Жінки в житі Павла Житокоса (ІІІ)

Жінки в житі Павла Житокоса

Imagine

Дарованому коневі в зуби не загладають (ІІ)

Дарованому коневі в зуби не загладають (ІІ)

Imagine

Сербус, пане, сербус! (І)

Сербус, пане, сербус!

Imagine

Перша зустріч літературної літстудії

Imagine

Перший вечір нової літстудії

Image

Image

ImageImage

Ivan Fedco – piatra de temelie a literaturii noastre

IVAN FEDCO – PIATRA DE TEMELIE A LITERATURII NOASTRE

 Image

„Viaţa lui a fost parcă o boare reflexivă de rouă. El s-a dedicat vieţii sale cu cuget într-o fremătândă tensiune, mereu în explorarea necunoscutului, în apropierea şi înţelegerea acestuia. Inima sa onestă n-a fost niciodată înşelată de vreun gest, de vreo frază incorectă, el şi-a trăit expresia inimii curat, corect poetic ca orice scriitor adevărat”[1]. Scria Mycola Corsiuc pe coperta volumului postum, apărut în 1980 şi intitulat, semnificativ, Zbor întrerupt.

Scriitorul Ivan Fedco sa născut la 15 aprilie 1938 într-o familie de ţărani din localitatea Rona de Sus, judeţul Maramureş – Verhniankca, cum o va numi mai târziu în creaţiile sale literare. La apariţia sa ca scriitor localitatea dăruise deja literaturii evreieşti pe scriitorul Wolf Tamburu, iar mai tărziu va dăruii literaturilor ucrainenă şi română pe scriitorii Mihai Nebeleac, Paul Romaniuc, Marta Bota, Ana Traista Ruşti, Maria Oprişan şi pe Mihai Hafia Traista.

După terminarea şcolii primare în satul natal, în 1950, Ivan Fedco urmează Şcoala Pedagogică Ucraineană din Sighetu Marmaţiei, unde profesorul şi scriitorul Denis Oneşciuc îi deschide drumul spre literatură, iar în 1952 când renumitul poet ucrainean Andriy Malyşko vizitează Sighetul, la serata literară organizată cu această ocazie, Ivan Fedco citeşte din propriile-i creaţii, iar la sfărşitul seratei marele poet, luîndu-l în braţe şi sărutându-l pe frunte, îl felicită pentru ele, profeţindu-i o strălucită carieră literară.

            În aceşti ani se împrieteneşte cu un alt viitor scriitor ucrainean, Stepan Tcaciuc, care va scrie despre el:

            „Imi aduc, îmi aduc aminte bine, de parcă ar fi fost ieri (…) Ivan Fedco era înalt, puternic şi frumos. Întotdeauna avea ceva de spus, dar în felul său, cum îi dicta conştiinţa sa întotdeauna curată”.

După terminarea Şcolii Pedagogice, în 1956, funcţionează ca învăţător atât în satul natal, cât şi în alte sate ucrainene din Maramureş, iar din 1957 devine student, la fără frecvenţă, la Facultatea de Filologie, secţia ucraineană-română, din cadrul Universităţii Bucureşti.

Între anii 1962 – 1966, ocupă funcţia de director la şcoala din localitatea Bârsana de pe Valea Izei, judeţul Maramureş, după care predă limba şi literatura română la Liceul nr. 3 din Satu Mare, unde va fi titular până la 13 septembrie 1979, cînd la vărsta de 41 de ani trece în eternitate.

Ivan Fedco a debutat în anul 1958 în revista bilunară Novyi Vik, a colaborat la volumele colective Серпень (August, 1964), Наші весни  (Primăverile noastre, 1972) şi Обрії (Orizonturi, I – 1979, II – 1981), de asemenea, este autorul primului volum original de proză scurtă scris în limba ucraineană şi apărut în România după 1944, По новому шляху (Pe drum nou, 1960). În 1977 i-a apărut volumul Новели (Nuvele), iar postum culegerea de povestiri Обірваний політ (Zbor întrerupt, 1980).

„Ivan Fedco nu a murit, scria Stepan Tcaciuc, deoarece aleşii muzelor niciodată nu-şi încrucişează mânile şi nu închid ochii, doar devin argonauţii lumii de dincolo (…) de aceia deasupra mormintelor creatorilor de frumos, vîntul reciopleşte timpul ce atârnă încremenit, transformându-l în monument etern şi în Carte a Vieţii, mereu deshisă în care anii, vor scrie cu litere de aur tot ce soarta nu i-a permis lor să scrie. Fiecare an trecut va avea ce şi cum  să spună despre omul şi scriitorul Ivan Fedco”

Sunt de acord cu Stepan Tcaciuc că Ivan Fedco trăieşte dincolo de timp, forma şi prezenţa existenţei sale sunt amintirile despre el, de aceea el este veşnic, cum veşnic sunt toţi creatorii de frumos, deoarece amintirile nu mor ci se transmit din generaţie în generaţie spre pomenirea lor.

Scrisul este o îndeletnicire pe cât de frumoasă pe atât de chinuitoare. „Scriu trei degete, iar de durut doare întreg corpul”, spunea Ivan Velicikovski, iar eu aş adăuga că doare şi întreg sufletul.  Ivan Fedco scria foarte mult, dar publica rar, după cum mărturisesc confraţii timpului său.

Volumul de proză scurtă Pe drum nou, la fel ca şi autorul ei, au devenit piatra de temelie care stă la baza literaturii ucrainene din România. Momentul apariţiei acesteia a fost unul radical, deoarece până atunci în creaţia literară ucraineană din România locul de frunte deţinea poezia. Apariţia volumului a însemnat că paginile revistei bilunare Novyi Vik deveneau neâncăpătoare pentru întreaga „producţie”  literară de expresie ucraineană, care devenea din ce în ce mai matură. Scriitorii ucraineni din România au trecut pragul unei literaturi de ocazie şi au pătruns în sfera creaţiei sistematice.

Principala temă a povestirilor sale, după cum reiese şi din titlul volumului  Pe drum nou, – este lupta dintre vechi şi nou în perioda colectivizării. Bineînţeles,  ca fiu de ţăran,  Ivan Fedco nu putea să nu scrie după anumite canoane literare impuse de realismul socialist.

„… pentru scriitorul tânăr din acea perioadă, importantă era demonstraţia (artistică, evident) a tezei la modă atunci. Privind triumful luminii asupra întunericului, a binelui (dreptăţii) asupra răului (nedreptăţii) – acţiuni în care, pe primul plan, apărea tipul de erou dârz şi luptător, scriitorul definindu-se, prin „scoterea la lumină” a tuturor acestora, ca un miltant”, (spune Ion Petrovai în opera amintită mai sus).

Criticul literar Alexandru Pintescu, care l-a cunoscut bine pe Ivan Fedco scria în articolul său intitulat „Recviem pentru Ivan Fedco” (Informaţia Zilei, Satu Mare, 13 septembrie, 2001):

„Puţinele argumente iconografice ni-l arată ca pe un ins fericit în mediul familial, apoi e măcinat de suferinţă pe durata ultimei boli, dar dornic parcă de a ne transmite nouă, tagmei scriitorilor, un mesaj de solidaritate şi toleranţă, şi acea flacără arzând mocnit într-un spirit însetat de real, dar trăind într-o perfectă şi perpetuă idealitate”.

Ivan Fedco este un scriitor important pentru literatura ucraineană din România, sperăm că opera lui va fi în primul rând reeditată, introdusă în manualele de literatură ucraineană, citită şi studiată de generaţiile viitoare, căci după cum spunea Maksym Rylskyi: „Numai păstrând amintiri despre alţii, lăsăm amintiri despre noi”. Deoarece amintirile sunt un Turn al Babelului pe care nu-l poate dărâma nimeni şi nimic. În romanul Eu Bogdan Pavlo Zahrebelnyi scrie: „Cine a spus că turnul Babel a fost dărâmat? Oamenii continuă neîncetat să-l ridice, numai că de data aceasta se numeşte  – Memorie. O mulţime, de ordinul milioanelor de oameni, zidesc memoria unei singure personalităţi. Câtă nedreptate!”.

Sau poate că tocmai aceasta este adevărata dreptate, dreptatea supremă a vieţii, cine ar putea răspunde?…


[1] Trad. prof. dr. Ion Petrovai, Multiculturalism în Ţara Maramureşului, Academia Română Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007, pag. 170.

Convieţuiri – miercuri 12 martie, 2014

Convieţuiri - miercuri 12 martie, 2014

http://www.tvrplus.ro//editie-convietuiri-200382

Prezentator Camelia Văcaru

Imagine

EURO polis – 11 martie, 2014

EURO polis - 11 martie, 2014

http://www.tvrplus.ro//editie-euro-polis-200342

Taras Sevcenko.

Redactor Nicoleta Epure
Invitati : Ivan Marocico, deputat-Uniunea Ucainenilor din Romania si Mihai Traista-scriitor.
Producatori: Nicoleta Epure şi Maria Terzian

Imagine

Lansare de carte: „Hnat Porohivski: asul ucrainean al Serviciului Special de Informaţii”

Valentina Bărbulescu

ImageJoi, 13 martie 2014, ora 15.00, la Centrul Cultural Calderon (Bucureşti, str. Jean Louis Calderon nr. 39), a avut loc lansarea cărţii „Hnat Porohivski: asul ucrainean al Serviciului Special de Informaţii”, editată de istoricul şi diplomatul Vadim Guzun sub egida Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române. La eveniment au participa: Olha Porohivska, fiica liderului ucrainean, Octavian Roske, Mihai Gheorghiu, Micaela Ghiţescu, George Trohani, Mihai Hafia Traista, actriţa doina Ghiţescu ş.a.

„Cel de al optulea volum din seria Afaceri Orientale – apărut la sfârşitul anului 2013 la Editura Argonaut din Cluj-Napoca şi în format digital la Editura Filos – reprezintă un prim pas de recuperare a memoriei celui căruia i se datorează, în mare parte, renumele de care s-a bucurat emigraţia politică ucraineană din România, rezistenţa acesteia în faţa asaltului de distrugere şi divizare, menţinerea poziţiei de ostilitate faţă de comunism şi de imperialism.

În anul 1920, într-o luptă inegală cu trupele bolşevice, în fruntea Brigăzii a 2-a de Mitraliere a Armatei Naţionale Ucrainene, colonelul Hnat Porohivski s-a retras pe malul drept al Nistrului. Participant la Primul Război Mondial, lider al emigranţilor ucraineni care s-au salvat din fostul Imperiu Rus în România, în anul 1931 absolvă Şcoala Superioară de Ştiinţe Administrative din Bucureşti, iar în 1940 devine comisar al guvernului ucrainean în exil pentru statele balcanice. 

Din anul 1930 lucrează pentru Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, sub numele conspirativ Ciobanu, loialitatea sa fiind determinată nu doar de orientarea antisovietică, dar şi de ospitalitatea oferită. Luând parte la lupte din primele zile ale războiului româno-sovietic, sub numele conspirativ Dobrescu, în calitate de ofiţer superior al Agenturii Frontului de Est, a condus Biroul de Studii, Documentare şi Centralizare.

          Image 

În scurta s-a alocuţiune scriitoru Mihai Hafia Traista a spus:

„Sunt nespus de bucuros că acest eveniment, lansarea acestei cImageărţi, acestui document istoriс are loc în aceeaşi săptămână în care ucrainenii de pretutindeni sărbătoresc 200 de ani de la naşterea lui Taras Şevcenko – o figură emblematică pentru spaţiul cultural ucrainean, deoarece numele său se confundă cu cel al patriei şi al neamului în care s-a născut şi faţă de care a nutrit o dragoste nemărginită, dusă până la sacrificiu de sine.

Am citit zilele trecute pe facebook, cineva scria:

«Cu mare regret, ucrainenii nu sunt solidari cu noi românii şi nu au fost niciodată».

M-am bucurat foarte mult de răspunsul domnului Vadim Guzun:

«Dacă veţi citi cartea veţi vedea că generalizarea este profund eronată».

Desigur mulţi dintre ucraineni nu sunt solidari între ei şi vedem ce se întâmplă la ora actuală în Ucraina. Cei ce conduceau destinele poporului ucrainean, mai întotdeauna erau vânduţi ocupanţilor străini, de aceea Şevcenko, poetul de care am amintit mai adineauri este atât de actual, în epistola sa adresată „Celor morţi, celor vii, şi celor încă nenăscuţi” el spune:

 

«Al Moscovei, de jos, noroi

Sânt domnii voştri şi hatmanii –

Şi-s al Varşoviei gunoi,

Cu ce vă lăudaţi, deci, voi ,

Fii ai Ucrainei, sărmanii ?»

 

Euripide spunea că «Nu există nenorocire mai mare decât pierderea patriei». Tocmai în această nenorocire groaznică le-a fost dat ucrainenilor să trăiască secole de-a rândul.

Cu siguranţă, multe lămuriri şi răspunsuri vor găsi cititorii români, dar şi ucraineni în această carte-document. Hnat Porohivski, îmi este cunoascut din multe articole apărute în publicaţiile ucrainene.  Ca scriitor de expresie ucraineană, dar ca şi etnic ucrainean mă bucură apariţia acestei cărţi, care va demonstra după cum a spus domnul Guzun «că generalizarea este eronată».

Domnule Guzun, în numele ucrainenilor din România ţin să vă mulţumesc foarte mult pentru această carte la fel şi doamnei profesor Olha Andrici căreia îi doresc mult succes în activitatea ei, domnia sa a făcut cunoştinţă cititorului român cu acea frumoasă cadână Roxolana, înaintea apariţiei serialului turcesc Suleiman Magnificul, de asemenea a îmbogăţit literatura română cu frumoasa poveste de dragoste dintre domniţa Ruxandra şi Timuş Hmelniţkyi, dar şi Basme din cele patru zări, poate şi cu alte cărţi pe care nu le-am citit.

Dumnezeu să vă dea sănătate!

 Image

Відкритий лист до Тараса Шевченка

Лист написаний і прочитаний мною перед погруддям Великого Кобзаря

( Бухарест, 11 березня, 2014 р.) 

Image

Відкритий лист до Тараса Шевченка

Сьогодні коли ті в чиїх руках доля українців Румунії пишуть відкритих листів до уряду і призедента, тільки для того щоб осоромити себе і нас, і доказати світові, що в нас панує розбрат і незгода, до тебе я звертаюсь Тарасе Батьку і благаю прости нас!

Image Прости за те, що тільки раз у рік, перед твоїм погруддям, ми називаємо себе українцями, і повторяємо мов ті папуги заповіти твої, яких для нас, ще ненароджених писав ти.

Прости за те що вимовляєм твоє могутнє слово: «Борітесь – поборете!», а боремось протів братів своїх, щоб зберегти посади й гроші…

Прости за те що вимовляєм «Учітеся, брати мої!», коли мова наша солов’їна гасне в школах і в серцях наших дітей, бо ми надто заняті будуванням будинків в яких не відбувається маєже нічого.

Прости нам за те що вимовляємо «Обнімітесь брати мої!», коли фальшивими обіймами душимо брата і отруйними поцілунками вбиваєм його.

Прости нам і за молодь нашу, якій не знаходиться місця, поміж нашими крислатими кріслами.

Але настане час Тарасе Батьку, і вже настав!  Молодь візьме у руки долю свою і прожене отих, що ріжуть брата без ножа… і відродить згасаюче українство, бо кредом молоді є: «Один Тарас, одна мова, одна Україна!». Слава її!

 

Previous Older Entries