu o seceră şi începu să taie varza, căpăţână după căpăţână bolborosind:

            – Prima, Doamne iartă-mă! A doua, Domne iartă-mă! A treia… A şasea Doamne iartă-mă! A şaptea, nu fura!… – se opri deacul, la a şasea căpăţână de varză.

            – Ia te uită, îsta fură fără să încalce poruncile Domnului!… No las’ că amu te ’oi bate şi eu după poruncile Domnului! – şopti furios unchiul Fedea şi sări-n afară din căpiţă se năpusti asupra hoţului.

            Ciomagul şuieră prin văzduh ca locomotiva mocăniţei, apropiindu-se de halta Fedorivnei, şi loviturile căzură pe spinarea deacului care, la început, crezu că-l trăzni fulgerul cerului.

            – Prima, Doamne ajută! A doua, Doamne ajută! A treia, Doamne ajută, A patra Doamne ajută! A cincea, să nu omori! – strigă unchiul Fedea şi aruncă nervos ciomagul, pentru că poruncile Domnului nu îi dădură voie să-i tragă deacului «batâr un ciomag pentru fiecare căpăţână».

–        No ş-amu carăte de aci, că de te mai prind, jur că încalc porunca Domnului! –

scuipă cu năduf unchiul Fedea.

Pătărăniile unchiului Fedea (12)

SFINŢIREA COLACILOR DE PAŞTE

În noaptea de dinaintea Sfintei Învieri, unchuiul Fedea nu închisese un ochi, bietul de el. Dar şi aşa moţăind cu ochii aproape deschişi, visă de câteva ori că mestecă din miezul alb al colacilor pascali.

Ieşi de câteva ori până în tindă şi se uită cu mare jind spre masa pe care se odihneau doi colaci. Unul mare cât roata carului, altul mai mic ca o pălărie oşănească, dar amândoi frumoşi şi rumeni luceau ademenitor sub razele lunii.

– Măi, măi bată-vă norocul, da frumos mai luciţi, de parcă v-a dat baba cu lac, – înghiţi în sec unchiul Fedea.

Ah, ce ar mai fi rupt o bucăţică de colac… ce ar mai fi mestecat din miezul lor galben şi dulce… Dar la asemenea faptă barbară unchiul Fedea nu se încumeta.

Deşi nu ţinuse întreg postul, că de multe ori se furişa ca o pisică spre afumătoarea din curte, unde ciugulea din ficare cârnaţ, aruncând pe urmă toată vina pe «potlogarii de brăbeţi», unchiul Fedea ştia foarte bine că Dumnezeu Sfântul «pupa-i-ar el tălpile» îl vede, dar Dumnezeu drăguţul e bun şi milostiv, şi îi va ierta această vrere nesăbăduită, «…iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea…», – şoptea unchiul furişându-se afară din afumătoare. Mătuşa Mărie să nu-l vadă că atunci «Caput!… Amin!…», l-ar beşteli ca pe o albie de porci, iar a doua zi ar şti toată Fedorivna că «bezbojnicul de Fedea a huzdupat cârnaţi în postul Paştelui».

Biruind ispita de a rupe din colaci, unchiul Fedea, a doua zi de dimineaţă îşi făcu semnul crucii, puse desagii, în care mătuşa Mărie aşezase cu mare grijă colacii şi porni spre biserică ca să sfinţească pasca după cum o cere datina pravoslavnică lăsată din moşi-strămoşi.˜

Toată slujba unchiul Fedea stătu ca pe ghimpi, se tot muta de pe un picior pe altul de parcă era cucoşul bătrânei Varvara, iar când preotul stropise cu busuiocul şi peste desagii lui, alergă cu ei în spate, în sus pe pe Dealul Cornului, ca prunc mic. De abia în vârf se opri să-şi tragă sufletul.

– No aşe, m-oi hodini o ţâr’ ş-apoi oi porni cu Dumnezeu înainte, că pân’ acasă nu mai am mult…

Dar până să pornească «cu Dumnezeu înainte», necuratul îl puse pe unchiul Fedea să scoată din desagi colacii ca să se mai minuneze de ei «că tare faini mai erau!».

– Aşe colaci faini n-o adus nimeni la sfinţit, iar burjuiul de Makovei se uita ca milogu-n straiţă la colacii mei. Ha-ha-ha… Neam de neamuֹ’ lui n-o văzut aşe colaci! – şoptea bucuros unchiul Fedea. – Ia uite ce frumoşi sunt!… Mânca-i-ar unchiul să îi mânănce de colăcei. Unu-i mare, altu-i mic, de zici că-i mama cu pruncuţu’…

Dar bietului unchi Fedea nu îi fusese dat nici măcar să guste din frumoşii săi colaci, că tot minunându-se de ei, împinse cu vârful opincii colacul mic care îl atinse pe cel mare şi o luară amândoi la vale sărind din piatră în piatră până în pârâul Fedorivnei, de unde se auziră două pleoscăiturii, ce-i drept una mai puternică, iar alta mai slabă.

La început unchiul Fedea vru să se arunce după colaci să-i prindă, dar asta ar fi fost adevărată sinucidere, aşa că ce-i mai rămase de făcut decât să-şi tragă una «în numele tatălui» şi să şoptească oftând:

–        Când o auzi Măria, mă beleşte de viu!…

Dar mătuşa Măria nu era chiar aşa de rea cum o credea unchiul Fedea.

– Ce s-a dus pe apa Fedorivnei, nu se mai întoarce veci! Las că pun de o coleşe şi-ţi fac şi o  ratotă cu jumări şi cărnaţi de-o să te lingi pe degete.

Unchiului Fedea nu-i venea să creadă că scăpase atât de ieftin. Se aşeză pe prispa casei şi se adânci în gânduri.

–        Hai la masă şi nu te mai necăji! – se auzi, din casă vocea mătuşii.

–        Iacă nu mă mai necăjesc, dar de mirat mă tot mir, – răspunse unchiul Fedea.

–        Şi de ce te miri atât? – apăru în uşă mătuşa Mărie.

–        Păi nu mă mir de colacul cel mic, că-i mic şi prost, da’ mă mir de cel mare, ce

sărea mai tare decât cel mic, de ai fi zâs c-o bolunzit nu alta, – spuse unchiul Fedea şi intră în casă unde îl aştepta pe masă mămăliga aburindă şi omleta cu jumere şi cârnaţi.

Previous Older Entries