Studii de istorie a Ucrainei (XI)

Volodymyr cel Mare (IV)

Cucerirea Chersonului şi creştinarea cneazului Volodymyr

Image

În anul 988 Volodymyr văzând că împăraţii Vasile şi Constantin nu prea vor să-i dea de soţie pe sora lor Anna, pe care cneazul şi-o dorea, a pornit cu armata împotriva cetăţii greceşti Cherson. Locuitorii Chersonului fiind siguri de zidurile puternice ale cetăţii s-au închis în cetate şi au respins cu success primul atac. Noaptea, la lumina lunii oştenii lui Volodymyr, au ars trupurile tovarăşilor săi căzuţi în luptă şi după obiceiul lor păgân au aruncat în foc şi pe câţiva greci, iar restul prizonierilor i-au adus în jertfă zeului Perun.

Chersonienii au respins şi al doilea atac, asediul a durat şase luni. Cneazul a trimis vorbă chersonienilor că dacă nu se predau îi va ţine sub asediu chiar şi trei ani, dar ei nu au vrăt să-l asculte.

Iată cum descrie „Viaţa Sfântului Vladimir, Luminătorul Rusiei” acest important episod din istoria Rusiei Kievene:

            „Dar hersonenii nu băgau în seamă cuvintele lui, deşi sufereau strâmtorare în cetate; căci de şase luni erau înconjuraţi şi aveau lipsă de cele de nevoie. Iar dumnezeiasca purtare de grijă, căutând prin judecăţile cele neştiute ceea ce era mai de folos nu numai grecilor, ci şi la toate popoarele Rusiei, a rânduit ca cetatea Hersonului să se plece lui Vladimir, lucru care s-a întâmplat astfel: Un protopop al Hersonului, anume Anastasie, a scris lui Vladimir pe o săgeată, astfel: „împărate Vladimir, dacă voieşti să iei cetatea, caută în pământ spre părţile Răsăritului urloaiele prin care curge în cetate apa cea dulce. Acelea dacă le vei tăia şi vei lua apa cetăţii, poporul ţi se va pleca cu înlesnire, fiind silit de sete”.

Aşa scriind protopopul pe săgeată, a încordat arcul şi i-a dat drumul către cortul lui Vladimir. Şi a căzut săgeata înaintea cortului şi cei ce au văzut-o au luat-o îndată şi, văzând pe dânsa acea scrisoare, au dus-o lui Vladimir. Iar el a chemat un tălmaci al limbii greceşti, şi acela citindu-i scrisoarea, a poruncit Vladimir să caute în pământ, spre părţile Răsăritului, acele urloaie prin care venea apa. Şi aflându-le, le-a tăiat şi, nemaifiind apă în cetate, poporul a slăbit de sete; apoi, chiar şi nevrând, s-a supus lui Vladimir. Iar acesta, luând cetatea Hersonului, a intrat într-însa cu dănţuire, nefăcând oamenilor nici un rău, nici strâmbătate.

După luarea Hersonului şi a toată Tavrichia, Vladimir a trimis la împăraţii greceşti, zicând: „V-am luat Hersonul, cetatea voastră slăvită, şi tot pământul Tavrichiei; şi acum aud că aveţi o soră fecioa­ră frumoasă; deci să mi-o daţi mie spre însoţire. Iar de nu veţi voi, voi face şi cetăţii voastre împărăteşti ceea ce am făcut Hersonului”. împăraţii greceşti primind scrisoarea aceea de la Vladimir, s-au mâhnit foarte tare, pentru că sora lor, cu numele Ana, nu voia să se însoţească cu un păgân. Dar ei, temându-se de multa putere a oştilor Rusiei şi de vitejia lui Vladimir, au scris înapoi către dânsul, astfel: „Nouă, creştinilor, nu ni se cade să dăm pe sora noastră după cel ce petrece în credinţa păgânească, dar dacă voieşti s-o iei, leapădă-te de idolii tăi şi crede, ca şi noi, în Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi primeşte Sfântul Botez. Atunci fără oprire vei lua în însoţire pe sora noastră şi vei petrece cu noi în dragoste, ca cel de o credinţă cu noi, moştenind încă şi cereasca împărăţie”.

Primind Vladimir un răspuns ca acesta de la împăraţii greceşti, a trimis iarăşi la dânşii, zicându-le: „Eu am iubit credinţa voastră din vremea aceea, când cei trimişi de mine să cerceteze feluritele credinţe au fost şi la voi şi ne-au spus cu de-amănuntul că este mai bună credinţa voastră decât toate credinţele, şi slujirea cu care slujiţi Dumnezeului vostru este mai aleasă decât a tuturor popoarelor. Deci voiesc a primi credinţa voastră, însă voi trimiteţi un episcop la mine, ca să mă boteze, şi voi înşivă veniţi cu sora voastră, sau trimiteţi-mi pe sora voastră spre însoţire. Iar eu vă voi înapoia Hersonul şi toată Tavrichia”.

O bună înştiinţare ca aceasta primind împăraţii greceşti, s-au bucurat foarte mult şi au îndemnat cu rugăminte pe sora lor să meargă la Vladimir, zicându-i: „Milostiveşte-te de împărăţia creşti­nească, căci, de nu vei merge după el, apoi el nu va înceta a prăda pământul nostru; şi ne este frică ca să nu facă şi cetăţii împărăteşti ceea ce a făcut Hersonului. Iar dacă Vladimir se va boteza pentru tine, şi prin tine va întoarce Domnul spre Sine pământul Rusiei, atunci şi cel grecesc va fî slobod de războaiele cele grele şi de năvălirile ruşilor. Deci de la toţi vei avea slavă veşnică şi fericire nemuritoare”. Iar Ana, sora împăraţilor, deşi nu voia, însă socotind mântuirea norodului celui aşa de mare al Rusiei, care voia să se întoarcă la Dumnezeu; încă şi patriei sale, împărăţiei greceşti, dorindu-i pace, s-a învoit cu sfatul şi cu rugămintea fraţilor săi şi a zis cu lacrimi: „Fie voia Domnului!” Şi au trimis-o pe ea împăraţii în corăbii, pe mare, cu arhiereul Mihail, cu preoţi şi cu boieri cinstiţi. Şi ajungând ea la Herson, au întâmpinat-o cu slavă şi au dus-o în palatul împărătesc.

În acea vreme, nu cu multe zile înaintea venirii fiicei împără­teşti, Vladimir s-a îmbolnăvit la ochi şi a orbit. Deci începuse a se îndoi de sfânta credinţă şi de Sfântul Botez şi, tulburându-se în sine, zicea: „Zeii Rusiei s-au mâniat împotriva mea, că voiesc să-i las şi să primesc altă credinţă; de aceea, au trimis asupra mea pedeapsa orbirii”. Iar sora împăraţilor greceşti a trimis la el, zicându-i: „De voieşti să fii sănătos şi să vezi cu ochii, primeşte Sfântul Botez degrabă, căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbirea ta. Iar de te vei boteza, te vei mântui nu numai de orbirea trupească, ci şi de cea sufletească!”

Aceasta auzind-o Vladimir, a răspuns: „De va fi adevărat graiul acesta, apoi voi cunoaşte din aceasta că Dumnezeul creştinilor este mare!” Şi chemând el îndată pe episcop, a cerut Sfântul Botez; iar episcopul mai întâi l-a făcut chemat şi l-a învăţat bine sfânta credinţă, apoi l-a botezat în biserica Sfânta Sofia, care este în mijlocul cetăţii, dându-i numele Vasilie. Iar la botezul lui s-a făcut o minune asemenea aceleia ce s-a făcut cu Sfântul Apostol Pavel pe calea către Damasc, când prigonea Biserica lui Dumnezeu şi care, din lumina cerească ce l-a strălucit pe el în cale, devenise orb. Căci atunci când Vladimir, care era orb la ochi, a intrat în sfânta scăldătoare şi episcopul a pus mâna pe el, după rânduiala Sfântului Botez, îndată a căzut orbirea de pe ochii lui ca nişte solzi. Deci a văzut şi a preamărit pe Dumnezeu că l-a adus la adevărata credinţă; şi mulţumea Domnului Hristos, bucurându-se şi veselindu-se.

Acea minune văzând-o boierii şi oastea lui, cu toţii s-au botezat şi s-a făcut bucurie mare ruşilor şi grecilor, dar mai ales sfinţilor îngeri din cer. Căci dacă îngerii se bucură de un păcătos care se pocăieşte, cu atât mai vârtos s-au bucurat de atâtea suflete care au cunoscut pe Dumnezeu, şi au cântat slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi celelalte. Botezul lui Vladimir, a boierilor lui şi a oştilor s-a săvârşit în Herson, în anul de la facerea lumii 6496, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în anul 988.”

 

 

Anunțuri

Studii de istorie a Ucrainei (XI)

Volodymyr cel Mare (IІI)

Primii paşi spre creştinarea cneazului Volodymyr cel Înţelept

 Image

Cneazul Volodymyr a purtat la fel de multe războaie ca şi tatăl său Sviatoslav. În primii şapte ani ai domniei sale a organizat şapte mari campanii, recuperând totul ce a pierdut Rusia Kieveană.

În anul 981 a pornit împotriva Volâniei şi ia alungat pe le leşi din Chervenski Horoda (un ansamblu de oraşe şi fortăreţe din Volânia de pe malul stâng al răului Bug, la frontiera dintre Rusia Kieveană şi Polonia) şi a întemeiat oraşul pe care l-a numit cu numele său Volodymyr-Volynsk.

În anul 984 Volodymyr împreună cu voievodul Volcyi Chvost (Coadă de Lup) au pornit împotriva radimicilor. Cneazul l-a trimis pe voievod înainte şi aceasta i-a bătut pe radimici la răul Pishcheana. Cronicarul spune că toţi au răs de ei, că au fugit din faţa unei coade de lup.  Radimici erau din neamul Leşilor şi plăteau tribut ruşilor.

În anul 985 Volodymyr împreună cu unchiul său Dobrynya  au pornit pe corăbii împotriva bulgarilor de pe Volga, iar torcii, aliaţii săi din stepă (popor de seminţie turcă, ce trăiu la hotarele Rusiei Kievene) pe uscat şi i-au învins pe bulgari. Nestor spune că Dobrynea i-a spus atunci lui  Volodymyr: „Am văzut pe prizonieri şi toţi sunt încălţaţi cu cizme; aceştia n’au să ne trimeată tribut; să mergem să căutăm duşmani încălţaţi cu paie şi Vladimir a încheiat pace cu Bulgarii şi s’a depus jurământ din ambele părţi.  Şi ziseră Bulgarii: «Atât timp va ţinea pacea între noi până ce piatra va începe să înoate şi hameiul să cadă la fund. Şi Vladimir  se întoarce la Kiev”.

„Viaţa Sfântului Vladimir, Luminătorul Rusiei” (http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-vladimir-luminatorul-rusiei) descrie primii paşi spre creştinare ai cneazului Volodymyr:

„Vladimir preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpînirea şi cu mîntuirea împărăţiei sale, mai mult decît alţi împăraţi şi domni în toată partea de sub soare, au început a veni la dînsul diferite popoare, lăudîndu-se către dînsul cu credinţa lor. La început au venit mahomedanii, pe care Vladimir i-a întrebat: „Ce fel este credinţa voastră?” Ei au răspuns: „Credem în Dumnezeul care este în ceruri şi avem pe proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, cîte voieşte cineva şi să ne desfătăm din toate dulceţile trupeşti; numai ne porunceşte să ne tăiem împrejur, să nu mîncăm carne de porc şi să nu bem vin”. Apoi mai spuneau şi alte multe lucruri de necinste şi de ruşine, pe care nu se cuvine a le scrie aici. Iar Vladimir, fiind iubitor de femei, îl asculta cu plăcere, dar tăierea împrejur şi înfrînarea de la vin, n-a iubit-o. Deci, a zis către dînşii: “Noi nu putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia şi beţia se face cu băutură”.

După aceea, au venit de la nemţi, de la papa Romei, de la Cezarul Apusului şi de la ceilalţi domni, fiecare spunînd că credinţa lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit.

Încă şi evreii au venit, spunîndu-i despre credinţa lor că este mai bună decît toate credinţele. Atunci Vladimir i-a întrebat: „Unde este pămîntul şi împărăţia voastră?” Ei au răspuns: „Pămîntul nostru este Ierusalimul, Palestina şi cele de primprejurul ei; dar de vreme ce am mîniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre, l-a dat creştinilor”. Vladimir le-a zis: „Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa voastră, cînd voi înşivă sînteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi răspîndit prin pămînturi străine. Oare şi nouă ne doriţi o risipire ca aceea?” Acestea zicîndu-le, i-a izgonit din faţa sa.

După toţi aceştia, a venit un sol trimis cu daruri de la Vasile şi Constantin, împăraţii bizantini, şi de la Nicolae Hrisoverghie, Patriarhul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales, cuvântăreţ şi insuflat de Dumnezeu, numit Chiril filosoful (Notă – Mai este un filosof cu numele de Chiril, care împreună cu fratele său, Metodie, au propovăduit pe Hristos; mai întîi la Cozari (cazari) şi apoi în Moravia, tălmăcind Evanghelia din limba grecească în cea slavonească. Şi acel filosof, Chiril, a fost înaintea acestuia cu o sută de ani şi mai mult, iar acesta de pe urmă se numeşte de alţi istorici şi Chir).

Acest filosof, Chir, a vorbit mult cu Vladimir despre credinţa creştină, începînd de la zidirea lumii, explicîndu-i toate proorociile de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pînă la pătimirea care a suferit-o de bună voie, pînă la moartea pe cruce, pentru mîntuirea omenească, şi pînă la Învierea cea de a treia zi din morţi şi Înălţarea Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg Cuviosul Nestorie al Pecerscăi. Mai pe urmă adăugă cuvîntul despre a doua venire a lui Hristos, despre învierea morţilor, despre înfricoşata judecată, despre munca cea fără de sfîrşit pregătită păcătoşilor şi despre răsplătirea drepţilor întru împărăţia cerurilor.

Apoi i-a dat lui în dar o pînză mare ţesută cu aur, pe care era închipuită înfricoşata judecată a lui Dumnezeu şi despărţirea păcătoşilor de drepţi. Drepţii stăteau în dreapta Judecătorului. De aceeaşi parte dreaptă era şi Raiul; iar păcătoşii stăteau de-a stînga, unde se vedea gheena focului, iadul, înfricoşatele chipuri ale diavolilor şi se mai vedeau şi diferite munci. Vladimir, privind spre toate acestea cu dinadinsul, întreba pe Chir despre fiecare lucru, iar filosoful, spunîndu-i toate cu de-amănuntul, a zis: „Cînd va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pămînt întru slava Sa, să judece vii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui, atunci pe cîţi va afla drepţi, îi va pune de-a dreapta Sa, şi-i va trimite în împărăţia Sa cea cerească, la veşnica veselie. Iar pe cîţi îi va afla păcătoşi, îi va pune de-a stînga şi-i va trimite în focul gheenei cel nestins, în muncile cele nesfîrşite”.

Vladimir, auzind acestea, a suspinat şi a zis: „Fericiţi cei ce vor sta de-a dreapta şi amar celor ce vor sta de-a stînga!” Atunci Chir filosoful i-a zis: „Împărate, de vei înceta de la lucruri rele şi de vei primi Sfîntul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămîne în necurăţie, locul tău va fi la stînga”. Atunci Vladimir, luînd aminte la cele grăite de filosof şi socotindu-le, a zis: „Voi mai aştepta încă puţin pînă ce mai cu dovedire voi cerceta toate credinţele”. Apoi, dăruind daruri filosofului şi celor dimpreună cu dînsul, i-a trimis cu cinste la Constantinopol.

Plecînd Chir, filosoful grec, Vladimir a chemat la dînsul pe toţi boierii şi dregătorii săi, şi le-a zis: „Iată, au venit la mine înţelepţi din diferite ţări, de la mahomedani, de la nemţi, de la romani, de la jidovi şi de la celelalte neamuri, lăudîndu-şi fiecare din ei credinţa lor. Iar la urma tuturor au venit creştinii. Aceştia îmi spuneau despre credinţa lor lucruri multe şi minunate, mai mult decît alţii, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii şi pînă acum. Ei au mai spus că are să fie un alt veac şi o altă viaţă şi cum, după moarte, toţi vor învia, iar de a făcut cineva bine în veacul acesta, acela se va bucura în veacul cel ce va să fie, vieţuind cu viaţă fără de moarte, iar păcătoşii se vor munci în veci”.

Atunci boierii şi dregătorii au zis către dînsul: „Nimeni nu huleşte ceva al său vreodată, ci mai ales îl laudă; iar tu, mare domn ce eşti, de voieşti să cunoşti mai cu încredinţare adevărul, ai mulţi oameni înţelepţi, trimite dintre dînşii pe cei mai aleşi pe la diferite popoare, ca să vadă şi să ştie felul de credinţă, adică, cum slujeşte cineva Dumnezeul său. După aceea, întorcîndu-se, îţi vor spune ţie şi nouă toate faptele cu de-amănuntul”. Vladimir a ascultat un sfat ca acesta, a trimis bărbaţi pricepuţi şi înţelepţi în diferite ţări, ca să cerceteze credinţele şi slujbele fiecărui popor. Ei, străbătînd multe ţări şi împărăţii, s-au dus la urmă şi la Constantinopol şi au scris împăraţilor greceşti, Vasile şi Constantin, pricina venirii lor. Împăraţii s-au bucurat şi îndată au spus despre dînşii Preasfinţitului Patriarh. Patriarhul a poruncit să împodobească biserica, a făcut praznic, s-a îmbrăcat în cele mai scumpe veşminte arhiereşti şi au săvîrşit dumnezeiasca Liturghie cu mulţi episcopi şi preoţi.

Deci s-au dus la Sfînta Liturghie împăraţii cu trimişii lui Vladimir şi, ducîndu-i în biserică, i-au pus într-un loc unde le era cu înlesnire să vadă şi să audă toate. Văzînd ei frumuseţea cea negrăită a laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte, şi auzind glasurile cele dulci ale cîntărilor de laudă pe care nu le mai auziseră niciodată, se mirau foarte mult şi li se părea că nu mai stau pe pămînt, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit lumina cerească, încît se făcuseră de bucurie duhovnicească, ca şi cum ar fi afară de sine, bucurie de care se umpluse inima lor atunci.

După săvîrşirea dumnezeieştii Liturghii, împăraţii şi patriarhii au făcut cinste şi ospăţ mare solilor din Rusia şi, dăruindu-le daruri multe, i-au lăsat să plece. Cînd s-au întors la Vladimir, el a chemat pe toţi boierii şi bătrînii săi şi a poruncit ca trimişii care s-au întors, să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut şi auzit. Ei, începînd, au spus toate pe rînd despre credinţa fiecărui popor şi despre slujba lor, dar tuturor celor ce auzeau acele credinţe, le erau neplăcute. Apoi au început a spune cele văzute la creştini, cînd s-au dus în Constantinopol. Ei le-au spus cum i-au dus în biserica lor, unde slujesc Dumnezeului lor, şi cum au văzut acolo o frumuseţe şi o slavă pe care nu poate să o spună limba; minunatele veşminte ale preoţilor, rînduiala slujirii foarte cinstită şi cucernica stare înainte a tuturor oamenilor, cîntările atît de dulci, precum nu auziseră niciodată, cum i-a cuprins o bucurie mare, încît nu se mai simţeau, nici nu cunoşteau dacă mai erau pe pămînt sau în cer. Ei le-au spus că nu este în toată lumea o podoabă şi o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca aceea, pe care ei au văzut-o la creştinii din Constantinopol. „Pentru aceea, au zis ei, credem că adevărată este credinţa lor şi numai cu acei oameni locuieşte Dumnezeul cel adevărat”.

Boierii au zis către Vladimir: „Dacă credinţa creştinească n-ar fi bună şi adevărată, atunci bunica ta, Olga, n-ar fi primit acea credinţă, pentru că era femeie foarte înţeleaptă”. Atunci Vladimir, lucrînd într-însul darul Sfîntului Duh, a început a se lumina cîte puţin în mintea sa, a cunoaşte dreapta credinţă creştinească şi a o dori. Dar, de vreme ce nimeni nu era lîngă dînsul care să-l aducă degrabă spre săvîrşirea lucrului ce gîndise, pentru că toţi boierii şi sfetnicii fiind întunecaţi cu întunericul păgînătăţii, s-a prelungit încredinţarea şi botezul lui pînă la o vreme, pînă ce a aflat un sfat, adică să se ducă cu război împotriva împăraţilor greceşti, să ia cetăţile lor şi să cîştige dascăli creştineşti care să-i înveţe credinţa.”

Studii de istorie a Ucrainei (XI)

Volodymyr cel Mare (IІ)

Sfinţii mucenici Teodor Neamţul şi fiul său Ion Image

            În „Vieţile sfinţilor” pe luna iulie (12 iulie), găsim „Pătimirea Sfinţilor Mucenici Teodor Neamţul şi Ioan, fiul său, care au fost ucişi în Kiev”

            „În zilele marelui domn al Rusiei, Vladimir, mai înainte de creştinarea lui, era în Kiev un om al lui Dumnezeu, anume Teodor, neamţ de neam. Acela, fiind mai întîi la greci, s-a luminat cu credinţa în Hristos; apoi, mergînd la Kiev, petrecea în poporul cel necredincios, ca crinul între mărăcini. El avea un fiu numit Ioan, copil mic, frumos la faţă, dar mai frumos la suflet; iar în casa lor, mai pe urmă, Vladimir, după primirea Sfîntului Botez, a zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe acea vreme, Vladimir, fiind încă întru necredinţă, s-a dus împotriva unui popor, ce se numea Iatveghi şi, biruindu-i pe ei, a luat pămîntul lor.

Deci, întorcîndu-se cu bucurie în Kiev, făcea jertfe idolilor cu boierii săi şi cu toţi kievenii. Diavolul, care nu suferea să vadă pe un creştin între necuraţii închinători de idoli, petrecînd cu plăcere dumnezeiască, a găsit vreme lesnicioasă răutăţii sale ca să chinuiască şi să piardă pe Teodor, robul lui Hristos, cu fiul lui, din neamul cel păgînesc; căci pe toţi îi avea ca pe oamenii săi, slujindu-i prin închinarea de idoli, iar creştinul printre păgîni era ca un spin în inimă. Deci, a băgat sfat viclean între boieri şi între cei mari, şi aceia au zis: „Să tragem sorţi pe fiii şi pe fiicele noastre; şi pe cine va cădea soarta, pe acela să-l junghiem zeilor ca jertfă”. Ei, începînd a trage sorţi, îndată, prin lucrarea diavolului, soarta a căzut pe casa lui Teodor. Deci, au trimis la dînsul ca să ia pe fiul său, Ioan, ca să-l junghie spre jertfă.

Mergînd trimişii, i-au zis lui Teodor: „Soarta a căzut pe fiul tău, căci zeii noştri l-au iubit. Deci, dă-ni-l nouă ca să-l înălţăm jertfă zeilor, care ne-au dat biruinţă asupra vrăjmaşilor noştri”. Fericitul Teodor le-a răspuns: „Zeii voştri nu sînt zei, ci idoli, făcuţi din lemn, care după puţină vreme o să putrezească. Deci, cum idolii pot să fie zei, cînd sînt neînsufleţiţi şi nesimţitori? Voi singuri vedeţi şi nu vreţi să înţelegeţi, că idolii voştri nu au suflet nici suflare, nici vreo simţire, căci nu mănîncă, nu beau, nu vorbesc şi nici nu umblă. Deci, cum sînt zei? Însă este un Dumnezeu adevărat, nezidit de nimeni, mai înainte de veci şi în care cred creştinii, ai Cărui robi sîntem, eu şi fiul meu, botezîndu-ne în numele Aceluia. El a făcut cerul şi pămîntul, soarele, luna şi stelele şi toate cele văzute în cer şi pe pămînt. Acela şi pe om l-a făcut, i-a dat să vieţuiască şi să stăpînească toate cele de sub cer şi l-a împodobit cu înţelegere, ca să cunoască pe Dumnezeu, Care l-a zidit. Aceluia se cuvine să-i slujească cu credinţă, înălţîndu-i laudă şi mulţumită şi păzind poruncile Lui. Dar zeii voştri ce au făcut? Nimic. Ei înşişi sînt făcuţi de mînă omenească şi de unealtă de fier; sînt locuinţe diavoleşti, căci aceia locuiesc în idolii voştri şi se cinstesc de voi ca nişte zei. Deci, nu voi da diavolilor pe fiul meu!”

Trimişii, întorcîndu-se, au spus mai marilor şi poporului toate cuvintele lui Teodor. Dar nebunii Kievului, umplîndu-se de mînie, au alergat la curtea lui Teodor, strigînd şi chiuind, au dărîmat poarta curţii şi uşile casei şi au început a le tăia cu securile. Fericitul Teodor cu fiul său, văzînd acestea, au alergat în foişorul ce era pe stîlp şi, ridicînd ochii în sus şi înălţînd mîinile, s-au rugat Domnului Hristos. Aceia, văzîndu-i, strigau cu mînie: „Dă-ne pe fiul tău, ca să-l jertfim zeilor noştri!” Fericitul Teodor le-a zis: „De sînt vii zeii voştri, să trimită pe unul dintr-înşii şi să-l ia ei înşişi pe fiul meu, iar vouă ce vă trebuie el?” Kievenii, răcnind, au săpat foişorul pe dedesubt şi zidirea a căzut şi au ucis pe robii lui Hristos.

Astfel au pătimit pentru Hristos, Teodor Neamţul şi fiul său Ioan. Ei au fost cei dintîi mucenici pe pămîntul Rusiei, al căror sfînt sînge, ca o sămînţă bună, degrabă a crescut şi a dat rod mult. Pentru că, nu după mulţi ani, cu sfintele lor rugăciuni, Vladimir, marele domn, a primit Sfîntul Botez. De atunci tot pămîntul Rusiei s-a luminat cu credinţă şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

 

 

Studii de istorie a Ucrainei (XI)

Volodymyr cel Mare (980-1015) 

Asemănatu-te-ai neguţătorului care caută piatra cea scumpă, mărite puternice Vladimir, şezând pe scaun înalt în maica cetăţilor, de Dumnezeu păzitul Kiev, ispitind şi trimiţând către Ţarigrad, ca să ştie pentru dreptmăritoarea credinţă, şi ai aflat pe Hristos, piatra cea fără de preţ, care te-a ales ca pe al doilea Pavel, şi ai scuturat în sfânta scăldătoare orbirea cea sufletească, împreună şi cea trupească. Pentru aceea serbăm adormirea ta, poporul tău fiind. Roagă-te să se mântuiască începătoriile Rusiei a stăpânirii tale, iubitorul de Hristos împărat şi mulţimea celor ce se stăpânesc.”                                                                                                                     Tropar (Glas 4)

Asemănatu-te-ai marelui Apostol Pavel întru cărunteţe, întru tot mărite Vladimire, că toată osârdia cea pentru idoli ca pe o jucărie copilărească lăsând, ca un bărbat desăvârşit te-ai împodobit cu porfira dumnezeiescului botez; şi acum stând cu veselie înaintea Stăpânului Hristos, roagă-te să se mântuiască începătorii stăpânirii Rusiei şi mulţimea celor stăpâniţi.” 

        Condac (Glas 8)

             Domnia lui Iaropolk (973-977)

ImageDupă cum am văzut în capitolul anterior, cneazul Sviatoslav a împărţit marea domnie a Rusiei Kievene la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolk, Kievul; celui mijlociu, Oleg, ţinutul Drevlianylor; iar celui mai mic, Vladimir, Novgorodul. După moartea lui Sviatoslav, Iaropolk, luând scaunul Kievului, s-a sculat cu război asupra fratelui său, Oleh, voievodul drevlianylor, şi l-a ucis şi a început să domnească peste drevliany. Litopiseţul Nestor descrie cum a pornit această ceartă între cei trei fii a lui Sveatoslav: „Fiul lui Svenald, numit Liut, era la vânătoare; el plecase anume din Kiev şi urmărea fiarele prin pădure. Kneazul Oleh îl văzu şi întreabă: «Cine este ăsta?» Ii se răspunse că este fiul lui Svenald; se repezi călare spre el şi-l ucise, căci şi el era la vânătoare. Din această cauză se iscă o ură cumplită între Iaropolk şi Oleh, iar Svenald spunea mereu lui Iaropolk: Porneşte împotriva fratelui tău şi cuprinde-i ţara, – căci el vrea să se răzbune pentru fiul său”.

Iaropolk a pornit cu oastea împotriva fratelui său Oleh şi l-a birui. Oleh s-a refugiat în cetatea Ovruci. Dar pe podul care ducea peste şanţ spre poarta cetăţii, oştenii înghesuindu-se şi împingându-se unii pe alţii, l-au împins pe Oleh în şanţ, unde muri strivit de caii şi oamenii care au căzut peste el. După ce a ocupat cetatea, Iaropolk a trimis să-l caute pe fratele său Oleh, dar acesta era de negăsit. Atunci s-a găsit un martor care a văzut cum a căzut de pe pod cneazul Oleh. Când a fost scos din şanţ trupul lui Oleh şi aşezat pe un covor, Iaropolk a plâns la căpătâiul acestuia şi i-a spus lui Svenald: „Uite, aceasta ai vrut!”. După ce şi-a îngropat fratele, Iaropolk a domnit şi peste ţara drevlianylor.

Auzind acestea Volodymyr, voievodul Novgorodului s-a temut de Iaropolk, fratele său cel mai mare, ca nu cumva să facă şi cu el la fel, a fugit peste mare la germani. Iaropolk, aflând de fuga fratelui său a pus stăpânire şi peste Novgorod.

După doi ani, în anul 980 cneazul Volodymyr s-a întors cu oaste mare, formată din varegi, la Novgorod şi a alungat  pe oamenii lui Iaropolk la Kiev, spunându-le: „Duceţi-vă la fratele meu şi spuneţi-i: «Volodymyr porneşte împotriva ta, pregăteşte-te de luptă».

După ce s-a stabilit la Novgorod, Volodymyr a trimis peţitori la principele vareg Rohvolod, la Poloţk căci îi plăcea de fiica acestuia Rohneda. Principele a întrebat-o pe fiica sa dacă vrea să-l ia de bărbat pe Volodymyr, dar aceasta a răspuns că nu se va mărita cu fiul unei sclave (mama lui Volodymyr, Maluşa, a fost intendenta bunicii sale Olha), dar cu Iaropolk a fost de acord să se mărite. Când a auzit ce a spus Rohneda, Volodymyr s-a supărat foarte rău şi a pornit cu oaste spre Poloţk şi l-a ucis pe Rohvolod împreună cu cei doi fii ai săi, iar pe Rohneda a luat-o de soţie.

După toate acestea, Volodymyr pleacă cu o armată foarte numeroasă spre Kiev. Iaropolk văzând că nu are şanse să lupte împotriva fratelui său, s-a închis împreună cu oastea sa şi cu voeivodul Blud în cetate. Volodymyr a trimis vorbă lui Blud: „Fii prietenul meu; dacă eu omor pe fratele meu, vreau să te am ca pe un părinte şi vei primi din partea mea o mare cinste. Nu eu am început să-mi omor fraţii, ci el şi numai de teamă am pornit în contra lui”. Blud a fost de acord cu propunerea cneazului şi i-a răspuns: „Voiu fi din toată inima prietenul tău”.

Astfel Blud l-a trădat pe Iaropolk, deşi a primit de la acesta destulă cinste, ba chiar s-a gândit să-l ucidă, dar i-a fost teamă de locuitorii cetăţii şi atunci i-a spus: „Locuitorii din Kiev stau în legătură cu fratele tău Volodymyr şi-i spun: «Atacă cetatea şi-ţi vom da în mână pe Iaropolk. Fugi din cetate!»”. Iaropolk a avut încredere în Blud şi l-a ascultat, – a părăsit Kievul şi a mers în cetatea Rodnia care se afla la gura râului Ros.

După ce Volodymyr a ocupat Kievul şi a asediat cetatea Rodnia unde era o mare foamete, de acolo şi proverbul ucrainean: „Sărăcie ca în Rodnia”, Blud  îl îndeamnă pe Iaropolk să încheie pace cu fratele său. Când Iaropolk a fost de acord, Blud a trimis vorbă lui Volodymyr: „Dorinţa ta s’a împlinit; voiu aduce pe Iaropolk la tine; pregăteşte totul să-l omori”.

Un alt voievod, Variajko l-a sfătuit să nu meargă, căci au să-l omoare, ci mai bine să fugă la pecinegi şi să se întoarcă cu oaste. Iaropolk nu l-a ascultat şi s-a dus la fratele său, dar când a intrat pe uşă, doi varegi l-au lovit cu săbiile şi l-au omorât. Variajko a fugit la pecenegi şi în mai multe rânduri l-a atacat pe Volodymyr, dar până la urmă Volodymyr a reuşit să-l atragă de partea sa.

Domnia lui Volodymyr

Image

Volodymyr a luat-o pe cumnata sa, pe soţia fratelui său Iaropolk, pe care a adus-o acestuia tatăl lor Sviatoslav din Grecia şi aceasta i-a născut un fiu, pe Sviatopolk. Volodymyr nu l-a iubit pe acesta.

Cronicarul spune: „Vladimir era învins de dragostea după femei şi soţiile sale au fost: Rogneda, pe care o aşeză la Lybed, unde este acum satul Predslavino şi cu care a avut patru fii: Izislav, Mstislav, Iaroslav, Vsevlad şi două fete; cu grecoica pe Sviatopolk, cu o cehă pe Vyaceslav, cu o alta pe Sviatoslav şi Mstislav; şi cu o bulgăroiacă pe Boris şi Gleb. Concubine a avut el 300 în Vyshegorod, 300 în Belgorod şi 20 în Berestov, în satul care se cheamă acum Berestovojie. Nesăturându-se cu viaţa desfrânată, a luat şi femeile altor bărbaţi şi-a batjocorit şi fete mari. Căci era stricat ca Solomon”.

Pe cneazul Volodymyr, Biserica la numit: „sfânt” şi „cel asemenea apostolilor” însă la începutul domniei sale el a fost un păgân devotat, el a pus în Kiev idoli în locuri înalte şi a îndemnat poporul să se închine lor şi să le aducă jertfe. Pe cei ce nu voiau să se închine idolilor, poruncea să fie ucişi.

Volodymyr a ridicat mai mulţi idoli pe colina din afara palatului Tarem, unde mai târziu v-a fi ridicată biserica Sfântului Vasile. Pe Perun, cu cap de argint şi mustăţi de aur (Perun era zeul suprem, după trecerea rușilor la ortodoxie, identitatea lui Perun s-a dizolvat sincretic în profetul Ilie, al cărui car de foc gonea prin cer, declanșând fulgerele asociate cu vechiul zeu); pe Hors sau Chors (zeul soarelui, personificarea soarelui); pe Dajbog (tot o divinitate solară „Zeul darnic”); pe Stribog (zeul vânturilor, a vijeliei şi a furtunii); pe Semargl sau Simargl (rămâne un zeu enigmatic, după părerea unor cercetători erau doi zei, Sim şi Rig, cu atribute şi funcţii legate de gospodărie şi fertilitate” şi Mokoş sau Makoş (singura divinitate feminină din panteonul slav, zeiţa maternităţii, a fertilităţii). Cronicarul spune, că le-a adus jertfe, numindu-i zei „… şi-şi aduseră aici pe fiii şi ficele lor şi-i jertfiră diavolului şi pângăriră pământul prin jertfele lor. Şi pământul rusesc şi această colină era pângărită de sânge”.

ПОЕТИЧНИЙ СВІТ МИХАЙЛА ВОЛОЩУКА

Image

Михайло-Гафія ТРАЙСТА

«Зігнувся каштан над маминим хрестом

І клониться йому, немов цареві».

Михайло Волощук

З авжди приємно тримати в руках нову книгу, розгортати її сторінки, читати їх і насолоджуватись запахом свіжого чорнила та паперу, а ще приємніше, коли ти знаєш автора і він близький твоїй душі. В моїх руках збірка поезій «Світ за рідним порогом», а її автор Михайло Волощук не чужий мені, хоча ми й зустрічаємось рідко, але завжди раді таким зустрічам і щиро вітаємо один іншого, та зате кожного разу, коли читаю і набираю для сторінок «Нашого Голосу» його поезії, мені здається, що він стоїть переді мною і весело посміхається.

Михайло Волощук поет тонкого ліричного мислення і глибокої віри в Господа. Його роздуми, інтимні зізнання, пейзажні змальовки, образ матері, любов до рідного села і до українського слова позначені жагучою пристрастю, а любов і повага до матері для Михайла Волощука найвищий критерій людської моральності, бо материнська любов безмежна, вона навіть з потойбіччя оберігає сина. У вірші «Ростуть бузки» він пише:

«Благословенна материнська сила,

Якій не має віку, ні кінця.

Хоч матері уже нема, та її крила

В моїх живуть, як в пеленках дитя.»

Степан Ткачук у «Слові до побратимів» пише: «Михайло Волощук – запізнений романс нашої літератури. Він з’явився перед ворітьми Парнасу, немов перед порогом кав’ярні – всередину завагавсь вступити, але і не міг пройти мимо…». Та Михайло Волощук не тільки поет, він і культурний діяч, і вихователь молодих поколінь, і талановитий художник, і обдарований актор та музикант. «Бо хто має, то дасться йому, хто ж не має, забереться від нього й те, що він має.», – пише святий євангелист Марко. Свідомий у тім, що Господь обдарував його великим талантом, Волощук пише:

«Все небо Боже на бандурах грало,

Як я родився в хаті на селі,

Як мою маму співом напувало

Щось таємниче з рідної землі».

Тематика Волощукових поезій досить широка і різноманітна, але я в кожному її рядку бачу казкову Буковину та її українську чарівну гостинну Негостину, до якої кожного разу приходжу, як до своєї рідної Верхнянки, бо це рідне село Михайла Волощука, Івана Кідещука, Євсебія Фрасенюка, Івана Непогоди, Василя Клима та інших. У вірші «Рідне село» поет признається:

«Люблю моє село, як Божу Матір,

Без нього висох би, як в лісі пень.

Для нього склав би я кантату,

Аби раділо нею кожен день.

…………………………………………..

Я син його довіку довірливий,

Йому нераз на скрипці грав.

Я в рідному селі завжди щасливий,

Хоч деколи з ним плакав і страждав».

З передмови поетичної збірки Михайла Волощука «Світ за рідним порогом» дізнаємося від її редактора Михайла Михайлюка, що цього року Михайло Волощук відсвяткував своє 80-річчя. Тому бажаємо йому доброго здоров’я, щастя, творчого натхнення і Божої ласки! З води і роси Вам, Пане Михайле!

«ДЕ КОРІНЬ, ДЕ ПОВЕРХНЯ», АБО БЕРЕГИ ПОЕЗІЇ ІВАНА КОВАЧА

Михайло Гафія ТРАЙСТА

             ImageФранцузький поет, історик і політичний діяч Альфонс де Ламартін казав, що поезія – «це найвеличніша форма, в яку може втілитися людська думка». Ось знову, в котрий раз,

думки Івана Ковача втілюються в збірку поезій, і як їм не втілюватись, коли ж він лицар

глибоких думок і великих мрій, господар метафор і крилатих слів, бо кожне слово поета – це добірне зерно, а не полова, яку відсіює час, його поезія – це свідчення не лише сили його таланту, а також і вміння бачити, відчувати красиво, творчо, посправжньому.

З літературною творчістю Івана Ковача я ознайомився ще в роки дитинства, коли дебютував у часописі «Новий вік», головним редактором якого був Іван Ковач. З тієї пори твори поета і прозаїка, – справжні літературні шедеври, – милі, близькі і рідні мені. Та кому ж вони не милі? Милі, рідні і близькі вони для всіх його читачів, бо «поезія Івана Ковача втілена з краси квітів, пташиного щебету, кольорів веселки, поцілунків вітрів та бур, пісень вод, непостійності хмар, жіночої мінливості, стійкості гір, радощів і смутку літ, чарівності красунь і грацій метеликів, усміху землі і хмурості неба, надій світанків і розчарувань присмерків…». Так характеризує Степан Ткачук поезію «страшного поета», як називає він І. Ковача в своєму «Слові про побратимів».

Писати про поета Івана Ковача не легко, а про його поезію ще важче, або, може, і не потрібно б нічого писати про неї, тому що вона сама говорить про себе, як говорить про

себе політ птахів, розквіт квітів, теплий подих полудневого вітру…

Поезія Івана Ковача тиха і мовчазна, як старі медальйони, і в той же час очевидна і

промовиста, бо в ній бушують відчуття минулого і майбутнього, в ній тане-в’яне копашильське піднебесся, коли поет «мов револьвер, до уст підносить квітку…».

Поезія Івана Ковача це не тільки тонко вишліфована лірика, бо в ній, окрім виразного емоційного ставлення автора до зображуваного ним довколишнього світу, на кожному кроці зустрічаємо глибокі філософські роздуми, пронизані екзистенціальним драматизмом, навіть трагізмом.

«Особливістю поетичного світу Івана Ковача є його постійний, безупинний рух, змінність, розвиток. Це поет, який не створює закостенілих віршованих канонів, а постійно йде до неосяжних обріїв досконалості, творячи власні секрети поетичної творчості», – пише про Івана Ковача проф. д-р Чернівецького університету ім. Юрія Федьковича Володимир Антофійчук.

Нову збірку поезій «Де корінь, де поверхня» Іван Ковач присвячує своєму дідусеві Андрію Ковачу – першому голові-примарю його рідного села Копашиль Карашсеверінського повіту. Батьківський поріг, рідний Копашиль, мила Чуга – найдорожчі скарби розтуленої, мов рана, душі поета, який повертається до них:

 

«Як вертаються солдати

З багнетом у серці,

свічою в руці…»

 

Повертатись поетичною згадкою-думкою до духовного коріння, до рідного місця

народження, до батьківського порогу для поета – це паломництво до святого непорочного храму дитинства, в якому так чарівно і безтурботно жити, поки воно не віднайдено, це «життя в  житті», поки в ньому не починаємо «хату-дім мурувати».

В житті кожного з нас існують два береги – той, від якого, сідаючи в човен життя і беручи в руки весло долі, відпливаємо і той, до якого кожен з нас обов’язково допливе. Берег, від якого ми відплили, це берег дитинства, молодості, радості, щастя, маминої пісні, батьківської ласки, дідівських казок, запах свіжого молока та хліба, перший поцілунок, фантастичні мрії, маленькі трагедіїї, таємниці, рідні стежки, земля, село… До цього можна

будь-коли повернутись згадкою, думкою, поезією, бо, як я вже писав, людина двічі живе

на світі: вперше в дитинстві й молодості, а вдруге – у спогадах про нього.

«Іду додому,

де весна стоїть

тополею при мості

через долю,

бо в небі традиційнім

затаїть

мене вона в страшнім

чарівнім болі».

Ось, яке воно повернення до рідного дому: страшне, чарівне і болюче, але поет не перестає іти до нього:

«Іще іду, іду,

де жде мене село

здивоване, струнке,

мов правда, –

то вдосвіта

чуже-чуже зело

добою ходить,

наче спрага.

Іду, бо неозорими

полями

блукає серце,

мов дорога,

грудьми веде

і шлеться берегами

прарідного червневістю

порога…».

Поет не забуває і про той берег, до якого допливе кожен з нас – берег смерті, бо поезія Івана Ковача, – це Альфа і Омега, начало і кінець, колиска і гріб, корінь і поверхня… А життя? «Життя, як вірш на білому папері»:

«Коли вітер завіє,

тоді спокій спочине.

Тоді смерть

забере мене

умовно й трепетно.

Замкненно».

Не знайдемо ні крихітки страху в рядках про неминучий кінець, який чекає на кожного з нас, а це тому, що справжні митці смерті не бояться, бо вони свідомі своєї безсмертності, вони не вмирають, а просто їх не стає:

«Скоро знову

нас не буде,

бо життя не дар,

а пакость…».

Я впевнений, що нова збірка Івана Ковача зустріне прихильність читачів, а її автор обдарує нас ще не одною такою збіркою. Бажаємо йому дубового козацького здоров’я, довгих років і незборимої сили духу!           

 

МИХАЙЛО ТРАЙСТА: «ЧЕСНІ ЖОНИ» або СМІЙТЕСЬ НА ЗДОРОВ’Я!

Іван КІДЕЩУК

МИХАЙЛО ТРАЙСТА: «ЧЕСНІ ЖОНИ» або СМІЙТЕСЬ НА ЗДОРОВ’Я!Image

Михайло Трайста вже давно переконав своїх читачів, що він – талановитий оповідач. Його твори насичені росою калинових ранків дитинства (див. «Калинові ранки»), драматизмом життєвих ситуацій, сучасних чи минулих (див. «Гуцульська душа», «Кладка»), гумором та сміхом, чистим-здоровим, а подеколи колючим, іронічним, залежно від провини його персонажів (а, може, й прототипів). Герої його прозових творів – сільські прості люди, добрі господарі, або й бешкетники, бо таких сільських хитрунів-лисів розсіяв з давніх-давен турецький Ходжа Насреддін, румунські Пекале й Тендале, біля наших українських хитрунів-витязів, неумійків-всезнайків, Іванків-царевичів, козаків Мамариги чи Голоти і ін., що носять при собі Божу мудрість та сміливість і зичуть їх своїм ближнім, в заміну на добрий оздоровчий сміх, витісняючи видиму й гнівну глупість, як гнучка тростина, або й батіг, що б’є і плакати не дає. За словами батька румунських гумористів, невмирущого Й.Л.Караджале: «Ніщо не батожить так прикро негідників, як сміх!» Герої Михайла Трайсти ще не пошилися в негідники, поки наш гуморист не занурився в румунську чи то українську політику, де купаються «в болоті» (див. «Свята порада») обранці народу, які морочать голови виборцям солодкими-пресолодкими нісенітницями.

І ось, «Вуйко Феріщак повертається з «Чесними жонами», про що сповіщає ихайло Михайлюк у своїй передмові до нової книги Михайла Трайсти «Чесні жони» (RCR ditorial, Бухарест 2013). І дякувати Богу, що автор-гуморист подарував нам вкінці минулого року,

якраз до зимових свят, нові пригоди хитруна, добродійця-дурисвіта й самооблудця, атного перехитрувати і самого себе.

Нова книжка, що носить назву п’єси-комедії в трьох діях «Чесні жони», доказує, що М. Трайста не тільки відомий і надійний прозаїк, але й драматург, якого оцінюють і шанують читачі, а також і глядачі, бо автор успішно здав мистецький іспит румунським варіантом п’єси-комедії «Ibovnice cu ochi de Maramureş», яку поставила на сцені театральна трупа «Proart Slatina» і, зігравши її з особливим успіхом, отримала запрошення

від Генерального Консульства Румунії в Мілані (Італії) та румунського телебачення «România TV». Таким чином п’єса Михайла Трайсти з успіхом була зіграна на сцені театру «Оскар» в Мілані і, як зізнається режисер Йон Ніку Попа, краса тексту і гра акторів переконали його, що гастролі треба продовжувати в повітах Мараморощини, Клужу, в Бухаресті, у Солотвині (Україна) та Кишеневі (Молдавія), про що пише сам автор у своїй післямові «Коротка історія п’єси «Чесні жони» (ст. 225), яка в українськом варіанті народилася майже десятиліття тому, щоб побачити світло друку лиш у другій половині 2013 р.

Гумористичний народний образок у трьох діях має шість персонажів: дві молоді сім’ї (лісоруба Михайла та його дружини Юлини і вівчаря Гриця та його дружини Василини), лісник Юрчик та ворожка баба Семениха, яка знає все, що діється в селі.

Якщо колись перелюбство строго каралось, його приховували і соромились, сьогодні позашлюбні зв’язки стали модними. Сором-несором, а жінки-молодиці знай-шли собі любасиків між своїми кумами і зустрічаються, угощаються та кохаються в той час, коли їхні чоловіки на роботі або гостюють у друзів-кумів. А як така нагода не випадає, то хитрі молодиці можуть, раптом «захворівши», послати чоловіка по ліки.Сюжет п’єси-комедії – стислий, з гострими конфліктами, зокрема моральними, де совість важиться горілкою, золотом, грішми тощо, де сорому й честі немає, де люди живуть, ховаючи справжні обличчя під масками як в сім’ї, так і в суспільстві, ховаючи свої вади за солодкими словами фальшивого кохання. Їхні вчинки, мова, поведінка породжують сміх.

У збірці автор подає три розділи: «Кумедні пригоди Вуйка Феріщака»,

«Марамороські усмішки» і «Веселі спогади дитинства». Безглузді ситуації і кумедна поведінка героїв гумористичних оповідань та усмішок – кмітливих селян, серед яких центральними виступають, звичайно ж, вуйко Феріщак та баба Гафічка, викликають сміх.

Українські та румунські читачі вже звикли із сільським бешкетником-хитруном вуйком Феріщаком (в румунському варіанті вуйко Федя), який неймовірним чином з’являється завжди там, де панує якесь безладдя, щоб виправити його, навіть ціною власного пожертвування на вогнищі сміху. З давніших гумористичних оповідань пригадуємо, як військовий кукел (бінокль) творив чудеса. Бо вуйко Феріщак, немов рентгеном, все просвітлював зблизька і здалека, відкривав сімейні секрети, таємні пригоди

односельчан, які не могли нічогісінько приховати від всезнайка і захисника правди. Так і в нових оповіданнях вуйко гордо ходить з кукелом на шиї і бачить дивовижним «оком», що молода жінка не дає Микиті спати, а цей зізнається в корчмі, що й дома не бував, то ж, виходить, що то хтось інший був. Хитрий вуйко Феріщак навіть починає заробляти на «гріхах винуватців»: «сімсот уд попа, сімсот уд бирова» (див. «Кукел, священик та вуйко Феріщак», «Кукел, бирув та вуйко Феріщак»), і надіється заробити ще сімсот від лісника, щоб мати кращий заробіток, як у колишнього шахтаря.

Але не вдалося йому, бо кози, яких він не догледів, погризли плантацію, і за це був оштрафований на цілих 1400 леїв, тим самим підтверджуючи народну приказку: як прийшло, так пішло.

Здоровий сміх викликають гуморески, в яких автор майстерно описує забавні випадки з життя симпатичного вуйка Феріщака. Краса цього персонажу полягає не тільки в його барвистій діалектній мові, а й в комічності характеру та поведінки.

Так, у гуморесці «Шапка, пітята та вуйко Феріщак» розповідається, як вуйко дав купу грошей за дорогу швагську шапку і, надівши її, був гордий, немов «хан татарський». Але його зовнішний вигляд тільки розсмішив знайомих, нібито шапка йому зовсім не пасує, лиш «горобців пужає», або може «воши наплодити» швагськими «недоносками». Таким чином, дорога й гарна шапка дістала інше призначення – стала вигрівати «пітята» тети Марії. В іншій гуморесці «Помуст, Войордан та вуйко Феріщак» розповідається, як вуйко постелив у хаті «поміст» (підлогу), але такий люкс породив нову проблему: то роззувати постоли, то взувати знову, – а це вже ціле нещастя, яке спонукає Феріщака зняти «помуст» таки перед Йорданом. Найсмішнішою є його мотивація перед розсердженою дружиною Марією: щоб, не дай бог, не заставила і попа роззуватися, коли прийде святити хату.

У гуморесці «Квиток, кологуз та вуйко Феріщак» симпатичному герою вдається їхати зі старим квитком, перехитривши «кологуза» (контролера). Він прикинувся, що шукає по кишенях квиток, який насправді виднівся з-за пояска крисані, і контролер, звичайно, його помітив, тому й залишив вуйка у спокої. Коли ж Феріщак виходить на станції, контролер насміхається над старим, що той не пам’ятає, куди поклав квиток. Але настала черга і вуйка посміятися, бо за пояском крисані був торічний квиток.

Це лише кілька прикладів гуморесок із цікавими та прекрасними сюжетами, що виблискують барвами народного марамороського говору, що дарує читачеві насолоду, потіху і добрий настрій.

Гуморески Михайла Трайсти багаті комічними елементами, соціально та морально забарвленими: зустрічаєм достовірність та лицемірство, фальш й справедливість, старе й нове, чесність та нахабність тощо, а сміх, що виринає наповерхню виправляє, руйнує зло і укріпляє правду.

М. Трайста вражає талантом та естетичністю, добродушним гумором та іронією, дотепністю та несподіваністю. В цьому контексті насміхання над церквою та отцями (хоча й вони люди!), і навіть над мирянами стають атипічними, бо не все, що смішне та критичне, залишається в межах естетики. Навіть такий улюблений персонаж, як вуйко Феріщак, у даному куті зору зазнає втрати.

Розділ «Марамороські усмішки» подає короткі сюжети з тим же колоритом діалектної мови, в яку закохуються читачі (див. «Газдик», «Нещасне покоління», «Вище закону не стоїть ніхто», «Свята порада», «Восьме березня люди добрі!», «Тарас Шевченко – негостинський радник» та інші), вони демонструють різноманітність сюжетів і свідчать про майстерність гумориста.

Третій розділ «Веселі спогади дитинства» містить розповіді веселі пригоди дітей, які стараються бути добрими господарями, бережуть свої дитячі секрети, ходять по чужих городах, грають у фокус-покус, а читач щиро сміється з їх витівок, таких притаманних малечі. Прекрасними спогадами, веселими та виховними розповідями Михайла Трайсти із всевидющим оком бінокля вуйка Феріщака чи з іншими сільськими мудрецями чи бешкетниками, та новим обнадійливим початком драматургії, говорять про автора як одного із найталановитіших письменників і журналістів нашого часу не лише в українській, але й румунській літературі.

Отже, читаймо твори нашого улюбленого гумориста і сміймось на здоров’я!

Любий друже, творчих успіхів в прозі й драматургії!

На многая літа!

Previous Older Entries