CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (IV)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1„Tovarăşe moscal nu-ţi arăta colţii la Ucraina”

Desigur versurile amintite mai sus nu pot să nu ne ducă cu gândul la „cel mai bun şi talentat poet al epocii noastre sovietice”, după cum l-a elogiat Iosif Visarionovici Stalin pe Vladimir Vladimirovici Maiakovski („copil al secolului” – poetul care, după unii cercetători, a săvârşit una dintre cele mai mari revoluţii literare cunoscute de istoria literaturii universale) care dacă nu s-ar fi sinucis în 1930, cu siguranţă ar fi fost ucis în 1933 pentru poezia Borh Ucraini  (Datori Ucrainei), poezie ce pare mult mai actuală astăzi, decât în anul 1926, când a fost scrisă.[1] De atunci parcă nici nu s-au schimbat prea multe. A dispărut steaua roşie cu cinci colţuri, iar atitudinea ruşilor faţă de Ucraina şi faţă de ucraineni a rămas aceeaşi.

Deşi era considerat un poet al epocii sovietice, Maiakovski, pe lângă patosul comunist vedea în Ucraina fumurile care ieşeau pe coşurile uzinelor metalurgice şi barajele hidrocentralelor ca fiind ucrainene nu sovietice. Îi invita pe ruşi să cunoască cultura ucraineană şi chiar să înveţe limba!

(Nu ştiu dacă această poezie a fost tradusă în limba română. I-am scris binecunoscutului Leo Butnaru şi l-am întrebat dacă nu cumva a tradus această poezie în cartea sa Avangarda rusă, iar domnia sa mi-a răspuns că a tradus toată poezia din tinereţea poetului până la implicaţiile ideologice, astfel poemul amintit mai sus a rămas neromanizat).

Jurnalistul şi analistul politic rus Evgheni Kiselev  (fost director general al companiei de televiziune NTV și fost redactor-șef al publicației „Moskovskie Novosti” – cel care a declarat: „Nu vreau să aparțin de țara care agresează militar Ucraina, mi-e rușine să fiu cetățean rus. Locuiesc și lucrez de multă vreme în Ucraina, mă consider jurnalist și expert ucrainean, dar nu am vrut să iau cetățenia ucraineană din mâna lui Ianukovici – cunoșteam valoarea adevărată a acestui om.”[2]), se întreabă: „Dacă «fratele mic» – cum numesc unii Ucraina, este o ţară apropiată şi cunoscută (fratelui mare – n.a.) ruşilor?”. Tot el răspunde la această întrebare: „Cel mai bun răspuns la această întrebare l-a dat în anul 1926 poetul Maiakovski în poezia  Datori Ucrainei.[3]

Maiakovski spune că ruşii ştiu dacă fumează Chaplin, dacă dă pe gât un păhărel, cunosc ruinele Italiei, cunosc pe de rost culoarea cravatei lui Douglas, dar cunosc ruşi faţa Ucrainei?

După părerea lui Maiakovski rusul nu are cunoştinţe prea adânci, acordă puţin respect celui de alături. Ştie foarte bine ce gust are ciorba ucraineană, mai ştie cum e la gust slănina ucraineană, dar în domeniul culturii nu prea are cunoştinţe vaste. În afară de cei doi Taraşi – Bulba şi binecunoscutul Şevcenko, poţi să-l pui la zid că nu scoţi nimic de la el. O să-ţi spună ceva de o să îngheţe apele, două trei curiozităţi, câteva anectode.

„Iar eu îmi spun: Tovarăşe moscal nu-ţi arăta colţii la Ucraina” – spune Maiakovski.

[1] Cf. Iryna Moisei, Volo

[2] Lina Grău, „Mi-e ruşine că sunt cetăţean rus”, http://www.europalibera.org/content/article/25316138.html

(data consultării: 10.03.2015).

[3] Vladimyr Maiakovski, Dolh Ukraini  https://www.youtube.com/watch?v=IJdklJ0SsTs (data consultării: 10.03.2015).

CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (III)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1Imediat după protestele pro-europene din Ucraina (începute de către studenţi, cărora în scurt timp li s-au alăturat partidele din opoziţie şi alte grupări pro-europene) denumite şi Euromaidan, care  au început în noaptea de 21 noiembrie 2013 când o mulţime de cetăţeni ucraineni au început să protesteze la Kiev ca răspuns la decizia guvernului ucrainean de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană şi Acordul de Liber Schimb cu aceasta, a apărut un cântec pe versurile scrise în limba rusă de poeta ucrainenă Anastasia Dmytruk, care s-a bucurat de un succes enorm pe You Tube, intitulat Niciodată noi nu vom fi fraţi, cântecul a mai fost denumit şi Imnul popoarelor libere

şi a fost preluat de o mulţume de trupe rock ucrainene. Cântecul începea cu cuvintele:  „Niciodată noi nu vom fi fraţi/ nici după patrie, nici după mamă…” („Никогда мы не будем братьями/ ни по родине, ни по матери…”).

În această poezie tânăra autoare vorbeşte în numele poporului ucrainean ce nu mai doreşte să fie frate cu poporul rus, deoarece acesta s-a autodenumit „fratele mai mare”. Poporului ucrainan i-a fost dat să fie „fratele mai mic” şi nu mai doreşte să fie frate cu poporul rus, care deşi este enorm nu este măreţ, deoarece nu cunoaşte cuvântul „libertate”, fiind din fragedă copilărie încătuşat în lanţuri, de aceea este mereu invidios şi într-o zi această invidie o să-l sufoce.

Voi aveţi rege, noi – Democraţie./ Niciodată noi nu vom fi fraţi” („У вас Царь, у нас – Демократия./ Никогда мы не будем братьями”)[1].

La această poezie au răspuns mulţi poeţi ruşi, unii cu răutate, alţii în batjocură sau pur şi simplu prin parodiere. Însă nici unul nu a răspuns asemenea  poetul Leonid Kornilov[2]  – prin nişte versuri care la prima vedere par a fi pline de dragoste fraternă, şi poate în viziunea poetului chiar sunt, în care spune că ucrainenii sunt cei de la margine, făcând aluzie la numele ţării – Ucraina (ţara de la margine), iar ruşii sunt fără de margini, însă el (poporul rus), stă alături de ea, (de poporul ucrainean), deoarece ştie cum ea se simte acolo la margine, sub scuturile cu zvastică,  de data aceasta  se referă la ucrainenii care au luptat alături de germani împotriva Armetei Roşii, şi dacă poporul ucrainean doreşte să fie mai mare, întâi trebuie să-i permită poporului rus să-l acopere cu pieptul său împuşcat, cum a făcut asta întotdeauna şi la timp, dar acum nu mai sunt acele vremuri, ucrainenii fără să-şi dea seama se află în ghearele corbilor şi de frică şi durere uită de strămoşii lor comuni. Ucrainenii şi ruşii sunt neamuri, însă nu văd aceste lucruri din cauză că ochii lor sunt plini de lacrimi. Însă poporul rus îşi va şterge lacrimile pe ascuns şi va strânge poporul ucrainean la pieptul său şi se va duce să lupte pentru fericirea acestuia – „în războiul tău”.

„Tu ai găsit în mine un vinovat,/ iar eu îţi doresc numai bine!”.

Dintre mii de astfel de dialoguri care au umplut site-urile, blogurile şi forumurile am ales unul literar între doi autori cunoscuţi.

[1] Anastasia Dmytruk, Nikohda my ne budem bratiamy,  https://www.youtube.com/watch?v=QCoRKUnHidw, (data consultării: 24.02.2015).

[2]Leonid Kornilov, Otvet ukrainke  https://www.youtube.com/watch?v=YcTRceGMRHI, (data consultării: 24.02.2015).

CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (II)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1În articolul Sociologia: ucrainenii şi ruşii nu mai sunt „fraţi” publicat pe site-ul Vocea Americii (Holos Ameryky) la data 09. 02. 2015 şi preluat de Radio Svoboda, binecunoscutul sociolog  ucrainean Volodymyr Paniotto, directorul general al Institutului Internaţional de Sociologie din Kiev declară: „Este evident că atitudinea ucrainenilor faţă de Rusia s-a înrăutăţit. Războiul real pe care îl vedem, forţează din ce în ce mai multe persoane să aibă sentimente negative faţă de Rusia. Este aproape surprinzător că atitudinea lor nu s-a înrăutăţit şi mai mult, având în vedere că majoritatea populaţiei ruse susţine acest război”.

Desigur nu este pentru nimeni nici un secret, de la omul simplu până la sociolog, cu toţi am observat că ucrainenii au început din ce în ce mai rău să-i trateze pe ruşi, iar ruşii – pe ucraineni. În primul rând este de vină războiul, iar în al doilea rând – propaganda. Sondajele pe care le-au făcut în paralel sociologii ucraineni şi ruşi – Institul Internaţional de Sociologie din Kiev şi organizaţia neguvernamentală de cercetare sociologică Levada-Ţentr din Moscova, arată că la întrebarea: „Ce simţiţi faţă de Rusia?”, cei mai mulţi ucraineni au răspuns: „Cel mai potrivit cuvânt este: ură! – De ce? – Evident din cauza războiului!”

Pe locul doi a fost răspunsul: „Rusia este un stat agresiv care nu respectă  obligaţiile internaţionale, dar poporul rus ne este popor frate şi poporul nu este de vină. Putin e de vină. El trebuie să răspundă. Ruşii sunt oameni la fel ca şi noi, nu ar trebui să-i urâm”.

Pe locul trei a fost răspunsul: „Nu ură e cuvântul potrivit ci un fel de dispreţ, un fel de respingere a oricărui contact cu ei”.

Între ucraineni şi ruşi „sentimentele de fraternitate” s-au răcit. Sociologii au remarcat schimbări radicale în atitudinea celor două naţiuni. Potrivit acestora ponderea ucrainenilor care aveau o atitudine foarte bună, sau în general bună faţă de Rusia a scăzut brusc. Înainte de anexarea Crimeei, în februarie 2014, procentul acestora era de 78%. Astăzi acesta a atins un minim istoric de 36,5% în schimb, procentul celor care îşi exprimă ostilitatea faţă de vecinii din nord este de 47,5% din populaţia Ucrainei.

Dar nu numai ucrainenii şi-au pierdut dragostea faţă de ruşi ci şi ruşii şi-au schimbat părerile lor bune pe care le aveau despre ucraineni.

„Doar un procent de 24% din populaţia Rusiei au o atitudine pozitivă faţă de ucraineni”, notează acelaşi Volodymyr Paniotto. Cât despre o unire a Ucrainei cu Rusia spera 7% din populaţia Rusiei şi 3% din populaţia Ucrainei. Sociologii sunt de părere că datorită tulburărilor actuale nu mai există nici o cale de întoarcere spre fosta „dragoste frăţească.[1]

[1] Soţiolohia: ukrainţi ta rosiany bilşe ne braty, http://www.radiosvoboda.org/content/article/26837157.html, (data consultării: 01.03.2015).

CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (I)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1

„Ruşii nu îşi mănâncă fraţii!”

În eseul său Despre fraţi, ruşi şi fraţii ruşi din volumul Aici este îngropat Fantomas, Iuri Andruhovici descrie o scenă din viaţa lui de student, când în căminul studenţesc al Institutului Literar din Moscova („… în acest labirint de şapte etaje ridicat în mijlocul monstruoasei capitale, în inima atinsă de putreziciune a imperiului existând încă numai pe jumătate”, după cum îl descrie în romanul Moscoviada) un coleg al său din Başchiria[1] l-a invitat de Kurban Bayram[2] să guste dintr-o „şuncă deosebită” din carne de cal.

Başchirii sunt un popor de călăreţi, caii îi însoţesc de-a lungul vieţii lor. Copiii başchirilor, de abia reuşesc să umble pe picioare că se şi caţără pe cai şi au nişte cai frumoşi şi puternici care îi slujesc până la sfârşitul vieţii. Colegul başchir îmi povestea, că atunci când calul îmbătrâneşte este absolvit de poveri fizice şi este trimis pentru aşa-numita „îngrăşare”. „Acolo bătrânul se hrăneşte bine şi se odihneşte. Ultimele luni din viaţa unui cal este un fel de pensie, – o odihnă binemeritată, după care este sacrificat, iar din carnea lui se prepară ceea cu ce îţi servesc eu acum”.

În acel moment, în camera colegului meu başchir a intrat un alt coleg de-al nostru, – poetul rus pe care în romanul Moscoviada l-am numit Iejevkin. „Ia loc, i s-a adresat başchirul, şi gustă din şunca mea din carne de cal”. La această invitaţie Iejevkin a scuturat mândru din întreaga sa claie de păr creţ şi a spus: „Ruşii nu îşi mănâncă fraţii!”

Nici până-n ziua de astăzi nu mă satur de admirat acea frază. Dacă ar fi după mine aş scrie peste tot unde aş putea cu litere gigante această frază. De exemplu pe fiecare tanc rusesc. Sau cel puţin la intrare în fiecare  abator.[3]

––––––––––––––––––––

[1] Republica Başcortostan.

[2] Sărbătoarea Sacrificiului.

[3] Iuri Andruhovici, Pro brativ, rosian i brativ  rosian http://cultprostir.ua/uk/post/yuriy-andrukhovich-pro-brativ-rosiyan-i-brativ-rosiyan, (data consultării: 24.02.2015).

CУСІДИ

«Iз сусідом звернеш гори,

по коліна тобі море».

З української народної пісні003

Петро Мотика з Николаєм Горбатим жили собі по-цімборськи, по-сусідськи, по-братськи, по-християнськи і по… безліч отих «по-». Не дарма говорять: «Без брата проживеш, а без сусіда ні», «Не треба й жита засік, коли добрий сусід», «Добре, як сусід близький, а перелаз низький». Іншими словами, сусід рідніший від рідненького братика, тепліший від тепленького борщика, солодший від солоденької медухоньки, але в українській пареміології знайдемо й такі прислів’їчка, як: «З сусідом дружи, а тин городи» або «Пусти сусіда до хати – сам підеш у сусіди», бо лихо не спить, а пхає свого нечистого носа до сусідського проса. А тим лихом, яке застрягло між сусідами, не став ніхто інший як старенька ворожка Портошанка, яка ворожила тільки на добро: «Баю, баю – помагаю, усе лихе удганяю, угльом, воском, фасульками, аби мир був мижи нами…» – виправдовувалася старенька, коли її звинувачували у ворожінні. Але люди людьми, звинувачувати звинувачують, а коли доходять до негаразду, тупцюють стежиною до «богоугодної», яка жила в малесенькій бухеньці на відшибі за Кашицею, і складають благально руки: «Поможіт ми, тетуко!». А звідти вже повертаються веселими, чи не веселими, але бодай з порадою, як позбутися лиха.

Ось так повертався від Портошанки і наш Петро Мотика. Думки табунились у голові, а у вухах шуміло бабине ворожіння: «Не тобі тут ся веселити… Пропадай!.. Ізщезай!.. У ліса, у коріння, у каміння, у піщіння, куди люди не доходять, куди кури не допівають…» – так шептала стара, рубаючи навхрест ножем в горняті воду з шиплячими дев’ятьма вуглинами, тобто «гасила дев’ятки», а після того додала: «Усє угля устало на верьх. Ой, есе негаразд! Найблизький вам чоловік учинит вам велику шкоду, гадкуйтеса, не пускайте ’го до хижі! Нині вадь завтри прийде до вас штос позичіти, не дайте, удженіть уд хижі, та усє буде добре!»

А хто би міг бути отой найближчий йому чоловік?.. Та що тут довго думати – сусід

Николай Горбатий!

– А шлях би тебе, Никола’, трафив! – аж скрикнув Петро. – За тото ти міні казав, коли єм ти поприказував муй сон: «Петре, абес знав, што: дурне спит – дурне снит…», а здурів бес ти, Никола, абес іздурів, аби дав Бог, абес дохтора Вішіка не галадив! Ото ун тот вовк, што кождої ночі утріщує зуби на мене, та гаркає то за ногу, то за руку, ти пимойняку один, Господь би тобі заплатив!

Але добравшись додому, взявса за роботу і забув про сон та про бибині поради,

лиш коли вечором зайшов до нього Николай Горбатий, пригадав усе.

«Принесло ’го нечісте, ану, Николаю-паталаю, лиш попробуй штоз зичіти уд

мене!», – подумав Петро і аж зубами заскреготав.

– Добрий вечур, сісідо! – вклонився Николай.

– ’брий! – бризнув півсловом Петро.

Але трохи подобрішав, коли сусід витяг з кишені пляшечку і поставив на стіл.

– Ади, зварив єм мало горівки, і думаю собі, покушаю разом з вами.

До Петра відразу повернулися добрий настрій, усмішка і любов до сусіда.

«Ади, я здурів, сусід прийшов з пляшкою по-сусідськи, а я… Фрас би мене потер!»

А далі: «Здоров, сусідо!», «Най вам Бог…», «Абесте фест!», «Ви міні, як брат!», «І ви

міні…», «Щастя…», «Здоровля…», «Гаразду» і так поки не побачило дно пляшки.

– Но, Петрику, добру нуч!

– Добру нуч, Николайку!

– Агі! – повернувся Николай з порога, – як єм забув!

– Што єсте забули, сусідо? – ласкаво запитав Петро, мабуть, надіючись, що в

того ще є одна пляшка.

– Та ади, запитати, чи не позичили б ви мені теліги, бо завтра…

– А день би тя побив з помийняком! – скрикнув Петро.

– Що ви сусі…

– Вон ми з хижі, бо тя порубаю, як гада! Вон…

– Су…

– Вон кажу, бо ти пудпрячу сонце!..

– С…

– Не сикай, бо…

І ось так колись то Петро Мотика з Николаєм Горбатим жили собі, по-цімборськи, по-сусідськи, по братськи, по-християнськи і по…

ŞI FU SĂ FIE IARĂŞI SĂRBĂTOARE

1654198_733561693360115_6748615954635413240_nŞI  FU  SĂ  FIE  IARĂŞI  SĂRBĂTOARE

de Nicolaie „Toni” DINCĂ
Ca să începi un proiect cultural, în România zilelor noastre, îți trebuie mult entuziasm, o chemare lăuntrică neostoită, o mână de visători, la fel de idealiști și de hotărâți ca tine, atrași sau împinși de același gen de chemare, fiecare dintre ei înghesuiți în corzile creației de  un talent nativ. Îți mai trebuie, bineînțeles, un soi de nebunie creativă colectivă, unificatoare, niște zvâcuri ale eului personal asumat, necunoscute pentru alții dar scoase la iveală de fiecare dintre participanți, în cinstea  și în slujba Măriei-Sale  Spectatorul.
Aprecierile mele pot părea  abracadabrante unuia sau unora, care au trecut prin viață primind mai multe salbe de șuturi  „in the dos”(?!), de la rudele sau prietenii lor potentați, gesturi care i-au lansat relativ ușor în „lumea bună” culturală, dar sunt reale și sunt sigur că ar primi multe  like-uri, de la cei care, pe plan cultural, au plecat de la nimic, cu intenția oarbă de a face ceva, în ciuda tuturor vicisitudinilor,  de la cei  care știu ce înseamnă să te zbați pentru orice clipă trăită intens în fața publicului, care au tremurat în săli neîncălzite ori s-au năclăit  în sudorile suportate  vara, în incubatoarele sălilor inadecvate anotimpului, pentru a crea în echipă ‒  ca un demiurg cu mai multe brațe ‒ un spectacol, o trăire, un crâmpei din viața lor, concretizate în afișarea pe ecranul creației, a unui zâmbet imens al firii, oferit cu drag și dezinteresat receptorului, omului
care vine să te vadă, cu speranța că, în acest fel, mai poate scăpa, cel puțin pentru un moment glorios, de apăsarea dureroasă a existenței sale cotidiene.
Secretul succesului, într-o asemenea alcătuire, este de a se ivi un primus inter  pares  dintre membrii grupului – cel mai bun sau cel mai „nebun” dintre ei ‒, să preia inițiativa, pe principiul ancestral al experienței (oamenii bătrâni și buni ai cronicilor străvechi românești).    El trebuie să aibă abilitatea de a  descoperi  liantul nevăzut, care să țină unit grupul,  călăuzindu-l pe drumul anevoios al creației, spre desăvârșirea operei comune, la care se încumetă  cu mare trudă fiecare dintre ei. Mai trebuie să găsească oportunități și oameni cu suflet, care să ajute gruparea fie pecuniar, fie cu  felurite ajutoare dezinteresate, materializate sub varii forme, pentru că,  azi,  mai mult decât oricând, totul se plătește.
Ei bine, o asemenea  creație, care până în prezent s-a dovedit a fi de succes, a luat naștere la Slatina, în jud. Olt, în anul 2010, în jurului lui Nicu Ioan Popa – PIN, actor, regizor, profesor și promotorul mai multor talente,  care de-a lungul timpului au devenit actori, cu acte în regulă. Creația cu pricina a fost botezată nepretențios Asociația Culturală „PROART – Slatina 2010”, după numele localității unde a fost zămislită.
Membrii trupei au pus în scenă de-a lungul timpului diferite piese de teatru, cum ar fi: „Lady Robinson-Bar” de Valeriu Butulescu, „Logodnicele aterizează la Paris” de Marc Camoletti, „Năpasta“ de I.L. Caragiale,  „Un escroc sentimental” de Piere Chesnot.
Apoi a venit un moment de fericită conjunctură ‒  ca o străfulgerare ‒ când intră în viața trupei maestrul Mihai Hafia Traista și scrierile alese ale domniei sale.
Maestrul, cel mai român dintre românii ucraineni, scriitor în ambele limbi, simte  și scrie atât de profund românește încât nu a fost nevoie de mari eforturi pentru a-i cuceri pe membrii trupei cu subiectele    pieselor sale.      A fost un  demers, ușor, plăcut și nedureros.

Ca o naștere naturală, aș zice. Așa s-a născut primul copil: „Ibovnice cu ochi de Maramureș” , copil  hrănit cu toată dragostea de către membrii trupei, care a crescut frumos și a văzut multe săli de spectacol, poposind prin mai multe orașe, inclusiv în bătrâna noastră capitală, unde a zâmbit și a provocat zâmbete și bucurie pe scena teatrului „Minion“.
Dar cel mai vibrant efect de până acum al piesei respective, a fost acela săvârșit pe scena Teatrului „Oscar“ din Milano, unde a bucurat și a îmbălsămat cu smirna  trăirii românești inimile românilor din Italia, care au venit să-şi vadă sufletul.  Au râs, s-au bucurat, au vibrat călduros și au aplaudat îndelung. Nici nu încerc să descriu în cuvinte sentimentul de împlinire sufletească pe care l-am simțit cu toții când am văzut ce frumos a crescut copilul nostru. Dar maestrul, Mihai Hafia Traista, cu ochiul lăuntric al domniei sale, a observat că acest copil fantastic suferea într-un anume fel, nedetectat încă de noi, ‒ era singur. Ei bine, nu l-a răbdat sufletul să-l vadă suferind, singur pe lume, să nu aibă cui să-și povestească bucuria, și atunci i-a  alcătuit un frățior mai mic, dat spre naștere tot Trupei de Teatru „PROART – Slatina 2010”. Și uite așa apăru pe lume „Logodnicii Amaltheiei”  spectacol jucat în premieră, în seara zilei de 30.10.2014, pe scena Centrului Cultural „Eugen Ionescu” din Slatina, jud. Olt, şi care va fi reluat în cadrul unui proiect caritabil, joi 27 noiembrie 2014 – orele 18,30, în aceiaşi locaţie.
Ce mai bucurie, ce mai primire din partea publicului, ce mai surpriză pentru autorul piesei, ce mai împlinire pentru actorii care au dat viață personajelor?!… Nu vă dau decât un indiciu: închipuiți-vă că visați și trăiți unul dintre cele mai frumoase vise și atunci veți avea imaginea completă a ceea ce ni s-a întâmplat, nouă, tuturor protagoniștilor, cu acea ocazie.
Starea asta frumoasă de grație ne-a încărcat pe toți cu energia necesară pentru a duce povestea mai departe. Ca toți actorii, după ce are loc premiera unei piese și trece efectul narcotic al împlinirii, te cuprinde o foame de nou, de altă încercare. Îți spui că ai vrea să te odihnești puțin după  spectacol, măcar o perioadă, o clipă, dar foamea asta năstrușnică se naște în tine, undeva în fundul sufletului, un fior amestecat de teamă și bucurie vulcanică și te mistuie, și te energizează, și te bântuie, și nu-ți dă pace până nu începi alt proiect, altă piesă, care să te capteze și să te capaciteze…
Îți mulțumim, Maestre, că ne-ai ajutat din nou să simțim bucuria îngerilor și să bem din potirul zeilor! Chapeau!..

În numele tuturor colegilor,
Nicolaie „Toni” DINCĂ

Місяці року

001

Previous Older Entries