„PRIN GLODUL DESTINULUI”, SAU FERICIREA UNEI COPILĂRII NEFERICITE

descărcare

„Am purtat în mine prea multă iubire ca pe o povară şi am împrăştiat-o peste tot pe unde am călcat. În loc să scap de ea, creştea la loc în mine, dureros. Am dat-o cerului şi soarelui, au vrut-o pădurile şi păsările. Am dat-o oamenilor care n-au avut nevoie de povara iubirii mele…”

Ela Nicolau

Günter Grass în „Toba de tinichea”, romanul care a şocat Germania, iar mai târziu întreaga lume, devenind un bestseller internaţional, spune că nimeni nu are dreptul să-şi descrie propria viaţă dacă nu are destulă răbdare ca să-şi amintească, măcar de o jumătate din bunicii săi. Ela Nicolau, în primul volum al romanului său „Prin glodul destinului”, apărut la Editura „Singur”, Târgovişte, 2014, nu numai că are suficientă răbdare să-şi amintească de ei, dar şi cu o măiestrie rar întâlnită, zugrăveşte precum un pictor iscusit portretele lor, care se transformă în icoanele sfinte ale fermecătoarei copilării şi minunatei tinereţi, deoarece omul trăieşte de două ori în viaţă: odată în copilărie, iar a doua oară în amintirile despre ea. „Am purtat cu mine urmele trecutului oricât de departe am fugit de el!”, spune autoarea încercând să reconstruiască din frânturi drumul care i-a fost dat să-l străbată prin glodul destinului: „Voi trăda tăcerea, dezgropând rădăcinile ei adânc înfipte în timp. IARTĂ-MĂ TĂCERE!”

Ela Nicolau reuşeşte prin prisma cuvintelor şi a unei scriituri elaborate să recreeze nu doar propriu-i trecut, ci şi pe cel al contemporanilor săi, pentru că citind „Prin glodul destinului”, inevitabil retrăieşti propria-ţi copilărie, propria-ţi tinereţe şi te gândeşti la propriu-ţi destin pe care, mai mult sau mai puţin, îl compari cu destinele personajelor cărţii, ceea te  face să rămâi suspendat undeva între bucurie şi tristeţe. Desigur, fiecare dintre noi am fost marcaţi de comportamentul „aproapelui nostru”, – bunici, părinţi, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, vecini, prieteni, colegi etc., care ne-au iubit sau nu ne-au iubit, ne-au ajutat, sau ne-au făcut rău, astfel aceştia deseori rămân în amintirea noastră, fiecare după meritul lui, „bun” sau „rău”, tertium non datur. Autoarea, încă din copilărie reuşeşte să depăşească această situaţie, ea spune: „Încă de pe atunci luam în seamă numai partea bună a omului, lucru care nu m-a ferit de întristări şi dezamăgiri, dar am învăţat să trăiesc cu toate”, de altfel capitolul trei  îl intitutulează, inedit ca pe toate celelalte, „Natura iubeşte oamenii aşa cum ei nu ştiu s-o facă, oferind tot ce are, necondiţionat. Pe mine, natura m-a învăţat să iubesc la fel ca ea!” , iar într-un interviu, autoarea spune: „… îmi doresc ca oamenii să fie buni şi caut partea bună şi fiecare om are o parte bună în el, important este să o găseşti şi să te bucuri de acea parte, atât tu cât şi cel de lângă tine. Îmi place ca oamenii să fie buni şi caut asta, am căutat toată viaţa. Îmi face bine să cred acest lucru, îmi dă o seninătate.”

Antoine de Saint-Exupery spunea că toţi adulţii au fost şi ei, cândva copii, dar numai o parte dintre ei îşi mai aduc aminte de asta. Este vorba, bineînţeles, de sentimentele şi trăirile care reîncarcă sufletul. Ela Nicolau demonstrează că ori cât de amară ar fi fost copilăria unui om, cu greutăţi şi neajunsuri, ea merită retrăită, deoarece este cea mai plăcută perioadă a vieţii şi nu se poate să nu găsim în „glodul” copilărie amintiri care strălucesc ca nişte perle, iată cum descrie ea asemenea momente: „Din toată perioada copilăriei păstrez câteva amintiri care m-au făcut să simt că eram o familie. Prima m-a urmărit şi m-a înduioşat toată viaţa. Pe când aveam trei ani, tătăica mi-a cumpărat o pereche de pantofi pe care îi ascundea la streaşina casei. Mămica era cu mine în braţe şi căutam pantofii, iar când îi găseam, el îi ascundea în alt loc. Jocul acesta mă făcea să râd şi eram atât de fericită, că mi-a fost de-ajuns pentru tot restul copilăriei. Pantofii aceia nu s-au potrivit pentru niciuna dintre noi, aşa că mămica i-a dat de pomană la cineva. Chiar dacă nu i-am purtat, a rămas o amintire frumoasă pentru că au fost singurii pantofi pe care mi i-a cumpărat tata. (…) Un alt moment fericit care mi-a rămas în suflet a fost când a venit tătăica să mă ia de la un spital mare din oraş, unde am stat internată când am avut scarlatină. Eram foarte sus şi mă uitam pe geam la un fel de case suprapuse de care nu mai văzusem şi nu înţelegeam ce caut eu acolo părăsită de toată lumea. Când nu mai aveam nicio speranţă că scap vreodată de-acolo, a venit tătăica şi m-a luat acasă. Am coborât din autobuz mai departe de drumul către satul nostru. La Poiana era hram şi tătăica a vrut să mă bucure cu o îngheţată. Mă purta în braţe printre oamenii îngrămădiţi peste tot şi eu mă simţeam foarte mândră şi fericită. Era o singură căruţă cu îngheţată, dar pentru că era seară, omul nu voia să desfacă butoiul până a doua zi, să nu se topească. Atât de mult s-a rugat tătăica să-i dea o îngheţată pentru fata lui care venea de la spital, încât  l-a înduplecat. Mi-a umplut un cornet cu vârf şi în timp ce o mâncam, am avut sentimentul deplin al unui copil fericit. Poate că au mai fost şi alte momente, dar nu mi le amintesc aşa de bine ca pe acestea. ”

O amintire la fel de plăcută pentru Ela Nicolau, cutremurătoare pentru cititor, este şi cea despre Moş Crăciun: „Aveam câţiva anişori şi stăteam la gura sobei, ascultând la lumina lămpii povestea despre Moş Crăciun, care merge cu sania prin zăpadă să ducă daruri la copiii cuminţi. Nu mi-a trecut prin gând că asta ar putea să fie valabil şi pentru noi, pentru că nu se mai întâmplase până atunci. Am adormit liniştită, fără emoţia aşteptării vreunui moş, iar dimineaţa nici nu m-am mai gândit la poveste. Mămica, cu vorbe meşteşugite, m-a făcut să ies afară la uşa din faţă unde am văzut mai întâi nişte urme pe zăpadă, apoi pe ultima treaptă a scărilor era un ghemotoc de hârtie în care erau bomboane lipite între ele. A fost un moment de emoţie adevărată pentru toate şi am împărţit bomboanele între noi, după ce am reuşit cu greu să le dezlipim. Dacă ar mai fi venit moşul şi în anii următori, poate că momentul acela nu ar fi rămas atât de plăcut în amintire.”

Primul volum al romanului „Prin glodul destinului” este un poem al copilăriei, este o galerie plină de tablouri şi portrete zugrăvite cu o măiestrie rar întâlnită, poate doar în „Desna fermecată” a lui  Olexandr Dovjenko mai găsim o astfel de descriere a casei părinteşti, a locurilor care o înconjoară, a satului, a bunicilor, părinţilor şi oamenilor din sat. „Puritatea copilăriei îşi face rai de frumuseţe în orice loc pe pământ. Şi eu am copilărit într-un colţişor de rai!”, spune autoarea, cu toate că satul ei era ferit de ochii lumii, ca să ajungi la el trebuia să treci o mlaştină, pe o potecă întortocheată. „Drumul era bătătorit, dar când ploua piciorul se înfunda în glod, până la glezne. Foarte rar vedeam vreo maşină, iar când ploua nu puteau nicicum să intre în sat. (…) Satul nu avea preot şi nici biserică. Nu era dispensar sau vreun cadru medical, iar miliţieni nici atât. Curentul electric a ajuns la noi, în capătul satului, când mai aveam puţin să încep şcoala…”. În acestă galerie, portretele personajelor se află în antiteză, creatoarea lor dorind parcă ca binele şi răul să stea faţă în faţă, formând cupluri în alb şi negru.

Portretul tatălui lui, Ghiţă Prepelea, se apropie de cel gorkian, – al tatălui lui Pavel Vlasov, numai că eroina din „Glodul destinului” nu ridică toporul împotriva tatălui său cum o face Paşa, ea îl iubeşte şi îl înţelege. „Dincolo de toate acestea, eu cred că tatăl meu nu era un om rău de felul lui. Avea sufletul chinuit de revolta propriilor fapte. Mi-am dat seama de asta în zilele în care te puteai înţelege cu el şi era cel mai bun om. Am înţeles că nimeni nu este numai bun sau numai rău. Împrejurările determină partea care se manifestă cel mai mult. La mine nu avea puterea să ţipe. Nicio înjurătură nu mi-a fost adresată direct. Pentru el eu eram Milu, leacul care îl făcea să se transforme din fiară în omul blând care îşi arată slăbiciunile chinuit de remuşcări. Poate simţea că eu îl înţeleg şi îl iubesc aşa cum este, fără să-l judec. Fără să-mi fie frică de el, simţeam că am puterea să-l liniştesc de cele mai multe ori. Eu l-am înteles, l-am iubit şi mi-a fost o milă cumplită de el. Peste ani mi-a arătat atât cât a putut, că pentru mine îşi dorea să fie mai bun. În prezenţa mea se simţea respectat şi m-a lăsat să-i văd partea bună. Mi-am dorit să fi putut face mai mult pentru el. În cele mai grele momente ale mele, îmi apărea în vis de pe tărâmul liniştii şi îmi dădea forţă şi încredere să lupt. Pentru mine a fost un tată bun!”.

O grijă deosebită îi poartă mamei sale, pe care o zugrăveşte într-o lumină plină de afecţiune, ea apare ca o femeie foarte ocupată, nu prea are timp să-şi arate afecţiunea faţă de fetele sale, este capul familiei şi din zori pănâ-n seară roboteşte ca să procure pâinea cea de toate zilele, iar noaptea trebuie să se acundă de furia soţului. „Mămica nu avea timp şi nici nu-i stătea în fire să ne mângâie sau să ne răsfeţe. Cu Doina era altceva, era mezina şi avea parte din plin de toate dar, de fapt, ea era cea care avea nevoie mai mare. Eu ştiu că simţeam nevoia s-o iau în braţe pe mămica când venea acasă de pe dealuri sau de la piaţă însă nu îndrăzneam niciodată pentru că nu eram obişnuită şi nu ştiam cum poate reacţiona. Asta nu înseamnă că nu ne iubea, dar era prea ocupată să facă tot ce poate ca noi să avem ce mânca. (…) Chiar dacă mămica părea mulţumită de mine, nu mi-a spus niciodată cuvinte de laudă pentru că nu-i stătea în fire. Dar nici eu nu făceam treabă ca să fiu lăudată. În schimb, a început să se poarte diferit, nu mă mai repezea, vorbea cu mine de parcă eram un om mare. Atitudinea ei plină de respect mă făcea să mă simt importantă în aceeaşi măsură în care mă simţeam stânjenită. În tot ceea ce făcea îmi cerea sfatul sau făceam planurile împreună în timp ce umblam prin pă-duri…”.

Despre bunicii din partea mamei, autorea nu ştie mai nimic: „Despre bunicii din partea mamei nu ştiu nimic. Bunicul a murit când sora mea, Camelia, avea câteva luni. Pe bunica mi-o amintesc destul de puţin, a murit cand aveam cinci ani. Prin gerul şi zăpada lunii februarie, eu şi Camelia am mers la înmormântare aproape zece kilometri pe dealuri, până în satul unde trăise bunica. Pe la jumătatea drumului am ajuns în primul sat din drumul nostru şi am strigat la o casă din margine, să ne încălzim puţin. Părea să fie o casă foarte săracă şi noi ştiam că oamenii săraci, au suflet bun…”

În schimb găsim foarte bine conturate imaginile bunicilor din partea tatălui, – adevărate portrete literare pe care abordând o tehnică demnă de remarcat prin simţul artistic deosebit autoarea le scoate în evidenţă trăsăturile fizice şi morale.

De fapt toate personajele în această lectură sunt adevărate portrete literare, bine creionate, cu fizionomii şi mentalităţi prorii, cum ar fi Baroana – tanti Maricica. „Ei îi plăcea să i se spună Mica, deşi mie mi s-a părut că nu i se potrivea deloc. Când am cunoscut-o mai bine, mi-am permis să-i spun Baroana şi aşa i-a rămas porecla ori de câte ori făceam referire la ea. Nu am numit-o aşa pentru că ar fi avut ceva nobil în felul de a fi, ci pentru că afişa un aer de superioritate care îi scotea şi mai mult în evidenţă masca de femeie rafinată pe care o purta. Ea era cucoană şi locuia la oraş. Când venea pe la noi, ne aducea tot felul de lucruri de care nu mai avea nevoie, fapt care o îndreptăţea să critice şi să dea ordine despre cum ar fi trebuit să ne ducem viaţa. Niciodată nu mă simţeam în largul meu când era de faţă. Din fericire pentru mine, venea destul de rar. Câteodată îl aducea şi pe Romică, băiatul ei, care ne privea de sus, dar era bun cu noi.” Într-un interviu Ela Nicolau spune: „Baroana este de trei ori personajul negativ din volumul I. Ea trăieşte, mă gîndesc la ea cu o detaşare imensă, nu am nici un resentiment faţă de ea, uneori mi-e milă, uneori am procese de conştiinţă că simt asta, însă nu-mi pot impune să simt astfel.”

La fel de bine creionate apar şi portretele surorilor autoarei, al învăţătorilor, profesorilor, oamenilor din sat, dar şi cele ale copiilor, alături de care a petrecut clipele fericite ale vârstei nevinovate, însă personajul care atrage şi totodată merită toată atenţia este însăşi autoarea, care se întoarce cu ajutrul amintirilor la anii copilăriei şi ai adolescenţei.

„Prin glodul destinului” este o evocare literară autobiografică, presărată din plin cu conflicte şi cu sensibilităţi, care încearcă în mod afectiv pe cititor. Evenimentele prezentate au un caracter de rememorare a unei lumi pe care autoarea a cunoscut-o şi care constituie structura naraţiunii în care predomină descrierea peisajului, natural şi uman. Încă din primele pagini se poate observa stilul atractiv, firesc şi natural, liniştit şi generos care oferă cititorului o lectură plăcută, pentru că Ela Nicolau are simţul unei fraze cursive şi al dialogului bine construit.

În prafaţa cărţii autoarea se întreabă dacă nu cumva Dumnezeu are vreun plan cu ea: „Să fi avut vreun plan deosebit cu mine? Nu cred, până acum l-aş fi aflat! Sau poate că… nu l-am înţeles. Oricum, nu prea am avut vreme să mă gândesc la asta.”

Fără nici o îndoială planul lui Dumnezeu cu Ela Nicolau este acela ca ea să devină scriitoare, de aceea a înzestrat-o pe deplin cu talent şi cu răbdarea de care am pomenit la început. Noi dorim viaţă lungă talentului şi cărţii lui Ela Nicolau, nume de care sunt sigur că vom auzi des de acum înainte, şi aşteptăm cu nerăbdare volumul doi al romanului „Prin glodul destinului”.

Mihai-Hafia TRAISTA

Anunțuri

NICOLAE CORNESCIAN – UN MAESTRU AL SUSPANSULUI

unnamed „Cu toţii trăim senzaţia că în urma noastră va rămâne ceva nepieritor”  

N.Cornescian

Da, scriitorul Nicolae Cornescian este un adevărat maestru al suspansului, care poate fi pus alături de mari scriitori precum Charles Dickens, Edgar Allan Poe, Alfred Hitchcock sau celebrul contemporan Stephen Edwin King. Desigur, spusele mele pot părea cam îndrăzneţe, sau doar o glumă cordială, dar eu sunt sigur că cei care au făcut deja cunoştinţă cu opera sa îmi vor da dreptate. La fel o vei face şi dumneata cititorule, după ce vei lectura romanul pe care îl ţii în mână, iar timpul şi condeiul talentat al scriitorului vor fi de partea noastră.

În numărul 18 (mai, 2014) al „Revistei de suspans” apărea o notă a redacţie care anunţa apariţia unui nou foileton scris de Nicolae Cornescian, dar şi apropiata apariţe a noului său roman „Extreme”:

„Începând cu acest număr, vă prezentăm un nou foileton marca Nicolae Cornescian. „Psihoze” vă va captiva şi vă va vrăji tot atât de mult cât au făcut-o „Extremele”. Totodată îl felicităm pe autor pentru viitoarea apariţie în volum a romanului „Extreme”.

Ei bine, atunci nu ştiam că tocmai mie o să-mi revină plăcerea şi deosebita onoare de a fi redactorul acestui deosebit roman care te va ţine stimate cititor, cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină, asta au confirmat-o sute de cititori ai publicaţiei on-line „Revista de suspans”. În general, orice creaţie a lui Nicolae Cornescian publicată on-line are între 500 şi 1500 de cititori ceea ce în ziua de azi, când vorba cărturarului ucrainean din România, Ivan Rebuşapcă, trebuie să cauţi cititori cu mitraliera, spune multe despre autorul lor. Dedesubtul textelor veţi găsi sute de mesaje şi comentarii, de la banalele: „Am citit cu sufletul la gură”, Foarte tare”, „Frumos”, „Am rămas fără cuvinte”, „Superb”, „Felicitări”, „Aştept continuarea” etc., care pentru orice autor nu par banale deoarece sunt urme lăsate de cititori şi confirmă că truda lui nu este zadarnică, până la adevărate cronici literare, iată câteva dintre ele:

„Când îl citeşti pe Nicolae Cornescian, trebuie ca mintea să-ţi fie vigilentă pentru a rezista tuturor aspectelor, iar inima deschisă pentru a te bucura de întreaga încărcătură emoţianală!” (Cristina Fasie).

„Un stil diafan care m-a purtat pe aripile unei poveşti enigmatice.” (Teodora Gheorghe)

“Partea a cincea a foiletonului „Surplusuri”, de Nicolae Cornescian, pare mai degrabă să facă parte dintr-o lucrare suprarealistă, căci intriga, foarte puţin factuală se mişcă aproape exclusiv la nivelul trăirii personajelor. (…) O să remarcăm însă scriitura (densă) de roman psihologic interbelic şi tehnica epistolară, folosită pentru fragmentele proiectate analeptic, dar şi o anume tendinţă a autorului de a realiza, cel puţin cu o parte a lucrărilor sale, o realitate ficţională unitară, integrată.” (http://scifientland.wordpress.com/)

Dar iată şi o relatare interesantă a autorului:

“Lucrând la SURPLUSURI 6 şi privind coala albă de pe birou, am impresia că privesc prin acea hârtie; că ideile se află dincolo de ea; că transcriu ceea ce, într-un mod tulburător, îmi dictează subconştientul. Am ajuns să mă tem de ceea ce imaginez. Cert e faptul că ajunsesem la acel punct de unde nu mai există nici o cale de întoarcere. Ana!!! Cred că există. Amina şi Alma sunt tot aici. Dar Ana… Nu! Mă tem de ceea ce transcriu de pe foile subconştientului pătat de imaginar şi frânturile realităţii…”

Romanul „Extreme” în afară de publicaţia on-line amintită mai sus, apare în foileton în revista trimestrială de literatură şi artă „Mantaua lui Gogol”, editată de Asociaţia Cultural-Creştină a Ucrainenilor din România „Taras Şevcenko”, dar şi în limba ucraineană, în traducerea autorului, în revista scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” („Vocea noastră”) editată de Uniunea Ucrainenilor din România, cu sprijinul căreia apare şi cartea.

 De fapt, se poate spune că revista „Naş holos” a fost rampă de lansare atât pentru Nicolae Cornescian cât şi pentru mine, amândoi am debutat cu poezie în limba ucraineană, în acelaşi număr, pe aceeaşi pagină şi tot împreună am debutat şi editorial, în anul 2001 la  Editura „Mustang”, Bucureşti, fiecare cu câte un volum de poezii în limba ucraineană. „Simfonia ierbii de mătase” se numea volumul meu, iar al lui Nicolae Cornescian „Atingerea aşteptării” (pentru care i s-a decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut), ceea ce l-a determinat pe Ivan Covaci, poet ucrainean din România, redactor şef al periodicului „Vilne slovo” („Cuvântul liber”) să ne prezinte, în recenzia pe care a scris-o la cărţile noastre, ca pe doi poeţi „nedespărţiţi”.

„Avem puţini poeţi tineri. Puţini! Însă doi poeţi tineri, culegând intuitiv vibraţii, cu toate  că le folosesc ca pe un instrument, ele sunt armonioase. Aceşti poeţi nu sunt străini unul altuia, ba chiar par fraţi buni, când pătrunzi în lumea lor de minuni şi vise… (…) Doi poeţi nedespărţiţi crează două lumi „schiţate” diferit, însă prisma prin care este percepută lumea, fie la unul fie la celălat – este prisma compoziţiilor poetice în care clocotesc valuri „înspăimântate” şi aducerile aminte, dar şi o metaforă de neatins, deoarece este o metaforă închipuită… (…) ei sunt poeţii marilor oportunităţi, care reprezintă generaţia actuală. Sunt talentaţi şi fiecare are propria lui  viziune asupra lumii, însă cel mai semnificativ este faptul, că ei deţin acele minuni în care se poate crede, chiar e necesar, şi au prinse la piept fiecare viitorul său poetic.”

Regretatul scriitor Ştefan Tcaciuc care a fost naşul nostru literar scria într-un articol:

„Timpul va arăta cum vor rămâne Nicolae Cornescian şi Mihai Traista în amintirea

generaţiilor viitoare – ca poeţi de expresie ucraineană, sau ca poeţi de expresie română. În oricare dintre cazuri, ei vor dăinui în amintirea generaţiilor ca adevăraţi poeţi, dearece amândoi sunt talente înnăscute, iar pe deasupra le place să asude pe ogorul literar şi eu sunt sigur că nu vor îngropa talantul primit, ci-l vor înmulţi”

Iată că Nicolae Cornescian va „dăinui în amintirea generaţiilor viitoare” nu doar ca scriitor de expresie ucraineană şi română, dar şi ca scriitor de expresie sârbă, rusă, poloneză  şi cine ştie ce îi mai rezervă viitorul. Cu siguranţă nu l-a dezamăgit pe naşul său literar care credea cu tărie în talentul său scriind:

„Poetului Nicolae Cornescian i-a fost dat de la Dumnezeu să urce Golgota poeziei pe care însăşi cuvintele şi visele sale îl răstignesc pe crucea eternităţii şi nemuririi spiritualităţii ucrainene. El păşeşte hotărât şi cu mare curaj în lumea poetică ce i-a fost sortită.”

Al doilea volum de poezii în limba ucraineană al lui Nicolae Cornescian „Imperii de iluzii” apărut în anul 2005 tot la Editura „Mustang”, Bucureşti a fost foarte bine primit de critica literară şi încă de o critică la nivel înalt, dar şi de publicul cititor. De acum înainte tânărul poet putea fi sigur că  „va dăinui în amintirea generaţiilor viitoare”, ceea ce i-a prezis Ştefan Tcaciuc. Poezia sa mărturisea originalitatea stilului său inconfundabil, asigurându-i un loc de frunte printre confraţii săi. Irina Moisei, redactorul revistei literare „Naş holos” spune deseori că ar recunoaşte orice poezie a lui Nicolae Cornescian şi fără să fie semnată.

Poetul Nicolae Corsiuc scria despre poezia lui Nicolae Cornescian:

„Prin înclinarea pretenţioasă spre înţelegerea propriei viziuni asupra lumii şi prin înalta responsabilitate a cuvântului, a greutăţii lui semantice, dar şi prin armonia din ţesătura poeziei, Nicolae Cornescian pregăteşte cititorul pentru a înţelege identitatea versului său şi gândirea sa poetică”.

În anul 2009, la Editura RCR Editorial, Bucureşti a apărut primul volum de proză în limba ucraineană al lui Nicolae Cornescian intitulat „Cartea morţii”. Redactorul cărţii, Nicolae Corsiuc scria în prefaţa cărţii pe care a denumit-o „În oglinda convexă a prozei lui Cornescian”:

Apariţia acestui volum de proză, fără nici o îndoială, o să provoace opinii şi impresii diferite, care se vor situa poate chiar la poluri opuse, pentru că proza lui Nicolae Cornescian, la fel ca şi poezia scrisă de el, sunt de fapt discursuri individualizate, foarte neobişnuite, pe care la ora actuală în literatura noastră (literatura ucraineană din România) nu avem cu ce să le comparăm. Vocea lui Cornescian este unică, avându-şi propria greutate şi originalitate în contextul literaturii noastre. S-ar putea ca unii să rămână şocaţi de ceea ce vor citi, atât din cauza subiectului fabulos cât şi din cauza cuvântului nuanţat ales. Însă după cum a spus unul din criticii literari, fiecare carte îşi are cititorul său. (…) Lev Tolstoi spunea că «Viaţa poate fi înţeleasă doar din perspectiva morţii». Eroul principal al acestei cărţi este moartea…”

În ceea ce priveşte literatura ucraineană din România, deși destul de tânără, prin valorea ei a devenit portdrapelul și exemplul demn de urmat de literaturile Diasporei ucrainene, inclusiv din Canada și S.U.A., care se afirmă de peste două secole, iar marele cărturar al literaturii ucrainene contemporane, acad. prof. dr. Leonid Rudnițkyi, rectorul Universității Libere Ucrainene din Mȕnchen (Germania), scriind și vorbind cu diverse prilejuri despre literaturile diasporei ucrainene, de fiecare dată subliniază cu majuscule:

„Literatura ucraineană din România este cel mai interesant fenomen din toate literaturile diasporei ucrainene (S.U.A., Canada, Anglia, Franța, Australia, Germania, Austria, Polonia, Slovacia, Cehia, Slovenia, Serbia, Croația, Bosnia, Benelux etc.), iar volumele de poezie și proză semnate de scriitorii ucraineni din România și-au câștigat dreptul binemeritat de a sta în biblioteci alături de scrierile cele mai reușite, semnate de scriitorii din Ucraina, patria limbii ucrainene. Limba din operele scriitorilor ucraineni din România este cea mai ucraineană din toată Diaspora, iar fiecare cuvânt este bătut pe toate fețele și muchiile de harul fiecărui scriitor, devenind câte o mică bijuterie în șiragul unei propoziții sau fraze.”

Continuitatea literaturii ucrainene din România este asigurată de trecutul și prezentul ei, de venirea noilor talente, de cele două mari și veșnic proaspete izvoare de inspirație: literaturile ucraineană și română. În plus, înflorirea literaturii ucrainene din România este călăuzită mereu de marile genii tutelare ale popoarelor ucrainean și român: Taras Șevcenko și Mihai Eminescu.…

Ştefan Tcaciuc considera că literatura ucraineană din România este un altoi al marii literaturi române pe trunchiul marii literaturi ucrainene, iar Taras Șevcenko și Mihai Eminescu, Ivan Franko și Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi și Pavlo Tycina, Volodimyr Sosiura și George Bacovia, Maksym Rylskyi și Lucian Blaga, Ștefan Augustin Doinaș și Ivan Draci, Marin Sorescu și Vasyl Symonenko, Ana Blandiana și Lina Kostenco, Ioan Alexandru și Vasyl Stus, Mircea Dinescu și Ihor Traci, Mircea Cărtărescu și Roman Baboval etc. sunt stelele călăuzitoare în marea aventură lirică pe mările furtunoase ale literaturii și prin golfurile marilor ei speranțe. …

Mulți scriitori ucraineni din România sunt laureați ai premiilor Uniunii Scriitorilor din România și ai altor premii de mare prestigiu din Ucraina și Diaspora ucraineană, fiecare dintre ei și-a ales propriul drum în literatură, niciunul nu bătătorește urmele altcuiva și nici nu imită pe cineva, fiecare este o voce singulară și inconfundabilă, un talent autentic, care și-a sfințit în bătălia cu vorbele și ideiile, locul cuvenit în universalul literaturii ucrainene.

Altfel spus nici un scriitor ucrainean din România nu se aseamănă cu vreun alt confrate al său de pană. Toți sunt originali în felul lor și aproape toți practică mai multe genuri literare: poezie, proză, eseistică, critică literară, traduceri din literatură ucraineană în română și din literatură română în ucraineană.

Interesant este faptul că primul volum de poezie publicat în limba ucraineană „Patriei mele cântece cânt” (1936),  i-a aparţinut poetului popular maramureşan  Havrelo Clempuş, primul volum de proză în limba ucraineană „Pe drum nou” (1960) a fost semnat de prozatorul maramureşan  Ivan Fedco, primul roman în limba ucraineană „Aproapelui cu dragoste” (1978) a fost scris de Mihai Nebeleac maramureşan şi el, primul pas în dramaturgie l-a făcut tot un maramureşan (Mihai Hafia Traista), iar acuma tot maramureşanul Nicolae Cornescian deschide o nouă pagină a literaturii ucrainene din România cea a postmodernismului, fără de care ea, literatura noastră nu ar fi fost în pas cu lumea.

Să-mi fie cu iertare că în această prefaţă (din anumite motive, care îi sunt binecunoscute şi autorului), nu am spus prea multe despe cartea în cauză, aşa cum s-ar fi cuvenit ci am prezentat evoluţia scriitorului Nicolae Cornescian şi totodată cu ea şi evoluţia literaturii ucrainene din România. Bineînţeles că voi reveni, alături de alţi confraţi cu scrieri despre această carte, care sunt sigur că va fi pentru dumneavoastră o lectură plăcută, deoarece Nicolae Cornescian face parte din acei scriitori care, când  au pus mâna pe cititor îl ţin cu sufletul la gură, până când acesta întoarce ultima pagină a cărţii.

Ivan Fedco – piatra de temelie a literaturii noastre

IVAN FEDCO – PIATRA DE TEMELIE A LITERATURII NOASTRE

 Image

„Viaţa lui a fost parcă o boare reflexivă de rouă. El s-a dedicat vieţii sale cu cuget într-o fremătândă tensiune, mereu în explorarea necunoscutului, în apropierea şi înţelegerea acestuia. Inima sa onestă n-a fost niciodată înşelată de vreun gest, de vreo frază incorectă, el şi-a trăit expresia inimii curat, corect poetic ca orice scriitor adevărat”[1]. Scria Mycola Corsiuc pe coperta volumului postum, apărut în 1980 şi intitulat, semnificativ, Zbor întrerupt.

Scriitorul Ivan Fedco sa născut la 15 aprilie 1938 într-o familie de ţărani din localitatea Rona de Sus, judeţul Maramureş – Verhniankca, cum o va numi mai târziu în creaţiile sale literare. La apariţia sa ca scriitor localitatea dăruise deja literaturii evreieşti pe scriitorul Wolf Tamburu, iar mai tărziu va dăruii literaturilor ucrainenă şi română pe scriitorii Mihai Nebeleac, Paul Romaniuc, Marta Bota, Ana Traista Ruşti, Maria Oprişan şi pe Mihai Hafia Traista.

După terminarea şcolii primare în satul natal, în 1950, Ivan Fedco urmează Şcoala Pedagogică Ucraineană din Sighetu Marmaţiei, unde profesorul şi scriitorul Denis Oneşciuc îi deschide drumul spre literatură, iar în 1952 când renumitul poet ucrainean Andriy Malyşko vizitează Sighetul, la serata literară organizată cu această ocazie, Ivan Fedco citeşte din propriile-i creaţii, iar la sfărşitul seratei marele poet, luîndu-l în braţe şi sărutându-l pe frunte, îl felicită pentru ele, profeţindu-i o strălucită carieră literară.

            În aceşti ani se împrieteneşte cu un alt viitor scriitor ucrainean, Stepan Tcaciuc, care va scrie despre el:

            „Imi aduc, îmi aduc aminte bine, de parcă ar fi fost ieri (…) Ivan Fedco era înalt, puternic şi frumos. Întotdeauna avea ceva de spus, dar în felul său, cum îi dicta conştiinţa sa întotdeauna curată”.

După terminarea Şcolii Pedagogice, în 1956, funcţionează ca învăţător atât în satul natal, cât şi în alte sate ucrainene din Maramureş, iar din 1957 devine student, la fără frecvenţă, la Facultatea de Filologie, secţia ucraineană-română, din cadrul Universităţii Bucureşti.

Între anii 1962 – 1966, ocupă funcţia de director la şcoala din localitatea Bârsana de pe Valea Izei, judeţul Maramureş, după care predă limba şi literatura română la Liceul nr. 3 din Satu Mare, unde va fi titular până la 13 septembrie 1979, cînd la vărsta de 41 de ani trece în eternitate.

Ivan Fedco a debutat în anul 1958 în revista bilunară Novyi Vik, a colaborat la volumele colective Серпень (August, 1964), Наші весни  (Primăverile noastre, 1972) şi Обрії (Orizonturi, I – 1979, II – 1981), de asemenea, este autorul primului volum original de proză scurtă scris în limba ucraineană şi apărut în România după 1944, По новому шляху (Pe drum nou, 1960). În 1977 i-a apărut volumul Новели (Nuvele), iar postum culegerea de povestiri Обірваний політ (Zbor întrerupt, 1980).

„Ivan Fedco nu a murit, scria Stepan Tcaciuc, deoarece aleşii muzelor niciodată nu-şi încrucişează mânile şi nu închid ochii, doar devin argonauţii lumii de dincolo (…) de aceia deasupra mormintelor creatorilor de frumos, vîntul reciopleşte timpul ce atârnă încremenit, transformându-l în monument etern şi în Carte a Vieţii, mereu deshisă în care anii, vor scrie cu litere de aur tot ce soarta nu i-a permis lor să scrie. Fiecare an trecut va avea ce şi cum  să spună despre omul şi scriitorul Ivan Fedco”

Sunt de acord cu Stepan Tcaciuc că Ivan Fedco trăieşte dincolo de timp, forma şi prezenţa existenţei sale sunt amintirile despre el, de aceea el este veşnic, cum veşnic sunt toţi creatorii de frumos, deoarece amintirile nu mor ci se transmit din generaţie în generaţie spre pomenirea lor.

Scrisul este o îndeletnicire pe cât de frumoasă pe atât de chinuitoare. „Scriu trei degete, iar de durut doare întreg corpul”, spunea Ivan Velicikovski, iar eu aş adăuga că doare şi întreg sufletul.  Ivan Fedco scria foarte mult, dar publica rar, după cum mărturisesc confraţii timpului său.

Volumul de proză scurtă Pe drum nou, la fel ca şi autorul ei, au devenit piatra de temelie care stă la baza literaturii ucrainene din România. Momentul apariţiei acesteia a fost unul radical, deoarece până atunci în creaţia literară ucraineană din România locul de frunte deţinea poezia. Apariţia volumului a însemnat că paginile revistei bilunare Novyi Vik deveneau neâncăpătoare pentru întreaga „producţie”  literară de expresie ucraineană, care devenea din ce în ce mai matură. Scriitorii ucraineni din România au trecut pragul unei literaturi de ocazie şi au pătruns în sfera creaţiei sistematice.

Principala temă a povestirilor sale, după cum reiese şi din titlul volumului  Pe drum nou, – este lupta dintre vechi şi nou în perioda colectivizării. Bineînţeles,  ca fiu de ţăran,  Ivan Fedco nu putea să nu scrie după anumite canoane literare impuse de realismul socialist.

„… pentru scriitorul tânăr din acea perioadă, importantă era demonstraţia (artistică, evident) a tezei la modă atunci. Privind triumful luminii asupra întunericului, a binelui (dreptăţii) asupra răului (nedreptăţii) – acţiuni în care, pe primul plan, apărea tipul de erou dârz şi luptător, scriitorul definindu-se, prin „scoterea la lumină” a tuturor acestora, ca un miltant”, (spune Ion Petrovai în opera amintită mai sus).

Criticul literar Alexandru Pintescu, care l-a cunoscut bine pe Ivan Fedco scria în articolul său intitulat „Recviem pentru Ivan Fedco” (Informaţia Zilei, Satu Mare, 13 septembrie, 2001):

„Puţinele argumente iconografice ni-l arată ca pe un ins fericit în mediul familial, apoi e măcinat de suferinţă pe durata ultimei boli, dar dornic parcă de a ne transmite nouă, tagmei scriitorilor, un mesaj de solidaritate şi toleranţă, şi acea flacără arzând mocnit într-un spirit însetat de real, dar trăind într-o perfectă şi perpetuă idealitate”.

Ivan Fedco este un scriitor important pentru literatura ucraineană din România, sperăm că opera lui va fi în primul rând reeditată, introdusă în manualele de literatură ucraineană, citită şi studiată de generaţiile viitoare, căci după cum spunea Maksym Rylskyi: „Numai păstrând amintiri despre alţii, lăsăm amintiri despre noi”. Deoarece amintirile sunt un Turn al Babelului pe care nu-l poate dărâma nimeni şi nimic. În romanul Eu Bogdan Pavlo Zahrebelnyi scrie: „Cine a spus că turnul Babel a fost dărâmat? Oamenii continuă neîncetat să-l ridice, numai că de data aceasta se numeşte  – Memorie. O mulţime, de ordinul milioanelor de oameni, zidesc memoria unei singure personalităţi. Câtă nedreptate!”.

Sau poate că tocmai aceasta este adevărata dreptate, dreptatea supremă a vieţii, cine ar putea răspunde?…


[1] Trad. prof. dr. Ion Petrovai, Multiculturalism în Ţara Maramureşului, Academia Română Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007, pag. 170.

„ÎN VIAŢĂ, CU SAU FĂRĂ AMBULANŢĂ”

„ÎN VIAŢĂ, CU SAU FĂRĂ AMBULANŢĂ” SAU O LECŢIE DE VIAŢĂ ŞI DE MOARTE.

Image 

„Încerc şi eu, în texte optimiste

Să-nnod, cumva, poveşti sentimentale

Uzând de note, când vesele, când triste

Cum s-o vedea, acilea, mai la vale.”

Nik OPRIŢA

 

Cartea colonelului medic Nik Opriţa „În viaţă, cu sau fără ambulanţă”  pare o punte de legătură între lumea de aici şi cea de dincolo, dar totodată ne oferă şi (hai să le numim) „instrucţiuni” cum să trecem peste această punte dintre cele două lumi, aproape la fel de misterioase.Image

 

„Mi-e dor de dor de altă lume

Precum va fi sau precum este

O lume auzită-n glume

Sau scrisă-n file de poveste.”

 

Atât textele de proză cât şi cele lirice, deşi par aproape banale la prima vedere, sunt pline de încărcătură filosofică şi emoţională, sunt ca nişte lentile prin care scriitorul priveşte drumul parcurs prin viaţă, dar şi sfârşitul acestui drum, care nu este numai al lui ci al fiecăruia dintre noi, un fenomen firesc care ar trebui înţeles ca atare. Din păcate, majoritatea dintre noi nu suntem pregătiţi pentru acest sfârşit, sau de ce nu, pentru un nou început în lumea de dincolo, ceea ce generează acel sentiment dureros şi… egoist până la urmă.

Aceste creaţii literare ale lui Nik Opriţa conţin o limpezire esenţială, care atunci când ajunge să fie descoperită ne oferă o imagine cu totul nouă asupra realităţii, la fel ca „Oda în metru antic” a lui Mihai Eminescu – „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. În lipsa acestei limpeziri, realitatea de dincolo de înţelesul obişnuit al versurilor sale rămâne învăluită în tainică lumină, iar noi vom rămâne în continuare cu acea sete de nemurire pe care o descrie cu atâta umor autorul:

 

„De o colivă mi-ar fi dor

Făcută de femei din sat

Dar, eu să fiu consumator

Şi nu, vezi Doamne, răposat.”

 

Asta ne duce cu gândul la acel renumit epitet scris pe o cruce:

 

„Aici zac eu şi citeşti tu, aş fi preferat invers.”

 

            De fapt, cimitirul devine laitmotivul creaţiilor literare ale lui Nik Opriţa, care îndrăzneşte să meargă cu un pas mai departe de Lucian Blaga şi să spună că:

            „Veşnicia s-a născut în cimitirul satului…”.

            Plecând pe „drumul de veci” (mult mai bun decât drumurile CNADNR, spune cu ironie scriitorul) ar lua cu sine doar cartea scrisă de el (sperăm că vor fi mai multe), dar în acelaşi timp, Nik Opriţa este conştient de talentul său scriitoricesc, dar şi de nemurirea scriitorilor:

            „Puteam să mor de bătrâneţe, fără să-mi dau seama ce scriitor aş fi fost, dar niciodată nu-i târziu să mor!”

Ceea ce îi permite, mai în glumă, mai în serios să se aşeze pe acelaşi piedestal cu clasicii literaturii române:

                „Asta-i soarta marilor scriitori:

EMINESCU a murit demult,

TOPÂRCEANU şi MINULESCU mai încoace,

Iar EU, ÎNSUMI nu mă simt prea bine…

 

Timpul şi cititorii vor demonstra cât de mare scriitor este Nik Opriţa, până acum ne-a convins că nu este lipsit de talent şi umor, îi dorim mult succes în noua sa carieră, iar cărţilor sale (sunt convins că vor urma şi altele) un drum luminat către inima cititorilor.

 

Mihai Hafia TRAISTA

Oltenia are un Caragiale al ei

„Este pe Terra o ţară,

Bogată. Privind de-afară

Image

Cu oameni buni şi frumoşi,

Condusă de ticăloşi”

                                                                     Nicole DINCĂ

 

B. P. Haşdeu referindu-se la marele nostru comediograf Caragiale a spus: „România are un Moliere al ei”.

Odată cu apariţia piesei „Despre oameni şi câini” acelaşi lucru se poate spune despre Tony Dincă: Oltenia are un Caragiale al ei. Pentru unii, spusele mele pot părea doar o glumă cordială, dar eu sunt sigur că timpul şi pana ascuţită a scriitorului vor demonstra că am avut dreptate.

La început l-am cunoscut pe omul Nicolae Dincă – bun de pus pe rană, pe urmă l-am cunoscut ca actor – un talent deosebit, mai târziu ca poet cu un umor amar şi scrisul fin (ca poliţist m-a ferit Dumnezeu să-l cunosc), iar  acum iată, cu mare bucurie descopăr dramaturgul Nicolae Dincă, pe Tony Dincă cum îl numesc prietenii, prin această piesă de teatru „Despre oameni şi câini” – „O poveste adevărată bazată pe fapte… ireale!”, după cum o numeşte însuşi autorul.

Marian Malciu scrie despre Nicolae Dincă: „Limbajul şi ironia devin deja mijloace ale pamfletarului Nicolae Dincă. Domnia sa asigură, în acelaşi timp, forma atractivă prin umor, urmând ideea „Ridendo castigat mores” (Prin râs se corectează moravurile) pentru a servi mesajului literar…”

Piesa „Despre oameni şi câini” nu este doar o radiografie a unor fraude ci şi un mod, ales de autor, de a lupta împotriva hoţiei, corupţiei, minciunii… împotriva unei lumi bolnave cu toate plăgile ei, folosind o armă invincibilă, ironia, însoţită de D.D.D (precum a spus un ziarist isteţ, deparatizare, dezinfectare, deratizare): derâdere, băşcălie, hazul de necaz, înţepătură, bârfă etc.

Ironia dramaturgului Dincă (om al legii) nu întotdeauna tinde să producă comicul, dimpotrivă râsul are menirea de a ascunde supărarea, dezamăgirea, deznădejdea românului de rând şi multe altele.

Autorul piesei reuşeşte să creeze o galerie uluitoare de portrete, unele mai comice decât altele, urmărindu-le atât viaţa publică cât şi cea intimă pentru că ele, personajele, au lăgătură cu politicul, iar la Dincă la fel ca şi la Caragiale tot ce e politic, musai să fie şi comic. Şi cum în ziua de astăzi politica o face tot românul, de la oier la boier, Dincă observă prezenţa omului comic  peste tot.

Un asemenea personaj este consilierul I. Mititelu,  datoria căruia este să apere cu orice preţ imaginea alesului pentru a nu ştirbi imaginea partidului: „Domnilor și doamnelor consilieri, eu îl cunosc de mult pe domnul  primar, încă din copilărie, că era slugă la noi în curte, și (…) așa că, părerea mea despre el, despre dumnealui este  că e un om corect, cinstit, la locul lui, care își vede de familia lui, nu bea, nu fură și e un om de onoare și de cuvânt, poți pune bază pe el oricând, așa că eu nu-l cred în stare să fure din banii proiectelor derulate în comună.”. Dar Mititelu, încă nu şi-a pierdut calitatea de om corect, de om care nu minte şi îşi exprimă, aproape bucuros, părerea sa personală despre primar: „Păi… după părerea mea personală, primaru’ a rămas tot slugă, este un nenorocit și un hoț, un curvar care aleargă după muierile altora, un bețiv ordinar, care n-are pic de onoare și minte de îngheață apele, așa că decât să ai încredere în el, mai bine îți bagi un băț în cur.”

Caracterizarea primarului, a poliţistului şi a altor personaje se realizează atât în mod direct de către ceilalţi cât şi în mod indirect, prin faptele şi atitudinile lor. Trăsăturile lor de caracter sunt puse în evidență prin diferitele surse ale comicului, cum ar fi cel de sițuații, de caracter, de limbaj și de nume – H.Oţu, N. Suferitu etc.

Dar mai este şi V.Manea care: pentru a deveni consilier a… dar mai bine să-l lăsăm pe el să spună: „Ziceam că, care cu oile mele, i-am dat lui primaru ’Oțu o sută dă oi în compania electronațională, care cu oile mele m-a ales consilier comunal în comună, că așa a promis, care cu oile mele.Și i-am mai dat, care cu oile mele douăj’dă miei, șase găleți cu brânză și care cu oile mele, berbeacu’ ăl bătrân de l-a făcut pastramă…”

În comedia „Despre oameni şi câini” acțiunea și comicul de caracter crează o imagine a unei lumi care se apropie de ridicol, a unei lumi de inculți semianalfabeţi și idioţi. A unei lumi în care alegerile sunt adevărate lupte pentru avantaje personale ale unor oameni fără scrupule.

Doresc piesei „Despre oameni şi câini” viaţă lungă, şi totodată o recomand cititorilor şi privitorilor, deoarece ea pur şi simplu merită să fie citită, jucată şi privită, iar lui Tony Dincă  mult succes şi inspiraţie literară!

Havrylo Clempuș, un pionier al literaturii ucrainene din România

Image

Cuvântul a fost singura lui armã, singura comoarã spiritualã, singura consolare și spe ranțã. Cuvântul sãu nu a pierit, cum nu a pierit nici luminoasa aminti re despre el, deoarece, dupã cum spune Mykola Corsiuc: „Amintirile au dreptul la viațã“. Amintirile despre Havrylo Clempuș vor dãinui peste veacuri, altfel nici nu poate fi, deoarece creatorii de frumos sunt condamnați la ne murire, mai ales atunci când e vorba de un pionier care s-a strãduit din rãsputeri sã bãtãtoreascã o potecuțã spre literatura ucraineanã din România, acea

potecuțã care s-a transformat într-un drum pietruit cu pietre preþioase – adevãrate perle ale literaturii ucrainene de pretutindeni.

„De multe ori, când mã trimitea mama sã secer buruieni sau sã rup frunze pentru vite, mã ascundeam în buruieni sau în tufișuri și scriam poezii. Mama mã chema la masã, iar eu preocupat de scris nu-i rãspundeam nici mamei, nici bunicii, nici nu-i auzeam, puteau sã mã strige mult și bine, eu scriam de zor, pânã nu se furișa tata și mã croia cu toiagul“ – va scrie mai târziu Havrylo Clempuș în scurta sa autobiografie.

Din acele poezii, scrise printre buruieni și tufișuri, dupã cum mãrturisește poetul, „din pãcate nu s-a pãstrat niciuna“, și totuși, acolo în buruienile și tufișurile acelui sat pitoresc de pe Valea Vișeului micul Havrylo, fiul țãranului nevoiaș, ciobanul satului, șchiop de piciorul

stâng, pune bazele viitoarei literaturi ucrainene din România.

Havrylo Clempuș s-a nãscut la 22 martie 1910, în satul ucrainean Valea Vișeului, județul Maramureș și a fost un autodidact.

„De citit și de scris am învãțat dupã cartea de rugãciuni. Dupã ce am crescut și am înce put sã culeg zmeurã și cireșe, mi-am cumpãrat o tãblițã de scris și cretã. Dupã ce am învãțat sã scriu pe tã blițã, tata mi-a cumpãrat caiete și creioane astfel am putut scrie poezii și cântece compuse de mine“, va scrie, mai târziu, Havrylo Clempuș.

Tatãl scriitorului Iura Clempuș, era știutor de carte și și-a încurajat urmașii sã citeascã, povestindu-le povești, legende și zicãtori, legându-i pentru totdeauna de istoria și tradițiile neamului ucrainean.

Prof. dr. Ion Petrovai în lucrarea sa „Multiculturalism în țara Maramureșului“ (Academia Românã, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007), îi dedicã un medalion scriitorului, în care scrie: „În ciuda traiului greu ce-l avea, feciorul de huțul din Marmația era un visãtor, un iubitor al naturii și un însetat de culturã. Un prieten de pe malul drept al Tisei (atunci Maramureșul era singu rulținut în corporat Austro-Ungariei) i-a împrumutat „Cobzarul“ lui Taras Șevcenko și o culegere din opera lui Ivan Franko, cãrți pe care le-a copiat pentru a le avea pentru sine și a restituit originalele deținãtorului“.

„Cu adevãrat este de neînțeles viața omului, cu atât mai mult când acesta este scriitor. Despre Havrylo Clem puș cititorul de rând nu știe prea multe lucruri, poate doar cã acesta a trãit o viațã grea de țapinar, cã tindea tot timpul spre învãțãturã și literaturã, dar din pãcate situația materialã nu i-a permis sã-și vadã visul împlinit. Poate mai știe cã a debutat editorial în 1936 cu o culegere de poezii „Patriei mele cântece cânt“ și poate mai știe cã a trãit cinstit printre consãtenii sãi cu o puternicã credințã în Cuvânt și Dumnezeu“, – scria în publicația ucraineanã „Vilne slovo“ scriitorul Mykola Corsiuc.

Dupã 19 ani de la apariția articolului semnat de M. Corsiuc, viața și opera lui Havrylo Clempuș a devenit mult mai cunoscutã cititorului ucrainean, datoritã nepotului sãu Bogdan Clempuș, care a dat spre publicare manuscrisele bunicului sãu, apãrute într-o culegere de poezii și povestiri, „Fluier din Verchovyna“ (Editura RCR Editorial, București, 2009) alãturi de câteva articole scrise de diverși confrați ai lui Havrylo Clempuș. Peste un an, la aceeași editurã, apare o culegere de balade, colomeici, cântece populare, istorice și de cãtãnie, culese de scriitor.

„Scurta mea biografie“, în care scriitorul își prezintã viața, deloc ușoarã, pânã în anul 1955, precum și „biografia paralelã“, scrisã de Bogdan Clempuș, nepotul acestuia, care cuprinde ultimii ani din viața bunicului sãu (1955-2010), prezintã viața patriotului și scriitorului, dar în primul rând viața omului temãtor de Dumnezeu și iubitor de dreptate, care a fost Havrylo Clempuș. Fiind militar în termen, din 1931, Havrylo Clempuș continuã sã scrie

poezie ucraineanã, pentru care, în 1936, este arestat și stã 3 luni în binecunoscuta închisoare din Sighetu Marmației.

Din 1938, este mobilizat într-un lagãr de muncã din Basarabia, la Bãlți și Cernãuți, oraș în care rãmâne dupã 1940, fiind internat în spital. Cu toate cã erau ani grei de rãzboi, pentru H. Clempuș a început cea mai frumoasã perioadã a vieții lui, dupã cum mãrturisește singur. Aici o cunoaște pe scriitoarea Olha Kobyleanska și se împrietenește cu sculptorul Opanas Șevciukevyci, de la care în arhiva poetului s-au pãstrat multe scrisori.

Despre întâlnirea cu marea scriitoare H. Clempuș scrie: „Am aflat unde locuiește Kobyleanska și am îndrãznit sã-i fac o vizitã: lumea vorbea cã este foarte primitoare. Amabilã Olha Iulianivna, tocmai se afla la masa de scris. Camera ei era mobi latã foarte modest. Eu, la început, m-am pierdut cu firea, dar întâlnind privirea ei blândã și inteligentã care parcã radia cãldurã am prins curaj și m-am prezentat. Scriitoarea m-a invitat sã iau loc și a început sã mã

întrebe ce mai scriu.

Sfãtuit de Olha Kobyleanska și de sculptorul Șușkevyci se pregã tește pentru examenul de admitere la Institutul Pedagogic din Cernãuți. Învațã, scrie și debuteazã în „Calendarul ucrainean“ pe 1940 cu poeziile „Trei fii“, „Scrisoare din ținutul natal“ și „Patriei mele“, continuã sã publice în ziarele și revistele din Cernãuți, primind onorarii de autor.

În 1941, rupe pentru totdeauna relaþia cu școala, ca discipol declarând cã vrea sã meargã pe front. Astfel din cea mai frumoasã perioadã a vieții nimerește în cea mai grea. În 1948, revine în satul natal unde, pentru o scurtã perioadã, este învãțãtor la școala din localitate, dar fiind un om profund credincios, cere elevilor sã se comporte în școalã ca la bisericã, din aceastã cauzã este dat afarã din învãþãmânt. Pentru ai câștiga existenþa și a-și întreține familia, este nevoit sã lucreze din greu în pãdure ca țapinar – o meserie foarte bine plãtitã. Munca istovitoare nu-l împiedicã de a crea în continuare, astfel devine unul dintre cei

mai harnici colaboratori ai ziarului „Novyi vik“.

Havrylo Clempuș a trecut în eternitate în ziua de 5 ianuarie a anului 1990, a fost un om profund religios pânã la sfârșitul vieții sale. Înfruntând opiniile nedrepte ale consãtenilor, care nu l-au înțeles, și, neînțelegându-l, nu l-au putut nici prețui cum se cuvine, îndârjitul scriitor creștin, în plinã epocã ateistã, și-a fãurit, „asemeni marilor voievozi“ – spune I. Petrovai – capelã proprie, pe pãmântul moștenit de la pãrinți, unde mergea zilnic și se ruga într-o totalã izolare de cele lumești. Dupã care a oferit spațiul din jurul bisericuței celor ce doreau sã-l foloseascã drept cimitir. Aici au fost îngro pate și rãmãșițele sa le pãmântești.

Marele om de culturã și scriitor, prof. dr. Ion Petrovai recunoaște, fãrã a-i pãsa de pãrerea unora, cã Havrylo Clempuș, cu care se întâlnea des, a fost o piatrã de hotar în biografia sa.

„L-am vizitat în vacanța de Crãciun, i-am vãzut biblioteca, placheta tipãritã și casa primitoare în care mi s-a dat respectul la care nu mã așteptam. A citit creațiile pe care i le-am dus spre lecturã și mi-a vorbit despre viaþa sa, cu lumini și umbre. Au urmat întâlniri la Petrova și la Valea Vișeului și relatãrile lui Iuri Pavliș care l-a dus pa Clempuș sã citeascã la Cenaclul „Andrei Mureșan“ din Vișeu de Sus în cadrul cãruia activam și eu. Anii au trecut,

omul Gavril Clempuș s-a stins luminând, cum ar zice Nicolae Iorga, și n-a apucat decât sã vadã zorii li bertãții…“, scrie I. Petrovai.

Uniunea Ucrainenilor din România a organizat în câteva rânduri importante manifestãri culturale dedicate memoriei scriitorului, a finanțat cele douã cãrți amintite mai

sus, sperãm ca în continuare sã aparã și altele, iar casa în care a locuit scriitorul sã devinã un muzeu al spiritualitãții ucrainene din Maramureș.

„Fantasme”, sau fericirea de pe malurile Dâmboviţei

fantasme final

Albert Camus spunea că o cale la îndemâna oricui de a face cunoştinţă cu un oraş este să încerci să afli cum se munceşte în el, cum se iubeşte şi cum se moare. În romanul său „Fantasme”, Viorel Ploeşteanu ne face cunoştinţă cu un oraş, cu o metropolă europeană – Bucureştii – „…care sunt  teribil de frumoși în zori, fără furnicarul de oameni și mașini, fără hărmălaie și nervi, fără bucureșteni”. Un oraş, în care asemenea Predicii de pe muntele Mântuitorului nostru, adevăraţii fericiţi sunt doar cei săraci сu duhul, cei ce plâng, cei ce flămânzesc şi se însetează, deoarece „Dumnezeu îi dăduse puterea, sau inconştienţa de a trece surâzător peste toate încercările vieţii”. Aceşti fericiţi, pe care noi deseori îi numim „nefericiţi ai sorţii”, dar mai ales îi ignorăm ca şi cum nu ar exista pot fi frumoşi, sau ne pot oferi gratuit, asemenea celor doi „saltimbanci fără voie a vieţii” – a puştiului hoinar şi a câinelui său Şchiortu, un spectacol superb pe care noi trecătorii – marii nefericiţi – preocupaţi de probleme cotidiene nu avem timp să ne bucurăm de el. Cum ar putea să se bucure de aşa ceva, se întreabă naratorul, dacă ei „nici măcar nu realizează că nu-şi mai trăiesc propriile vieţi, ci pe acelea comandate de ceva care este mai presus de nevoia interioară a fiecărui individ”. Unora  „criminala tehnologie” le-a răpit până şi puterea de decizie, iar cei care nu trăiesc în nebunia lumii tehnologice sunt prinşi în furtunoasa luptă pentru existenţă. Cu siguranţă că în „această lume nebună”, în „aceste timpuri cretine” fericiţii sunt doar cei asemenea oamenilor străzii pe care Viorel Ploeşteanu reuşeşte să-i zugrăvească în culori atât de vii, atât de plăcute şi atât de calde încât nu ai cum să nu îi îndrăgeşti şi să nu-i porţi, de acum încolo în suflet (mai ales pe micul vagabond),  alături de cerşetorul Tom Canty şi prinţul Eduard Tudor sau Tom Sawyer ai lui Mark Twain, alături de Oliwer Twist al lui Charles Dickens, alături de Gavroche al lui Victor Hugo, cu care de altfel îl şi compară scriitorul – un copil lipsit de dragoste şi de căldura unui cămin, nevoit să-şi poarte singur de grijă, dar cu toate acestea el reuşeşte să-şi păstreze inocenţa, curajul şi dragostea faţă de frumos: se trezeşte de dimineaţă doar ca să nu piardă răsăritul soarelui „astfel ratezi întreaga zi, se spală pe faţă doar ca să simtă razele soarelui mai aproape de pielea lui, se plimbă pe străzi povestind câinelui său despre proprietățile pe care își închipuia că le deține în centrul bătrânilor București, dar câte nu face acest nichipercea?… Scriitorul de abia reuşeşte să ţină pasul cu el, încât la un moment dat spune: „acest copil are tendinţa de a deveni un personaj al cărţii, dacă nu chiar personajul ei…”. Oare nu aproape la fel a spus Puşkin despre Tatiana Larina sau Turgheniev despre Bazarov?

La fel sunt şi celalţi oameni ai străzii, aidoma Zurbagiului din „Înălţimi găunoase” a lui Alexandru Zinoviev, despre care vorbeşte şi monahul Nicolae de la Rohia în „Jurnalul fericirii”:

nu au domiciliu stabil, nu au acte în regulă, nu sunt în câmpul muncii; sunt nişte vagabonzi, nişte coate goale trăind de azi pe mâine cu ce li se dă, din ce pică, din te miri ce, îmbrăcaţi în zdrenţe şi-au făcut din sărăcie, neîncredere şi neseriozitate un crez asemenea lui Ferrante Palla al lui Stendhal sau lui Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu, sunt „saltimbanci fără voie ai vieţii”, după cum îi numeşte Viorel Ploeşteanu, seamănă cu bufonului regelui Lear, cu copilul din povestea regelui gol a lui Anderson, ei nu ştiu de zgardă precum lupul din fabula a lui La Fontaine, – sunt liberi, liberi, liberi…

Însă dincolo de părul slinos şi hainele zdrenţăroase şi murdare de pe ei, fiecare îşi are povestea, preocuparea şi fericirea lui. Remus Vodeanu, arhitect şi patron de firmă este fericit doar atunci când intră într-o stare de rătăcire continuă „O rătăcire care îl depărta tot mai mult de omul care fusese, de viaţa pe care o trăise, ducându-l pe căi neumblate, care nu-i aparţineau. Scopul acestei rătăciri era însăşi rătăcirea fără nici un scop”.  El apare ca un Dumnezeu cu plete albe atârnându-i pe umeri şi barbă sură acoperindu-i pieptul pentru a-şi salva fiul de la viol, dar când îi revine memoria, confruntându-se cu realitatea îşi pierde din nou liniştea, devine nefericit şi se roagă la Dumnezeu să redevină ceea ce a fost. Fericit este şi Leonardo pe care covrigii cu mac îl ajută să vadă arta, iar când se gândeşte la geniala sa descoperire: un dispozitiv de  măsurat gândurile după intensitatea privirii, uită şi de mâncare, poate la fel de fericită era şi Afrodita, veșnic în căutarea iubirii, care „murise cu ochii larg deschiși, înfipți în lumea în care nu-și găsise locul”. O lume în care oamenii sunt indiferenţi la durerea altora, o lume în care opinia publică a murit demult, o lume în care s-au pierdut legile tribului şi ale comunităţi, iar oameni precum medicul Streaşină sau directorul Bojdeucă, care sunt atenţi la viaţă atunci când un om are nevoie de alt om, nu numai că sunt foarte rari, dar se încearcă şi înlăturarea lor… Nu este loc de bine în această lume rea în care domină legea celui mai puternic. „Cei buni vor fi nevoiţi să devină răi pentru a supravieţui.  Jungla va deveni cel mai sigur adăpost pentru oameni.” Aceasta este lumea în care trăim, lumea Bucureştilor zilelor noastre, în care unii au totul, iar alţi nimic de aceea sunt nefericiţi şi unii şi alţii, iar fericiţi cu adevărat par a fi doar aceia care într-o permanentă stare de veghe trăiesc într-o lume creată de imaginaţia lor, asemenea micului vagabond, care trăieşte în fiecare noapte visul în care este unicul stăpân al unui palat cu zeci de camere, dar fără nici un locatar. În palat se află şi camera părinţilor în care el nu îndrăzneşte să intre „îi era teamă ca nu cumva să distrugă şi această ultimă portiţă, care ar fi putut să-i deschidă calea celei mai mari fericiri din lume, dar la fel de bine ar fi putut să-i distrugă visul”. Ce se va întâmpla când va deschide uşa acestei camere?… Cititorul va afla citind acest superb poem dâmboviţean dedicat oamenilor străzii, la fel cum va înţelege de ce romanul se numeşte „Fantasme”. Desigur va fi o lectură plăcută, pentru că Viorel Ploeşteanu face parte din acea categorie de scriitori care, când au pus mâna pe cititor îl ţin cu sufletul la gură, până când acesta nu întoarce ultima pagină a cărţii.

Previous Older Entries