Obiceiuri de crăciun la ucrainenii din Maramureş

Image

În Maramureşul Istoric, cum este denumit Maramureşul de dincolo de Munţii Gutâi, populaţia de etnie ucraineană trăieşte compact sau relativ compact în 15 aşezări rurale, dar şi în oraşele Baia Mare, Vişeu de Sus şi Sighetu Marmaţiei unde se află şi o biserică ortodoxă ucraineană cu hramul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel.

Toţi aceşti ucraineni sărbătoresc Naşterea Domnului pe 7 ianuarie după stilul vechi, adică după calendarul iulian, care este decalat cu 13 zile faţă de calendarul oficial. În unele din aceste aşezări, tradiţiile şi obiceiurile au rămas aproape neschimbate din moşi strămoşi, deşi pare greu de crezut că ucraineanul din zilele noastre ar putea crede că în Sfânta Seară de Crăciun stau la masă alături de el sufletele strămoşilor săi, totuşi el o să măture cu mâna locul în care se aşează ca nu cumva să se aşeze pe vreun suflet venit să se bucure de această cină care vesteşte Naşterea

Domnului. La fel şi postul este ţinut cu străşnicie, mai ales pe Valea Ruscovei şi Valea Vişeului, unde trăiesc ucrainenii-huţuli.

            Cea mai mare grijă a gospodinelor este să-şi pregătească tot ce le trebuie ca în Ajunul Naşterii Domnului, când pregătesc Sfânta Cină, să nu fie nevoite să se împrumute cu ceva de la vecini, dar şi dacă nu se împrumută de lucrul de care au nevoie, însăşi lipsa lui e un semn rău. Pentru Sfânta Cină se pregătesc 12 feluri de mâncare de post, din care nu pot lipsi hribele uscate preparate cu zeamă de varză, păstăile de fasole uscate şi fierte cu usturoi, fasolea boabe, prunele uscate, ciorbă de varză murată, mămăligă cu cartofi, sărmăluţe cu păsat şi hribe şi altele. Aceste 12 feluri de mâncare simbolizează cele 12 luni ale anului, dar şi pe cei 12 apostoli ai Domnului.

            Înainte de a se aşeza la masă, fetele de măritat, prin tot felul de jocuri numite şi vrăjitorii,  încearcă să afle care dintre ele se va mărita prima, din ce parte a satului va fi mirele şi cum va arăta. Într-unul din jocuri, pisica este cea care hotărăşte care dintre fete se va mărita prima. Asta după ce biata de ea stă flămândă, închisă într-o încăpere, sau într-o ladă, timp în care fetele gătesc fiecare câte o găluşcă şi după ce le pun în cerc pe podea aduc pisica şi o pun în mijlocul cercului, pe a cui găluşcă pisica o va mânca prima, acea fată se va mărita prima.

            În alt joc, fetele mergând cu spatele, numără parii din gard, de al nouălea, sau de al doisprezecelea par leagă o aţă roşie, iar a doua zi merg să vadă cum arată parul, dacă e lung şi drept, însemna că mirele va fi înalt şi frumos, dacă parul e mic şi strâmb, însemna că mirele va fi urât, sau „cu oarecare hibă”.

            De asemenea, înainte de a se aşeza la masă, fata de măritat iese afară din casă cu o lingură de lemn în mână şi ascultă din ce parte se va auzi primul lătrat de câine, asta însemna că din acea parte a satului  va fi mirele său, sau merge la coteţul de porci şi lovind cu fundu-n el spune: „Hăr vier, hăr vier că la anu’ mă mărit!”.

            În acest timp gospodarii, după ce termină de hrănit „marha”, animalele, aduc în casă otavă uscată sau fân uscat, pe care îl pun pe masă, sub faţa de masă şi leagă picioarele mesei cu lanţuri ca întreaga familie să rămână legată, unită, în anul care vine.

            În unele localități de pe Valea Ruscovei, creștinii trec pe la cei morți să aprindă lumânări la mormintele acestora ca și ei, cei plecați, să se bucure de lumina Nașterii Domnului.

            În seara de Crăciun copiii încep a colinda, cei adulți numai după miezul nopții și colindă astfel mergând unii la alții trei zile la rând, pe care le numesc: prima, a doua și a treia zi de Crăciun.  Se colindă atât ziua cât și întreaga noapte, dar momentul cel mai important este când pe la casele lor trece grupul de colindători ai bisericii care joacă în fiecare casă piesa Nașterii Domnului, numită și Rizdvianyi Vertep (Peştera Naşterii Domnului), iar trupa de actori amatori, care se pregătesc din timp şi foarte serios să interpreteze această piesă se numeşte Koliada (Colind), Betleem sau Viflaim. În unele sate, ca de exemplu în Rona de Sus, în unii ani se formează şi câte trei astfel de grupe care sunt numite Koliada mare, mijlocie şi mică, depinde de vârsta actorilor. Textul piesei, personajele şi numărul lor diferă de la un sat la altul. Piesa care se joacă în Rona de Sus are 12 personaje: doi îngeri, rolurile îngerilor sunt întotdeauna interpretate de copii îmbrăcaţi în alb cu brâuri şi diagonale roşii sau din baticuri înflorate, încălţaţi în opinci, iar pe cap poartă un fel de coroane din carton îmbrăcate în staniol de diferite culori (o astfel de coroană în dialectul  local se numeşte „ciacov”) aceşti îngeri duc între ei o bisericuţă făcută din carton în care arde o lumânare.

            Cinci păstori, dintre care unul este numit şi moş, sau vătaful păstorilor, acesta poartă o mască din blană de oaie, şi este îmbrăcat în piele de oaie, are un corn de vânătoare din care sună vestindu-i pe oameni că se apropie de casele lor, mai are şi o cutie de lemn (visteria) în care ţine banii ce îi primeşte de la oameni, de asemenea fiecare sumă o trece într-un caiet (catastif), pe care îl ţine la brâu. Aceşti bani sunt ai bisericii, iar preotul îi mulţumeşte fiecărei familii în parte pentru suma primită. Păstorul vătaf este conducătorul trupei, el alege actorii, organizează repetiţiile, răspunde de comportamentul fiecăruia, de obicei cel ce joacă acest rol este un om mai în vârstă, poate fi şi însurat, pe când restul  sunt flăcăi. Ceilalţi: primul, al doilea, al treilea şi al patrulea păstor, sunt fiii moşului şi sunt îmbrăcaţi în haine negre, îmbrăcinaţi cu chimire din piele, fiecare are câte o geantă de piele împodobite cu nasturi de alamă sau din alte materiale strălucitoare (ţinte, piuneze, insigne), câte o bâtă cu un clopoţel pe ea, de obicei vopsită în trei culori, iar  pe cap poartă căciuli negre de miel cu mărgele cusute pe ele.

            Patru regi, din care unul este regele Irod, iar regele al treilea este „Sufletul curat” şi este îmbrăcat în iţari şi haină de culoare albă, pe cap poartă un „ceacov” asemănător celui purtat de îngeri, nu are sabie, doar un toiag cu multe panglici de diferite culori. Primul şi al doilea rege, la fel ca şi regele Irod sunt îmbrăcaţi în uniforme militare de ofiţeri, albă, albastră şi verde, poartă săbii, pe cap au coifuri, iar pe piept au prinse atâtea zorzoane şi şiraguri de mărgele încât nu pot să se dezbrace şi sunt nevoiţi să stea astfel îmbrăcaţi pe întreaga perioadă a Crăciunului.

            În afară de aceştia mai este şi cărturarul israelit, care poartă o mască cât mai haioasă, iar cel ce înterpretează acest rol, trebuie să aibă mult umor, să glumească tot timpul şi să facă tot felul de ghiduşii spre deliciul gospodarilor care îl răsplătesc separat, el fiind sarea şi piperul trupei.

            Primii intră în casă îngerii şi punând mica bisericuţă pe masa de lângă pomul de iarnă, binecuvintează casa în care au intrat şi le dau gospodarilor vestea minunată că s-a născut în Betleem Mântuitorul Isus Hristos din Precista Fecioară Maria, însă cu glasul lor îi trezesc şi pe păstori, care intrând în casă slăvesc naşterea lui Isus, – fiecare apropiindu-se de micul Betleem (bisericuţa de pe masă) spune ce a adus în dar pruncului Isus: primul păstor spune că a adus un berbecuţ, al doilea o mioară, al treilea o bucată de unt, al patrulea o bucată de caş, iar moşul spune că i-a adus în dar un cântec şi cântă toţi „Hristos se naşte, slăviţi-l”, după care vor să se întoarcă la turmele lor, dar în casă intră regele Irod cu sabia în mână şi întorcându-se spre cele patru zări rosteşte răspicat:

            „Eu sunt regele Irod! Singurul stăpânitor! Regele Galileie şi al Palestinei! Sub mine tremură întreaga Palestină! (bate din picior) stau pe tronul Israelului, ridicat pe oasele israeliţilor, care îmi dă putere! De nimeni nu mă tem decât de Cezarul August! De mine până şi dracul se teme, pentru că eu pe cine vreau iert, pe cine vreau ucid, dar pe creştini nu-i miluesc!”

            Atunci intră în casă primul rege şi spune:

            „Slavă noului născut! Unde s-a născut regele iudeilor? Noi departe la Răsărit steaua lui am zărit!”

            Atunci regele Irod scoate sabia şi  se răsteşte la el:

            „Cine este regele despre care vorbeşti? Oare nu şti că eu, regele Irod domnesc în Palestina şi Galilea?!”

            Primul rege scoate sabia şi o încrucişează cu sabia lui Irod:

            „Tu Irode, domn cel rău, n-o să fie pe al tău! Hristos pe veci va domni, regele lumii va fi!”

            Atunci intră în casă al doilea rege şi loveşte cu sabia între săbiile încrucişate şi spune:

            „Slavă noului născut! Regele din stea se naşte, spre peşteră să ne grăbim, aur, smirnă şi tămâie să-i pregătim! Am intrat la tine rege Irod ca să ne dai un sfat!

            „Vă primesc bucuros şi sfat bun am să vă dau!”

            După răspunsul lui Irod în casă intră al treilea rege (sufletul curat) şi spune:

            „Slavă noului născut! Noi trei regi din Răsărit o stea am zărit, după ea am pornit şi la Ierusalim ne-am oprit, aici am aflat că e al tău regat şi pe tine te vom întreba dacă şti cumva, unde s-a lumit regele slăvit?”

            „Să vină cărturarul israelit”, strigă regele Irod.

            Atunci intră cărturarul cu o carte mare în mână, Irod îi porunceşte să caute unde trebuie să se nască regele iudeilor. Cărturarul caută şi citeşte prorocia lui Isaia, care spune că se va naşte în Ierusalim. În continuare totul se desfăşoară conform celor scrise în Noul Testament: Irod îi roagă pe cei trei regi ca la întoarcere să treacă pe la el, regii se închină noului născut (care se află în bisericuţa de pe masă) şi îi aduc darurile, îngerii îi vestesc pe cei trei regi de gândurile rele ale lui Irod, care vrea să ucidă pruncul şi îi sfătuiesc să-l ocolească.

            La sfârşit moşul le mulţumeşte gazdelor pentru primire şi darul pe care l-au dat, după care colindă cu toţii un colind, la alegerea gospodarului, păstorii ţin ritmul lovind podeaua cu bâtele, de care sunt legaţi clopoţei.

            Deseori se colindă un colind vechi prin care colindătorii le doresc gazdelor bunăstare, fericire, recoltă bogată, iar refrenul colindului pomeneşte pe zeul slavilor necreştinaţi Dajbog, care era zeul bunăstării şi recoltelor.

           

            Flăcăii umblă la colindat mascaţi în draci, în evrei sau se îmbracă în personaje feminine, în moarte, vrăjitoare sau mirese.

Iepuraşul colindător

Poveste pentru copii

Image

Departe de forfota și gălăgia satului, în adâncul liniștit al bătrânei păduri, animalele se pregăteau să întâmpine Sfânta Seară de Crăciun. În micile și călduroasele căsuțe, gospodinele se învârteau în jurul sobelor pregătind Sfânta Cină, gospodarii îi ajutau întreținând focul și aducând lemne sau apă din izvor, iar copilandrii se distrau îngânând pe sub nas urăturile și colindele învățate de la bunicuțele lor în serile lungi de toamnă.
Iepurașul Vântură-Lume a învățat multe colinde și urături de la bunica sa Iepuroaica-Urechioaica, dar la ce-i folosesc, dacă tatăl său Iepurilă-Urechilă nu îl lasă să iasă afară și tot dă înainte cu ”Ești încă micuț”. Iar mama sa, împreună cu bunica tot repetă cuvintele tatălui său, ba pe deasupra l-au poreclit Vântură-Lume, iar lumea vânturată de el se poate zări prin fereastră.
Oftând din greu Iepurașul Vântură-Lume privea prin fereastră cum brazii voinici își îndoaie vârfurile sub bătaia vântului, scuturându-și de pe umerii săi verzi mii și mii de steluțe argintii care dansau prin văzduh sub razele lunii, de parcă erau dirijate de mâna unui dansator priceput, fermecând privirea micuțului Vântură-Lume. Acest peisaj nocturn din împărăția iernii, îl ispitea ademenindul să iasă afară.
”Ești încă micuț”, își aduse aminte de cuvintele tatălui său.
– O să vă dovedesc eu odată pentru totdeauna, când o să mă întorc cu tolba plină de bunătăți, că nu mai sunt un Iepuraș-Coconaș ci un adevărat Vântură-Lume, cum m-ați și poreclit de altfel, bombăni Iepurașul întinzând mâna după tolba veche și peticită ce stătea agățată de un cui pe perete.
Și astfel profitând de neatenția celor din cas㠖 ciuști în tindă, prin ușa crăpată, iar de acolo afară și pe aici ți-e drumul!
Trezindu-se singur în mijlocul pădurii dese și întunecate, începu, cam nehotărât, să chibzuiască la cine să meargă în colindat.
La Vecinul-Lup n-o să meargă, că acesta o să-i dea friptură de berbec… La Vecina-Vulpe dacă s-ar duce ar primi aripioare sau pulpițe de găină… S-ar duce la Mistrețul-Colțuros, dar și acesta nu are decât știuleți de porumb… La Arici iar nu se va duce, deoarece acesta are prostul obicei de a-l îmbrățișa și întotdeauna îl înțeapă cu acele sale… S-ar duce la Veveriță, dar nu va reuși să se cațăre până la căsuța acesteia, iar dacă o să-l audă colindând o să-i arunce colo două-trei alune, sau o nucă și ”Noapte bună!”. Nu, o să se ducă la Unchiul-Mormăilă, nici nu e atât de departe. Trebuie să cotească la stânga, imediat după căsuța lor, pe urmă să treacă prin poieniță, iar acolo sub bătrânul stejar se află casa Ursului. El a fost și astă vară împreună cu bunica în ospeție la acesta. Unchiul-Mormăilă are un butoi uriaș plin de miere și multe, multe butoiașe și vase de lemn pline de dulcețuri de zmeură, fragi și mure. M-m-m ce bune au fost! Iar Unchiul-Mormăilă e bun la inimă și foarte darnic, îl tot îmbia cu de toate, ba îl puse și pe genunchi și îi povesti o poveste frumoasă.
– Primiți colindătorii?… strigă Iepurașul cât îl ținu gura când ajunse lângă căsuța Ursului.
– Mor-r-r, mor-r-r, mor-r-r… se auzi în loc de răspuns.
– Ia te uită la Unchiul-Mormăilă, deja sforăie de cu seară, dar lasă că-l trezește colindul meu, zâmbi șiret Iepurașul și începu colindul:

Eu sunt micul iepuraș
Am fugit peste imaș,
Prin zăpadă și nămeți
Ca să-mi dați tot ce aveți:
Miere dulce de albine,
Mure, zmeură, afine,
Cozonac și turtă dulce,
Tolba plină, cât pot duce…

– Mor-r-r, mor-r-r, mor-r-r… continua să sforăie Unchiul Mormăilă.
”Nu m-a auzit, Unchiul-Mormăilă e bătrân, poate și surd, va trebui să colind și mai tare”, gândi Iepurașul și trase adânc aerul în piept pregătindu-se să repete colindul, dar deodată auzi vocea Bătrânului-Stejar:
– Degeabă pierzi vremea copile, că Mormăilă nu-ți va da nimic!
– Cum nimic? se răsti supărat Iepurașul. Păi Unchiul-Mormăilă e cel mai bun și cel mai darnic din toată pădurea.
– Nu de dărnicia și bunătatea lui e vorba copile, că e bun și darnic asta o știm cu toții, dar cum Gerilă suflă un pic de brumă peste pădure, Mormăilă se pune pe somn și doarme până îi gâdilă buricul razele Soarelui de Primăvară. Acum nu-l trezești nici dacă tragi cu tunul.
Când auzi bietul Vântură-Lume i se umplură ochii de lacrimi. El spera să își lingă lăbuțele de miere, iar acum se întoarcea acasă înghițind în sec.
I se făcu milă Bătrânului-Stejar de micuțul Vântură-Lume și strigă în urma lui:
– Hei iepurașule nu ai vrea să-mi colinzi și mie un colind?
– Păi tocmai am colindat Moș-Stejare, nu ai auzit nici tu ca și Unchiul-Mormăilă, spuse necăjit Iepurașul.
– De auzit am auzit, numai că, dragul moșului, tu ai colindat pentru Nea-Mormăilă nu pentru mine.
– Păi tu moșule ce o să-mi dai, că în afară de ghindă…
– O să vezi ce-ți va da moșul, după ce o să-i colinzi, îi făcu cu ochiul Stejarul.
”De ce să nu-i colind și moșului, doar pentru asta am fugit de acasă, păcat că o să mă întorc înapoi cu tolba goală”, oftă iepurașul și începu colindul:

Eu sunt micul iepuraș
Am fugit peste imaș,
Prin zăpadă și nămeți
Ca să-mi dați tot ce aveți:
Miere dulce de albine,
Mure, zmeură, afine,
Cozonac și turtă dulce,
Tolba plină, cât pot duce…

– Foarte frumos mi-ai colindat iepurașule, iar acum bagă lăbuța în scorbura mea și umple-ți tolba cu tot ce vei găsi acolo, zâmbi șiret Bătrânul-Stejar.
Marea îi fu mirarea iepurașului când începu să scoată de acolo tot felul de bunătățuri, de la tot felul de fructe uscate până la bomboane de ciocolată învelite în tot felul de hârtii colorate.
– De unde ai atâtea bunătățuri moșule? întrebă mirat iepurașul.
– Eh, hoțomana de gaiță, toată vara a furat de prin sat de la copii și tot a ascuns în scorbura mea.
– Și dacă vine după ele? Se întristă deodată iepurașul.
– Da de unde? Întotdeauna uită ascunzătorile sale, acum precis plânge pe undeva pe o cracă.
Iepurașul abia a reușit să ducă tolba plină acasă.
– Pe unde ai hoinărit Vântură-Lume? îl întrebară acasă, îngrijorați de dispariția lui.
– Am fost la colindat, că nu mai sunt micuț! Spuse cu mândrie Vântură-Lume și puse tolba plină de bunătățuri pe masă.

Studii de istorie a Ucrainei (VII)

II.  RUSIA KIEVEANĂ sau RUTENIA KIEVEANĂ

1. Kneazul Oleh cel Înţelept

„Ghiceşte-mi, când şi de ce moarte voi muri!”Image

Istoricul ucrainean Mychailo Hrușevskyi a afirmat că orașul Kiev a fost fondat în perioada în care zona traversată de cursul mijlociu al Niprului era parte a statului Hazaria. El a ajuns la o asemenea concluzie pornind de la legendele transmise pe cale orală, în condițiile în care nu s-a păstrat nicio atestare documentară care să certifice data la care a fost fondată viitoarea capitală a Ucrainei. Istoricul a presupus că, în condițiile creștinării Rusiei Kievene și mai târziu, a ocupării și fragmentării teritoriului ei, toate documentele religioase și istorice vechi au fost distruse.

Hazarii au pierdut Kievul în 882, orașul fiind cucerit de conducătorul vareg Oleh, care a pus bazele dinastiei Rurikide. În acea perioadă, teritoriul Ucrainei era locuit de mai multe triburi slave. Kievul era plasat la intersecția unor importante rute comerciale și a prosperat ca centru politico-economic al Rusiei Kievene.

Rusia Kieveană a fost fondată de Oleh (Oleg, Helgu în cronicile hazare)[1] care în anul 882 cucereşte Kievul. În următorii 35 de ani, Oleh și războinicii săi au subjugat diversele triburi slave și finice. În 907, Oleh a condus un atac împotriva Constantinopolului, iar în 911 a semnat un tratat comercial cu Imperiul Bizantin pe picior de egalitate. Noul stat kievean a prosperat pentru că avea controlul asupra drumului comercial care lega Marea Baltică de Marea Neagră și Orient și pentru că avea mari rezerve de blănuri, ceară de albine și miere pentru export.

Cronicarul Nestor scrie: „Şi Oleg stabilindu-se ca principe la Kiev zise: «Aceasta va fi mama cetăţilor ruseşti». Şi Varegii şi Slovenii şi ceilalţi care erau cu el se numiră ruşi. Acest Oleg începu să zidească cetăţi şi impuse tribut Slavilor, Krivicilor şi Meriilor şi dete ordin ca Novgorodienii să plătească Varegilor ca tribute 300 de grivne pe an spre a avea pace, pe care le-au plătit varegilor până la moartea lui Iaroslav.

Anul 6391. Oleg începu războiul cu Drevlianii. După ce i-a bătut, le-a impus ca tribut câte o blană neagră de jder (883).

Anul 6392. Oleg porni împotriva Severianilor, îi bătu şi le impuse un tribut uşor; i-a oprit de a mai plăti tribut Chazarilor spunându-le: «Eu le sunt duşman şi nu mai aveţi trebuinţă (884)».

Anul 6393. Oleg trimite la Radimici şi îi întreabă: «Cui plătiţi voi tribut?» Ei răspunseră : «Chazarilor». Şi Oleg le spuse: «Nu-l mai plătiţi Chazarilor, plătindu-mi-l mie». Şi au plătit lui Oleg câte un şiling de cap, cum plătiseră şi Chazarilor. Şi Oleg supuse domniei sale pe Poliani, pe Drevliani, pe Severiani, pe Radimici, iar cu Ulicii şi Tivercii era în războiu”.

În documentele bizantine ale acelei perioade de sfârşit de secol IX, Rusia Kieveană figurează ca fiind a şaizecea arhiepiscopie a Constantinopolului.

În anul 902, şapte sute de aşa numiţi, varegi-kieveni, au luptat în flota bizantină. Bogăţiile Imperiului Bizantin îl ademeneau pe Oleh şi astfel în anul 902  porni cu două mii de corăbii uşoare, în fiecare corabie se aflau câte patruzeci de luptători, împotriva Constantinopolului, iar cavaleria merge ape uscat. Împăratul Leon al IV-lea, numit şi filozoful a dat ordin să se închidă cu un lanţ intrarea în port şi le-a permis atacatorilor să pustiască împrejurările Bizanţului. Letopiseţul Nestor zugreveşte în culori sumbre atacurile luptătorilor ruşi: „Oleg debarcă pe ţărm, ordonă armatei să tragă vasele pe uscat şi să pustiască împrejurimile oraşului şi omorî mulţi Greci; dărîmară multe palate şi arseră bisericile. Şi dintre prizonierii pe care îi făcură, pe unii îi omorîră, pe alţii îi scingiuiră sau îi uciseră cu săgeţile, iar pe alţii îi aruncară în mare. Şi alte multe rele făcură Ruşii Grecilor, cum au obicei să facă oamenii în războiu. Şi Oleg porunci soldaţilor săi să facă vălătuci săi pînă sub corăbii. Şi fiindcă bătea un vânt favorabil, întinseră pânzele şi corăbiile se apropiară de oraş. Când văzură aceasta, Grecii se înspăimântară şi trimiseră la Oleg soli care săi spună: «Nu ne distruge cetatea; îţi vom plăti tributul pe care îl vrei». Oleg îşi opreşte armata. Şi li s’au adus mâncări şi vin; dar nu le-au primit; căci fusese pregătite cu otravă. Şi Grecii s’au îngrozit şi-i spuseră «Acesta nu este Oleg, ci sfântul Dumitru pe care Dumnezeu l-a trimis împotriva noastră». Şi Oleg porunci să se plătească tribute pentru cele 2000 de corăbii, 12 grivne de om; şi erau 40 de oameni în fiecare corabie”. Grecii au căzut de acord şi astfel la 11 octombrie 911 a fost semnat tratatul prin care grecii se obligau să plătească tribut, în afară de cele 12 grivne pentru fiecare om, cetăţilor ruseşti.

Image

«Mai întâi pentru Kiev, apoi pentru Cernigov şi Pereiaslav şi Polock şi Rostov şi Lubeci şi pentru celelalte cetăţi, căci în aceste cetăţi residua principi puternici supuşi lui Oleg». În afară de aceste dări Oleh a obţinut o mulţime de privilegii pentru negustori ruşi. În semn de victorie asupra Constantinopolului Oleg atârnă deasupra porţii cetăţii scutul său şi se întoarse la Kiev.[2]

După aceea Oleh a pornit împotriva ţărilor din răsărit, până la Marea Caspică şi până în Persia (Iran) şi întreaga lume a aflat despre marea şi viteaza oaste a Rusiei Kievene. Când şi unde a murit Oleh nu stă scris. Se ştie doar că a fost că a murit undeva în Kiev, iar mai târziu cneazul Volodymyr a ardonat să-i fie dezgropate osemintele şi după ce au fost creştinate le-a îngropat lângă zidurile  bisericii Desyatyna (înseamnă zeciuială, cnejii donau a zecea parte din venitul lor acestei biserici).

Despre moartea cneazului Oleh cel Înţelept există o frumoasă legendă care spune că Oleh pornind la luptă a chemat la el pe un ghicitor şi i-a poruncit:

–        Ghiceşte-mi, când şi de ce moarte voi muri!

Atunci ghicitorul i-a spus:

–        Mare oştean eşti tu cneazule! Întotdeauna te afli sub săgeţile duşmane. Dar nu ţi-e dat

să mori de săgeată, doarece săgeţile te ocolesc. Moartea o să ţi se tragă de la calul tău.

Cneazul a râs şi a spus:

–         Moartea o să mi se tragă de la calul meu, spui ghicitorule? Cine ar crede aşa ceva!

Dar te voi asculta şi voi da drumul calului meu, care mi-a fost tovarăş de nădejde în luptele pe care le-am dus!

Şi a dat poruncă cneazul să dezhame calul şi să-l lase liber, dar să-l hrănească bine, după care încălecă pe alt cal şi porni la luptă. După un an sau doi, când s-a întors a întrebat:

–        Unde este calul meu drag?

–        Calul tău a murit demult, îi putrezesc oasele pe o movilă de după zidurile cetăţii,

răspunseră slugile.

I-a părut rău cneazului după calul său şi a poruncit să-l ducă să-i vadă oasele, iar când s-a oprit deasupra craniului alb al calului a lăcrimat spunând:

Nu ai ştiut să-mi ghiceşti, bătrâne ghicitor! Iată calul meu e mort, iar eu încă trăiesc deci cum ar putea să mi se tragă moartea de la el?

Dar nu a terminat bine de vorbit, când din craniul calului a ieşit o viperă şi l-a muşcă de picior, nimeni nu l-a mai putut salva de la moarte. Astfel s-a împlinit ceea ce i-a ghicit bătrânul ghicitor.


[1] Форостецький Володимир Васильович » Віщий Олег 2009р.в. п.о. 95на95

[2] Поход Олега в Царьград. Гравюра Ф. А. Бруни, 1839.

Studii de istorie a Ucrainei (VI)

6. ASKOLD ŞI DYR

          „Voi nu sunteţi nici principi şi nici din familie de principi…”

            Din „Cronica lui Nestor”

      Image Lui Sineus şi fratelui său Truvor, nu le-a fost dat să domnească mult timp peste neamurile slave, mor amândoi după doi ani de la stabilirea lui Sineus la Beloozero, iar lui Truvor la Izborsk. Domnia a fost preluată de către Ruryk de la Novgorod, care  a împărţit cetăţile între oamenii săi, dând unuia Polockul, altuia Rostovul şi unui al treilea Beloozero.

            Letopiseţul Nestor scrie: „Şi în aceste cetăţi Varegii nu sunt decât nişte colonişti, căci cei dintâi locuitori, din Novgorod sunt Slovenii, în Polock Krivicii, în Rostov Merii, în Beloozero Vesii, în Murom Muroomii şi peste toţi aceştia domnia o avea Rurik” .

În aceeaşi perioadă, doi boieri Askold şi Dyr care nu erau din neamul lui Rurik, îi cerură acestuia voie să meargă împreună cu familiile lor la Constantinopol, dar navigând pe Dnipru (foto[1]) au văzut pe un deal o mică fortăreaţă. Aflând că întemeitorii acestei fortăreţe Kyi, Shchek, Khoryv şi sora lor Lebid au murit, iar locuitorii ei plătesc tribut hazarilor au spus acestora:

„Noi o să fim cnejii voştri. O să vă apărăm de atacurile neamurilor străine ca să puteţi lucra pământul, să vă ocupaţi de negoţ şi să călătoriţi pe Dnipru spre miazăzi până la Constantinopol şi spre miazănoapte spre Novgorod, iar voi o să ne plătiţi un mic tribut, pentru întreţinerea armatei şi a funcţionarilor care vor menţine ordinea în oraş.”

Locuitorii Kievului au primit cu mare bucurie propunerea lor şi astfel cei doi boieri au devenit primii cneji ai Kievului. Ei au strâns o oaste atât de mare încât în anul 866 şi-au permis să meargă cu 12 000 de soldaţi îmbarcaţi în 200 de corăbii, împotriva grecilor.

Letopiseţul Nestor scrie: „Askold şi Dyr plecară în contra grecilor şi ajunseră aici în anul al 14-lea al domniei împăratului Mihail (Mihail al III-lea). Împăratul era plecat în contra Agarienilor (urmaşii ismailiţilor, ai fiilor femeii Agar: arabii) şi când au sosit la fluviu Negru, eparhul îi trimise veste, că Ruşii au pornit împotriva Ţarigradului; atunci împăratul se întoarse înapoi. Duşmanii pătrunseră în Sud (în Bosfor), făcură un mare măcel printre creştini şi împresurară Constantinopolul cu 200 de corăbii. Cu mare greutate pătrunse împăratul în cetate. Apoi el şi patriarhul Photios se duc în grabă la biserica sfintei Maici a Domnului din Blachernae şi se rugară toată noaptea; în urmă scoaseră cu cântece mantia divină a Maicii Domnului şi o băgară în apa mării. Şi cu toate că până atunci vremea era frumoasă şi marea liniştită, s’a pornit deodată o furtună; valuri puternice se ridicară în acelaşi timp, izbiră corăbiile necredincioşilor Ruşi de ţărm şi le sfărâmară aşa fel că puţine mai scăpară din dezastru şi se întoarseră acasă.”

În anul 879, după 15 ani de domnie Ruryk moare lăsând Novgorodul în mâinile lui Oleh, care era neam cu el, încredinţându-i şi tutela tânărului său fiu Igor.Image

În anul 882, Oleh strânge oaste formată din varegi, sloveni, ciuzi, meri, vesi şi krivici şi ocupă mai întâi Smolenskul şi Lubeciul după care se îndreaptă spre Kiev. Kneazul Novgorodului ştiind că Askold şi Dyr au oaste mare şi curajoasă recurge la un şiretlic, ajungând în dreptul Kievului, ascunde o mare parte de oaste şi apropiindu-se de mal spune că este negustor şi vrea să vorbească cu Askold şi Dyr. Când aceştia au sosit au fost imediat înconjuraţi de oştenii săi, iar el le-a spus: „Voi nu sunteţi nici principi şi nici din familie de principi, eu însă sunt din familie de principe, iată şi pe fiul lui Ruryk!”, arătă spre Igor. Atunci, oştenii i-au omorât pe Askold şi Dyr şi i-au îngropat pe muntele Ugorskoie. Pe acest munte a fost zidită biserca sfântului Nicolae, iar Dyr a fost înmormântat în spatele bisericii sfânta Iryna (foto[2]),.

Istoricul Mychailo Braicevskyi spune că Askold, după ce atacă de patru ori Bizanţul, pentru propriul său renume politic, primeşte titlul de kahan (kagan, han) care este egal cu cel de imperator. De asemenea, după reconstrucţia aceluiaşi istoric, Askold cu o parte din oaste au fost creştinaţi, el primind numele de Nicolae şi imediat la Kiev vine primul conducător al bisericii Ruse (este vorba de Rusia Kieveană), episcopul Mihail.

La 27 iunie 2013 cu ocazia a 1025 de ani de la Creştinarea Rusiei Kieviene (Ucrainei) cneazul Askold-Mykolai a fost canonizat ca Dreptcredincios şi ca Mucenic.


[1] Aksold şi Dyr navigând pe Nipru.

[2] Вбивство Аскольда і Діра

 

Studii de istorie a Ucrainei (V)

5. Hazarii şi Varegii

 Vikingii sălbatici dovedeau o inteligenţă cu totul şi cu totul  ieşită din comun! Petre Ţuţea spunea despre Mihai Eminescu, în totală admiraţie, că era din neam rutean. Or, rutenii sunt urmaşii unui trib de vikingi răsăriteni.”

  Titus Filipas – Eminescu, 62 săgeţi către Voltaire”

HazariiImage

În secolul al VII-lea hazarii (foto)[1] au creat un kaganat (hanat) independent în nordul Caucazului, de-a lungul Mării Caspice. La apogeul statalității lor, hazarii și popoarele subordonate, care le plăteau tribut, controlau mare parte din ceea ce reprezintă azi sudul Rusiei, vestul Kazahstanului, estul UcraineiAzerbaijanul, mari porțiuni ale Caucazului (incluzând DaghestanulGeorgia) și Crimeea.

În cronica sa Nestor spune că poliany, după moartea fraţilor kieveni, s-au aflau sub stăpânirea hazarilor. Cum s-a ajuns la aceasta cronicarul nu detailează, spune doar că hazarii i-au găsit pe poliany în aşezările lor prin păduri şi prin munţi, deasupra Dniprului şi  le-au spus: „«Plătiţi-ne tribute!». Poliany s’au sfătuit între ei şi le dădură de fiecare om câte o spadă. Chazarii le duseră la cneazul lor şi la bătrânii lor şi le spuseră: «Noi am găsit un nou tribut». Îi întrebară: «De unde?», iar ei răspunseră: «În pădurea de pe munţii Dniprului». Atunci îi întrebară: «Ce v’a dat?» Ei arătară spadele. Bătrânii Chazarilor grăiră: «Acesta nu e un tribut bun, principe! Noi am câştigat acest tribut cu săbiile, arme cu un singur tăiş, totuşi armele lor, spadele, sunt cu două tăişuri. Ei au să ceară într’o zi de la noi şi de la alte popoare tribute». Toate acestea s’au împlinit, căci aceasta n’au spus-o de la ei, ci după o arătare divină…”.

Adrian Majuru în „Evreii Khazari. Istorie şi etnografie românească” scrie: „Statul khazar s-a constituit la nord de munţii Caucaz, între Marea Caspicã şi Marea Neagrã, începând cu veacurile VI-VII. În veacurile VIII şi IX, acesta s-a extins spre nord, est şi vest, cucerind noi teritorii. Spre nord, influenţa lor a atins regiunea Vladimirului şi a Moskovei, spre vest linia Nistrului iar spre est, munţii Ural şi lacul Aral, unde locuiau turcii oghuzi. La sud de Caucaz, influenţa khazarã a fost opritã cu greu de califatele arabe care stãpâneau Armenia şi platoul Iranului. Cea mai importantã cucerire a imperiului khazar a rãmas peninsula Crimeea, unde vor supravieţui comunitãţi khazare pânã în perioada modernã. Acest imperiu controla spaţiul carpatic, câmpia panonicã şi linia Dunãrii mijlocii şi de jos.  Aceastã situaţie a durat pânã cãtre secolele X-XI, când imperiul khazar cunoaşte un recul teritorial, pe fondul invaziilor neamului rhus, originar din Scandinavia. Cu acest prilej sunt pierdute teritoriile aflate la nord de Marea Neagrã. Invazia mongolã din veacurile XII-XIII va distruge statul khazar care supravieţuia între Marea Caspicã şi Marea Neagrã”.

Hazarii a pus stăpânire pe Kiev, undeva pe la începutul sec. al VIII-lea. Probabil stăpânirea lor nu era grea, deoarece ei nu se amestecau în treburile interne ale popoarelor subordonate, doar le luau birul.

Varegii (varagii rus)

Image În grele încercări şi eşecuri se forma statalitatea pe teritoriul Ucrainei. Diferite populaţii tindeau spre o organizare mai largă, formând uniuni, construind fortificaţii şi ocupând vaste teritorii. Kievul era un important centru comercial şi politic spre care se îndreptau diferite popoare şi totuşi strămoşii ucrainenilor nu au putut să construiască o ţară trainică şi puternică care să reziste în faţa năvălirilor duşmane.

Vikingii sau normanzii [2] au fost comercianți, exploratori și războinici scandinavi care, între secolele VIII-XI, au dominat jumătatea nordică a Europei. După unele izvoare istorice, vikingii ar fi atins chiar coasta Americii de Nord. Mai erau cunoscuți şi sub numele de varegi, de către slavii de răsărit, de bizantini și de arabi.

Curajul și cruzimea lor în luptă sunt binecunoscute, însă unii dintre ei aveau ocupații pașnice, precum comerțul și construirea de așezări. La început, vikingii s-au așezat ca agricultori în regiunile de coastă. Mai târziu, folosind superioritatea lor în construirea corăbiilor și arta navigației, încep să practice pirateria de-a lungul coastelor mărilor, urcând și pe cursul unor fluvii. Datorită îndrăznelii lor, varegii erau adversari temuți, care prin acțiunile lor de pradă au răspândit teamă și panică în rândurile populațiilor băștinașe.

Despre sosirea varegilor pe teritoriul actualei Ucrainei letopiseţul Nestor scrie că au venit dincolo de mare în anul 6367 (858 d. Hr.) şi au luat tribut „de la Ciuzi şi Sloveni, de la Meri şi de la Vesi şi de la Crivici”. În acest timp Poliany, Severiani şi Viatici plăteau tribut  hazarilor.

În anii 6368, 6369, 6370 (859, 860, 861 d. Hr.) „Ei goniră pe Varegi dincolo de Mare şi nu le-au mai plătit niciun tribut şi începură să se cârmuiască singuri. Şi între ei nu se mai da dreptate şi neamurile se ridicau împotriva neamurilor şi erau între ei vrăjmăşi şi începură să se lupte între ei. Atunci îşi ziseră: «Vrem să ne căutăm un principe care să domnească peste noi şi care să ne judece după dreptate». Şi se duseră peste mare la Varegi, la Ruşi, căci aceşti Varegi se numeau Ruşi. (…) Grăiră deci cătră Ruşi, Ciuzi, Sloveni, Kricici şi Vesi: «Ţara noastră este mare şi bogată, totuşi în ea nu este nici o rânduială; de aceea veniţi la noi să ne conduceţi şi să ne cârmuiţi». Şi s’au ales trei fraţi cu triburile lor şi luară pe toţi ruşii cu ei şi veniră. Ruric, cel mai mare se stabili la Novogorod, al doilea Sineus la Beloozero, al treilea Truvor la Izborsk. Şi după aceşti Varegii s’a numit ţara Novgorod rusească şi Novgorodienii sunt de neam varegic, mai dinainte însă erau sloveni.”

Unii istorici sunt de acord cu  „Teoria normandă” care afirmă că Rusia Kieveană a fost fondată şi şi-a primit numele după numele cuceritorilor scandinavi, mai ales că Nestor afirmă că varegii au cucerit Kievul şi au fondat Rusia Kieveană. Printre ei numărându-se şi ruşii Nicolai Karamzin (1766-1826) și Mihail Pogodin (1800-75), care considerând însemnările lui Nestor, demne de încredere, cred că este adevărat că slavii de răsărit i-au chemat pe varegi să-i conducă și să instaureze ordinea. Teoria avea implicații politice evidente. În scrierile lui Karamzin, teoria normandă forma baza justificării autocrației ruse, iar Pogodin a folosit teoria în cauză pentru a afirma că Rusia este imună la prefacerile sociale și la revoluții, deoarece statul rus își avea originile într-o înțelegere voluntară între cetățenii Novgorodului și conducătorii varegi.

Această teorie se bazează şi pe scrierile lui Ibn Fadlan, scriitor arab, care folosește numele „rusiyyah” pentru un grup de popoare care sunt considerați a fi vikingii de lângă Astrahan, ca și pe însemnările călătorului persan Ibn Rustah care se spune că ar fi vizitat Novgorodul și descrie cum ruşii îi exploatau pe slavi.

„Cât despre ruşi, ei trăiau pe o insulă… îți lua trei zile să o înconjori și era acoperită de arboret și păduri; este tare nesănătoasă…. Ei îi hărțuiau pe slavi, folosind corăbii pentru a ajunge la ei; îi înrobeau și… îi vindeau ca sclavi. Ei nu aveau pământuri cultivate, ci trăiau doar din ce luau de pe pământurile slavilor… când se naște un fiu, tatăl se îndreaptă către nou născut cu o sabie în mână; aruncând-o jos, îi spune: «Nu-ți voi lăsa nici o proprietate. Ai numai ce îți poți procura cu această armă».” (Ibn RustahNaţional Geographic, martie 1985) .

Teoria normandă a fost elaborată prima dată de istoricul german Gerard Friedrich Miller (1705-1783), care a fost invitat să lucreze în 1748 în cadrul Academiei Ruse de Științe. La începutul faimosului său discurs din 1749, Miller a declarat că „glorioșii suedezi au cucerit toate pământurile rusești cu armele lor victorioase”. Cum restul discursului lui a reprezentat o înșiruire a victoriilor germanilor și suedezilor în luptele împotriva rușilor, Miller a fost silit de strigătele asistenței să-și scurteze dizertația. Criticile nimicitoare ale lui Mihail LomonosovKrașeninnikovși a altor academicieni, l-au obligat pe Miller să-și înceteze munca asupra acestui subiect până după moartea lui Lomonosov. Deși textul tipărit al discursului original a fost distrus, Miller l-a retipărit în 1768.

Unii oamenii de știință din Europa Răsăriteană au criticat teoria normandă şi au postulat teorii ale originii nenormande a cuvântului „ruşi”. Unii spuneau că vine din numele din slava veche pentru „popor al râului” (triburi de pescari și agricultori care s-au așezat de-a lungul râurilor NipruDonNistru și alte râuri pe care și navigau cu produsele lor pentru a face comerț. Rădăcina „rus” se păstrează în cuvinte din limba rusă contemporană „ruslo” (albie de râu), „rusalka” (zâna apelor), etc. Alţii erau de părere că vine din numele a două râuri în Ucraina (lângă Kiev și Pereiaslav), Rosi și Rusna, ale căror nume sunt derivate din cuvântul slav postulat a fi însemnând apă. Mai erau şi alte păreri, ca de exemplu cuvântul „rus” este un cuvânt slav  „rîji” (pistruiat având culoarea părului de la blond deschis la castaniu); este un cuvânt şi înseamnă „urs”; vine de la tribul iranian al roxolanilor, din limba persană, „rokhs” deschis la culoare.

Conform afirmațiilor lui F. Donald Logan, „În 839, ruşii erau suedezi. În 1043, ruşii erau slavi.” Scandinavii au fost complet asimilați și, spre deosebire de rudele lor din Anglia și Normandia, nu au lăsat o moștenire culturală importantă în Europa Răsăriteană. Această absența aproape completă a urmelor culturale (în afară de câteva nume și probabil de sistemul consiliilor orășenești vechi din Novgorod) este de luat în seamă. Slavologii îi denumesc de aceea pe vikingi „cameleoni culturali”, oameni care au venit, au condus și au dispărut fără urme culturale. Acest lucru ar putea însemna că ruşii erau un grup restrâns, mai puțini decât un popor sau un grup etnic.

Aceste concluzii i-au făcut pe slavologi să respingă sau să reinterpreteze „Crinaca lui Nestor”, care pretinde că ruşii danezi sau suedezi au fost „invitați” să conducă. Aceștia susțin că Nestor Cronicarul, suporter al taberei pro-scandinave a prințului domnitor Sviatopolk, era în conflict cu tabăra pro-greacă a lui Vladimir Monomahul. Slavologii antinormandiști consideră că inexactitățile dovedite ale cronicii lui Nestor sunt manipulări pro-scandinave și compară povestea invitației adresate lui Rurik cu numeroase alte legende similare din folclorul altor popoare.

Boris Rîbakov, un istoric sovietic important, consideră că nivelul cultural scăzut al varegilor nu putea justifica o invitație din partea slavilor mai avansați din punct de vedere cultural. Iar istoricul şi academicianul ucrainean Mychailo Hruşevskyi era de părere că „rusi” este denumirea, din cele mai vechi timpuri, a polianylor şi ea vine de la râul Rosi care curge pe pămânrul Kievului. “Foarte interesant este faptul că în acea perioadă când în Kiev trăiau o mulţime de varegi, membrii dinastiei kievene poartă numele slave ca  Sviatoslav, Sviatopolk şi Volodymir.


[1]  Războinic hazar (ori avar), cu un captiv. Desen după un bazorelief de pe un vas de aur din Tezaurul de la Sânnicolau Mare.

Nunta lui Opanas Krokva

Vasyl SYMONENKO

Image
Nimeni nu a înţeles ce bolborosea asupritorul deşirat şi costeliv, însă de văzut au văzut cu toţii cum îi ieşeau din gură vipere. Şuierăturile lor ascuţite sunau prelung în urechile celor prezenţi, iar pe urmă erau traduse în grai omenesc de către învăţătorul din satul vecin.
                  –     Spune că ieri în apropierea aşezării voastre au fost împuşcaţi trei soldaţi. Dacă asta s-ar fi întâmplat în localitate v-ar fi omorât pe toţi, dar aşa vor să-i spânzure doar pe aceia ai căror fii sunt partizani. Dacă nu îi divulgaţi pe părinţii partizanilor, o să vă ucidă pe toţi.
Două sute de moşnegi, băbuţe, femei şi copiii stăteau sub soarele dogoritor, însă tuturora le era frig. Din ţevile automatelor şi mitralierelor, îndreptate spre ei toţi şi totodată spre nimeni separat, parcă sufla un vânt îngheţat. În văzduh, deasupra lor, plutea arşiţa de dinaintea secerişului amestecată cu o linişte apăsătoare, aducătoare de moarte.
Pe urmă, din gura esesistului au început din nou să iasă vipere.
–     Spune că vă mai dă zece minute, pe urmă va ordona soldaţilor să  tragă în voi.
Zece minute au tremurat ridurile pe frunţile încruntate, zece minute, soarele se scurgea prefăcându-se în tăcere, zece minute ochii amorţiţi priveau frunzele de troscot ce se întindeau încurcat acoperind pământul, căutând parcă în ele salvarea. Pe urmă mulţimea s-a mişcat frământată ca un lac, parcă, aruncându-l în faţă pe milenarul Opanas Krokva, care uitând să dea bineţe oamenilor s-a dus direct spre învăţător.
–     Spune-i acestui porc, că feciorii mei i-au împuşcat pe dobitocii ceia. Şi mai spune-i să nu mă bată că sunt plin de râie, să mă spânzure direct.
–     Câţi feciori ai în pădure? – a tradus învăţătorul întrebarea esesistului.
–     Pe toţi până la unul.
–     Şi pe cine mai ai acasă?
–     A fost baba, dar a murit.
–     Nu ţi s-ar usca limba în gură! – se ivi din mulţime o femeie căruntă, poate cu un secol mai tânără decât Opanas. – Mă îngroapă de vie şi încă în faţa oamenilor. N-ai să scapi de mine, irode, nici pe lumea cealaltă!
Esesistul a râs prelung şi cu poftă, după ce învăţătorul i-a tradus monologul bătrânei.
–     Asta-i baba ta? – l-a întrebat pe Opanas.
–     Îhă. A mea. A cui să fie?
–     Într-adevăr  feciorii voştri sunt partizani, cum a spus moşul? – au luat-o la întrebări pe
bătrână.
–     Într-adevăr. Parcă unul ca ăsta ar minţi? Toţi şoimii noştri şi-au făcut cuib în pădure…
I-au spânzurat de ulmul uriaş, lângă fosta bisericuţă. Cu ochii plini de uimire se uitau la mulţimea pe care au salvat-o de la moarte, scoţând limbile învineţite în urma călăilor săi.
* * *
Opanas Krokva nu a avut niciodată copii, iar baba Oresya care s-a unit pe veci cu el prin funie nu a fost niciodată soţia lui. Lumea vorbea că în tinereţe s-au iubit foarte mult şi vroiau să se căsătorească, dar părinţii nu au fost de acord, au măritat-o pe Oresya după unul mai bogat.
Poate acesta-i adevărul, sau poate fantezia oamenilor creează o nouă legendă despre o mare dragoste care de abia în faţa morţii a prins viaţă.
Traducere: Mihai Hafia TRAISTA

Studii de istorie a Ucrainei (IV)

4. Întemeierea Kievului

 

Pe când Andrei predica la Sinope şi a ajuns pănâ la Korsun, a aflat că în apropierea Chersonesului s’ar afla gurile Dniprului. Voind să meargă la Roma, s’a îmbarcat la gurile Dniprului şi s’a dus în susul apei pe Dnipru. Şi, din întâmplare, se opri pe ţărm la poalele munţilor.

A doua zi după ce s’a sculat, zise învăţăceilor care se aflau cu el:«Vedeţi voi aceşti munţi? Peste aceşti munţi va străluci binecuvântarea Domnului : o mare cetate se va ridica aici şi Dumnezeu va ridica aici multe biserici». Şi s’a urcat pe munţi îi binecuvântă şi împlântă în pământ o cruce şi după ce a înălţat rugăciuni lui Dumnezeu s’a scoborît de pe aceşti munţi pe care s’a ridicat în urmă Kievul…”

Din „Cronica lui Nestor”

Image

Slavii antici au apărat cu dârzenie stepele actualei Ucraine când din stepele eurasiene deseori, pe teritoriile lor năvăleau hoardele popoarelor migratoare. Opoziţia şi interacţiunea dintre paşnicul agricultor local şi luptătorul venetic migrator sunt principalele subiecte ale istoriei antice a Ucrainei, dar şi forţa care a mişcat formarea unui popor pe teritoriul Ucrainei de azi.

Aproximativ prin sec. al VI-lea d. Hr. neamurile slavilor antici de pe teritoriul Ucrainei încep să să grupeze în două mari uniunii: sclavenii subcarpatici şi anţii din apropierea Niprului.

Mauricius, scriitor bizantin (sec. VII p. Chr.), scrie despre slavi şi obiceiurile lor: „Neamurile slavilor şi anţilor au traiul şi obiceiurile la fel şi sunt slobode: ele nu

rabdă nicidecum să fie robite sau stăpânite şi mai cu seamă în ţara lor. Au mulţi bărbaţi şi sunt suferitoare, îndurând cu uşurinţă căldura, frigul, ploaia, goliciunea trupului şi lipsa de hrană. Sunt blânzi şi binevoitori cu oaspeţii şi-i duc pe rând din loc în loc unde au nevoie. (…) Pe cei care se află prizonieri la ei nu-i ţin ca sclavi la nesfârşit, ca celălalte neamuri, ci le hotărăsc un anumit timp şi lasă în seama lor dacă doresc să se întoarcă în ţinuturile de baştină, plătind o răscumpărare oarecare, sau rămân acolo slobozi şi prieteni. Au o mulţime de animale de tot felul şi de roade, care zac în grămezi, mai ales mei şi părâng. Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe din ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă sugrumate de bunăvoie, deoarece nu mai socotesc viaţă, traiul petrecut în văduvie. Locuiesc în păduri şi pe lângă râuri, mlaştini şi bălţi greu de pătruns şi îşi fac mai multe ieşiri din locuinţele lor, de bună seamă din pricina împrejurărilor în care se află. Lucrurile de trebuinţă le ţin ascunse în pământ şi nu agonisesc nimic de prisos, să se vadă…”

După părerea unor istorici, în primul rând al renumitului istoric şi arheolog Michaylo Braichevskyi (1924-2001) anţii nu sunt altcineva decât poliany din cronicele vechi ucrainene.  Poliany au fost şi legendarii întemeietori ai Kievului fraţii Kyi, Shchek, Khoryv şi sora lor Lebid (foto[1]).

Cronicarul Nestor scrie în cronica sa:

Image«Pe când deci Polianii trăiau separaţi în grupuri şi fiecare îşi conducea familia sa, – căci şi înainte de cei trei fraţi existau Polianii şi fiecare trăia cu familia sa şi în locurile sale, fiecare domnind peste familia sa – erau trei fraţi, dintre care unul se numea Kii, al doilea Şcek şi al treilea Choriv şi o soră numită Lybed. Kii se stabili pe muntele unde este acum prăpăstia Boricev, Şcek se stabili pe muntele care acum se cheamă Şcecoviţa şi Choriv pe un al treilea munte care după el s’a numit Choriviţa. Apoi zidiră o mică fortăreaţă în cinstea fratelui lor mai mare şi o numiră Kiev. Şi împrejurul cetăţii era o pădure mare şi o dumbravă de brazi şi ei făceau aici vânătoare de animale. Erau oameni înţelepţi şi înţelegători şi se numeau Poliani ; de la ei se trag Polianii care sunt în Kiev până în ziua de astăzi.

Alţii necunoscând toate acestea au susţinut că Kii ar fi fost un luntraş, căci la Kiev era atunci o trecătoare la celălalt mal al Dniprului ; de aceea se zicea: Trecătoarea Kievului. Dacă Kii ar fi fost un barcagiu, nu s’ar fi dus la Constantinopol ; mai mult încă, acest Kii a stăpânit peste familia sa : şi când a venit la împărat, a primit, după cum se povesteşte, mare cinste din partea împăratului la care se dusese. Iar când s’a întors de aici şi a ajuns la Dunăre şi a găsit aici un loc ce i-a plăcut, zidi o mică cetate şi a voit chiar să se stabilească aici cu neamul său, dar locuitorii din acea regiune nu-i permiseră. Această cetate până în ziua de azi locuitorii de la dunăre o numesc Kioviţa (Kioviţa. În judeţul Brăila, plasa Borcea, este o vale numită Chioveanul. S’ar putea ca cetatea Chioviţa să fi fost prin apropiere). Kii se întoarse deci în cetatea sa de la Kiev şi-şi sfârşi aci viaţa. Şi fraţii săi Şcek şi Choriv şi sora lor Lybed muriră tot aici.” („Cronica lui Nestor” tradusă în limba română de G. Popa-Lisseanu, apărută la 1935, Bucureşti, Tipografia „Bucovina”, I. E. Torouţiu).

Renumitul istoric ucrainean Mychailo Hrushevskyi este de acord că ucrainenii sunt urmaşii direcţi ai polianylor, neamul care a jucat un rol dominant în istoria Kievului şi a Statului Kievean, însă povestea despre întemeierea Kievului de către cei trei fraţi  i se pare a fi doar un mit etimologic: din denumirea locurilor au fost create nişte personaje istorice asemănătoare lui Romulus întemeietorul Romei.

Despre primii conducători ai Kievului nu se ştie mare lucru, din asta reiese că aceştia erau neînsemnaţi şi fără o putere prea mare, deoarece nu numai că nu au reuşit să-şi întindă dominaţia peste alte neamuri, dar nu au fost în stare să-şi păstreze independenţa.


[1] Monument ridicat în cinstea întemeietorilor Kievului (p-ţa independenţei, Kiev).

Previous Older Entries