„PRIN GLODUL DESTINULUI”, SAU FERICIREA UNEI COPILĂRII NEFERICITE

descărcare

„Am purtat în mine prea multă iubire ca pe o povară şi am împrăştiat-o peste tot pe unde am călcat. În loc să scap de ea, creştea la loc în mine, dureros. Am dat-o cerului şi soarelui, au vrut-o pădurile şi păsările. Am dat-o oamenilor care n-au avut nevoie de povara iubirii mele…”

Ela Nicolau

Günter Grass în „Toba de tinichea”, romanul care a şocat Germania, iar mai târziu întreaga lume, devenind un bestseller internaţional, spune că nimeni nu are dreptul să-şi descrie propria viaţă dacă nu are destulă răbdare ca să-şi amintească, măcar de o jumătate din bunicii săi. Ela Nicolau, în primul volum al romanului său „Prin glodul destinului”, apărut la Editura „Singur”, Târgovişte, 2014, nu numai că are suficientă răbdare să-şi amintească de ei, dar şi cu o măiestrie rar întâlnită, zugrăveşte precum un pictor iscusit portretele lor, care se transformă în icoanele sfinte ale fermecătoarei copilării şi minunatei tinereţi, deoarece omul trăieşte de două ori în viaţă: odată în copilărie, iar a doua oară în amintirile despre ea. „Am purtat cu mine urmele trecutului oricât de departe am fugit de el!”, spune autoarea încercând să reconstruiască din frânturi drumul care i-a fost dat să-l străbată prin glodul destinului: „Voi trăda tăcerea, dezgropând rădăcinile ei adânc înfipte în timp. IARTĂ-MĂ TĂCERE!”

Ela Nicolau reuşeşte prin prisma cuvintelor şi a unei scriituri elaborate să recreeze nu doar propriu-i trecut, ci şi pe cel al contemporanilor săi, pentru că citind „Prin glodul destinului”, inevitabil retrăieşti propria-ţi copilărie, propria-ţi tinereţe şi te gândeşti la propriu-ţi destin pe care, mai mult sau mai puţin, îl compari cu destinele personajelor cărţii, ceea te  face să rămâi suspendat undeva între bucurie şi tristeţe. Desigur, fiecare dintre noi am fost marcaţi de comportamentul „aproapelui nostru”, – bunici, părinţi, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, vecini, prieteni, colegi etc., care ne-au iubit sau nu ne-au iubit, ne-au ajutat, sau ne-au făcut rău, astfel aceştia deseori rămân în amintirea noastră, fiecare după meritul lui, „bun” sau „rău”, tertium non datur. Autoarea, încă din copilărie reuşeşte să depăşească această situaţie, ea spune: „Încă de pe atunci luam în seamă numai partea bună a omului, lucru care nu m-a ferit de întristări şi dezamăgiri, dar am învăţat să trăiesc cu toate”, de altfel capitolul trei  îl intitutulează, inedit ca pe toate celelalte, „Natura iubeşte oamenii aşa cum ei nu ştiu s-o facă, oferind tot ce are, necondiţionat. Pe mine, natura m-a învăţat să iubesc la fel ca ea!” , iar într-un interviu, autoarea spune: „… îmi doresc ca oamenii să fie buni şi caut partea bună şi fiecare om are o parte bună în el, important este să o găseşti şi să te bucuri de acea parte, atât tu cât şi cel de lângă tine. Îmi place ca oamenii să fie buni şi caut asta, am căutat toată viaţa. Îmi face bine să cred acest lucru, îmi dă o seninătate.”

Antoine de Saint-Exupery spunea că toţi adulţii au fost şi ei, cândva copii, dar numai o parte dintre ei îşi mai aduc aminte de asta. Este vorba, bineînţeles, de sentimentele şi trăirile care reîncarcă sufletul. Ela Nicolau demonstrează că ori cât de amară ar fi fost copilăria unui om, cu greutăţi şi neajunsuri, ea merită retrăită, deoarece este cea mai plăcută perioadă a vieţii şi nu se poate să nu găsim în „glodul” copilărie amintiri care strălucesc ca nişte perle, iată cum descrie ea asemenea momente: „Din toată perioada copilăriei păstrez câteva amintiri care m-au făcut să simt că eram o familie. Prima m-a urmărit şi m-a înduioşat toată viaţa. Pe când aveam trei ani, tătăica mi-a cumpărat o pereche de pantofi pe care îi ascundea la streaşina casei. Mămica era cu mine în braţe şi căutam pantofii, iar când îi găseam, el îi ascundea în alt loc. Jocul acesta mă făcea să râd şi eram atât de fericită, că mi-a fost de-ajuns pentru tot restul copilăriei. Pantofii aceia nu s-au potrivit pentru niciuna dintre noi, aşa că mămica i-a dat de pomană la cineva. Chiar dacă nu i-am purtat, a rămas o amintire frumoasă pentru că au fost singurii pantofi pe care mi i-a cumpărat tata. (…) Un alt moment fericit care mi-a rămas în suflet a fost când a venit tătăica să mă ia de la un spital mare din oraş, unde am stat internată când am avut scarlatină. Eram foarte sus şi mă uitam pe geam la un fel de case suprapuse de care nu mai văzusem şi nu înţelegeam ce caut eu acolo părăsită de toată lumea. Când nu mai aveam nicio speranţă că scap vreodată de-acolo, a venit tătăica şi m-a luat acasă. Am coborât din autobuz mai departe de drumul către satul nostru. La Poiana era hram şi tătăica a vrut să mă bucure cu o îngheţată. Mă purta în braţe printre oamenii îngrămădiţi peste tot şi eu mă simţeam foarte mândră şi fericită. Era o singură căruţă cu îngheţată, dar pentru că era seară, omul nu voia să desfacă butoiul până a doua zi, să nu se topească. Atât de mult s-a rugat tătăica să-i dea o îngheţată pentru fata lui care venea de la spital, încât  l-a înduplecat. Mi-a umplut un cornet cu vârf şi în timp ce o mâncam, am avut sentimentul deplin al unui copil fericit. Poate că au mai fost şi alte momente, dar nu mi le amintesc aşa de bine ca pe acestea. ”

O amintire la fel de plăcută pentru Ela Nicolau, cutremurătoare pentru cititor, este şi cea despre Moş Crăciun: „Aveam câţiva anişori şi stăteam la gura sobei, ascultând la lumina lămpii povestea despre Moş Crăciun, care merge cu sania prin zăpadă să ducă daruri la copiii cuminţi. Nu mi-a trecut prin gând că asta ar putea să fie valabil şi pentru noi, pentru că nu se mai întâmplase până atunci. Am adormit liniştită, fără emoţia aşteptării vreunui moş, iar dimineaţa nici nu m-am mai gândit la poveste. Mămica, cu vorbe meşteşugite, m-a făcut să ies afară la uşa din faţă unde am văzut mai întâi nişte urme pe zăpadă, apoi pe ultima treaptă a scărilor era un ghemotoc de hârtie în care erau bomboane lipite între ele. A fost un moment de emoţie adevărată pentru toate şi am împărţit bomboanele între noi, după ce am reuşit cu greu să le dezlipim. Dacă ar mai fi venit moşul şi în anii următori, poate că momentul acela nu ar fi rămas atât de plăcut în amintire.”

Primul volum al romanului „Prin glodul destinului” este un poem al copilăriei, este o galerie plină de tablouri şi portrete zugrăvite cu o măiestrie rar întâlnită, poate doar în „Desna fermecată” a lui  Olexandr Dovjenko mai găsim o astfel de descriere a casei părinteşti, a locurilor care o înconjoară, a satului, a bunicilor, părinţilor şi oamenilor din sat. „Puritatea copilăriei îşi face rai de frumuseţe în orice loc pe pământ. Şi eu am copilărit într-un colţişor de rai!”, spune autoarea, cu toate că satul ei era ferit de ochii lumii, ca să ajungi la el trebuia să treci o mlaştină, pe o potecă întortocheată. „Drumul era bătătorit, dar când ploua piciorul se înfunda în glod, până la glezne. Foarte rar vedeam vreo maşină, iar când ploua nu puteau nicicum să intre în sat. (…) Satul nu avea preot şi nici biserică. Nu era dispensar sau vreun cadru medical, iar miliţieni nici atât. Curentul electric a ajuns la noi, în capătul satului, când mai aveam puţin să încep şcoala…”. În acestă galerie, portretele personajelor se află în antiteză, creatoarea lor dorind parcă ca binele şi răul să stea faţă în faţă, formând cupluri în alb şi negru.

Portretul tatălui lui, Ghiţă Prepelea, se apropie de cel gorkian, – al tatălui lui Pavel Vlasov, numai că eroina din „Glodul destinului” nu ridică toporul împotriva tatălui său cum o face Paşa, ea îl iubeşte şi îl înţelege. „Dincolo de toate acestea, eu cred că tatăl meu nu era un om rău de felul lui. Avea sufletul chinuit de revolta propriilor fapte. Mi-am dat seama de asta în zilele în care te puteai înţelege cu el şi era cel mai bun om. Am înţeles că nimeni nu este numai bun sau numai rău. Împrejurările determină partea care se manifestă cel mai mult. La mine nu avea puterea să ţipe. Nicio înjurătură nu mi-a fost adresată direct. Pentru el eu eram Milu, leacul care îl făcea să se transforme din fiară în omul blând care îşi arată slăbiciunile chinuit de remuşcări. Poate simţea că eu îl înţeleg şi îl iubesc aşa cum este, fără să-l judec. Fără să-mi fie frică de el, simţeam că am puterea să-l liniştesc de cele mai multe ori. Eu l-am înteles, l-am iubit şi mi-a fost o milă cumplită de el. Peste ani mi-a arătat atât cât a putut, că pentru mine îşi dorea să fie mai bun. În prezenţa mea se simţea respectat şi m-a lăsat să-i văd partea bună. Mi-am dorit să fi putut face mai mult pentru el. În cele mai grele momente ale mele, îmi apărea în vis de pe tărâmul liniştii şi îmi dădea forţă şi încredere să lupt. Pentru mine a fost un tată bun!”.

O grijă deosebită îi poartă mamei sale, pe care o zugrăveşte într-o lumină plină de afecţiune, ea apare ca o femeie foarte ocupată, nu prea are timp să-şi arate afecţiunea faţă de fetele sale, este capul familiei şi din zori pănâ-n seară roboteşte ca să procure pâinea cea de toate zilele, iar noaptea trebuie să se acundă de furia soţului. „Mămica nu avea timp şi nici nu-i stătea în fire să ne mângâie sau să ne răsfeţe. Cu Doina era altceva, era mezina şi avea parte din plin de toate dar, de fapt, ea era cea care avea nevoie mai mare. Eu ştiu că simţeam nevoia s-o iau în braţe pe mămica când venea acasă de pe dealuri sau de la piaţă însă nu îndrăzneam niciodată pentru că nu eram obişnuită şi nu ştiam cum poate reacţiona. Asta nu înseamnă că nu ne iubea, dar era prea ocupată să facă tot ce poate ca noi să avem ce mânca. (…) Chiar dacă mămica părea mulţumită de mine, nu mi-a spus niciodată cuvinte de laudă pentru că nu-i stătea în fire. Dar nici eu nu făceam treabă ca să fiu lăudată. În schimb, a început să se poarte diferit, nu mă mai repezea, vorbea cu mine de parcă eram un om mare. Atitudinea ei plină de respect mă făcea să mă simt importantă în aceeaşi măsură în care mă simţeam stânjenită. În tot ceea ce făcea îmi cerea sfatul sau făceam planurile împreună în timp ce umblam prin pă-duri…”.

Despre bunicii din partea mamei, autorea nu ştie mai nimic: „Despre bunicii din partea mamei nu ştiu nimic. Bunicul a murit când sora mea, Camelia, avea câteva luni. Pe bunica mi-o amintesc destul de puţin, a murit cand aveam cinci ani. Prin gerul şi zăpada lunii februarie, eu şi Camelia am mers la înmormântare aproape zece kilometri pe dealuri, până în satul unde trăise bunica. Pe la jumătatea drumului am ajuns în primul sat din drumul nostru şi am strigat la o casă din margine, să ne încălzim puţin. Părea să fie o casă foarte săracă şi noi ştiam că oamenii săraci, au suflet bun…”

În schimb găsim foarte bine conturate imaginile bunicilor din partea tatălui, – adevărate portrete literare pe care abordând o tehnică demnă de remarcat prin simţul artistic deosebit autoarea le scoate în evidenţă trăsăturile fizice şi morale.

De fapt toate personajele în această lectură sunt adevărate portrete literare, bine creionate, cu fizionomii şi mentalităţi prorii, cum ar fi Baroana – tanti Maricica. „Ei îi plăcea să i se spună Mica, deşi mie mi s-a părut că nu i se potrivea deloc. Când am cunoscut-o mai bine, mi-am permis să-i spun Baroana şi aşa i-a rămas porecla ori de câte ori făceam referire la ea. Nu am numit-o aşa pentru că ar fi avut ceva nobil în felul de a fi, ci pentru că afişa un aer de superioritate care îi scotea şi mai mult în evidenţă masca de femeie rafinată pe care o purta. Ea era cucoană şi locuia la oraş. Când venea pe la noi, ne aducea tot felul de lucruri de care nu mai avea nevoie, fapt care o îndreptăţea să critice şi să dea ordine despre cum ar fi trebuit să ne ducem viaţa. Niciodată nu mă simţeam în largul meu când era de faţă. Din fericire pentru mine, venea destul de rar. Câteodată îl aducea şi pe Romică, băiatul ei, care ne privea de sus, dar era bun cu noi.” Într-un interviu Ela Nicolau spune: „Baroana este de trei ori personajul negativ din volumul I. Ea trăieşte, mă gîndesc la ea cu o detaşare imensă, nu am nici un resentiment faţă de ea, uneori mi-e milă, uneori am procese de conştiinţă că simt asta, însă nu-mi pot impune să simt astfel.”

La fel de bine creionate apar şi portretele surorilor autoarei, al învăţătorilor, profesorilor, oamenilor din sat, dar şi cele ale copiilor, alături de care a petrecut clipele fericite ale vârstei nevinovate, însă personajul care atrage şi totodată merită toată atenţia este însăşi autoarea, care se întoarce cu ajutrul amintirilor la anii copilăriei şi ai adolescenţei.

„Prin glodul destinului” este o evocare literară autobiografică, presărată din plin cu conflicte şi cu sensibilităţi, care încearcă în mod afectiv pe cititor. Evenimentele prezentate au un caracter de rememorare a unei lumi pe care autoarea a cunoscut-o şi care constituie structura naraţiunii în care predomină descrierea peisajului, natural şi uman. Încă din primele pagini se poate observa stilul atractiv, firesc şi natural, liniştit şi generos care oferă cititorului o lectură plăcută, pentru că Ela Nicolau are simţul unei fraze cursive şi al dialogului bine construit.

În prafaţa cărţii autoarea se întreabă dacă nu cumva Dumnezeu are vreun plan cu ea: „Să fi avut vreun plan deosebit cu mine? Nu cred, până acum l-aş fi aflat! Sau poate că… nu l-am înţeles. Oricum, nu prea am avut vreme să mă gândesc la asta.”

Fără nici o îndoială planul lui Dumnezeu cu Ela Nicolau este acela ca ea să devină scriitoare, de aceea a înzestrat-o pe deplin cu talent şi cu răbdarea de care am pomenit la început. Noi dorim viaţă lungă talentului şi cărţii lui Ela Nicolau, nume de care sunt sigur că vom auzi des de acum înainte, şi aşteptăm cu nerăbdare volumul doi al romanului „Prin glodul destinului”.

Mihai-Hafia TRAISTA

NICOLAE CORNESCIAN – UN MAESTRU AL SUSPANSULUI

unnamed „Cu toţii trăim senzaţia că în urma noastră va rămâne ceva nepieritor”  

N.Cornescian

Da, scriitorul Nicolae Cornescian este un adevărat maestru al suspansului, care poate fi pus alături de mari scriitori precum Charles Dickens, Edgar Allan Poe, Alfred Hitchcock sau celebrul contemporan Stephen Edwin King. Desigur, spusele mele pot părea cam îndrăzneţe, sau doar o glumă cordială, dar eu sunt sigur că cei care au făcut deja cunoştinţă cu opera sa îmi vor da dreptate. La fel o vei face şi dumneata cititorule, după ce vei lectura romanul pe care îl ţii în mână, iar timpul şi condeiul talentat al scriitorului vor fi de partea noastră.

În numărul 18 (mai, 2014) al „Revistei de suspans” apărea o notă a redacţie care anunţa apariţia unui nou foileton scris de Nicolae Cornescian, dar şi apropiata apariţe a noului său roman „Extreme”:

„Începând cu acest număr, vă prezentăm un nou foileton marca Nicolae Cornescian. „Psihoze” vă va captiva şi vă va vrăji tot atât de mult cât au făcut-o „Extremele”. Totodată îl felicităm pe autor pentru viitoarea apariţie în volum a romanului „Extreme”.

Ei bine, atunci nu ştiam că tocmai mie o să-mi revină plăcerea şi deosebita onoare de a fi redactorul acestui deosebit roman care te va ţine stimate cititor, cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină, asta au confirmat-o sute de cititori ai publicaţiei on-line „Revista de suspans”. În general, orice creaţie a lui Nicolae Cornescian publicată on-line are între 500 şi 1500 de cititori ceea ce în ziua de azi, când vorba cărturarului ucrainean din România, Ivan Rebuşapcă, trebuie să cauţi cititori cu mitraliera, spune multe despre autorul lor. Dedesubtul textelor veţi găsi sute de mesaje şi comentarii, de la banalele: „Am citit cu sufletul la gură”, Foarte tare”, „Frumos”, „Am rămas fără cuvinte”, „Superb”, „Felicitări”, „Aştept continuarea” etc., care pentru orice autor nu par banale deoarece sunt urme lăsate de cititori şi confirmă că truda lui nu este zadarnică, până la adevărate cronici literare, iată câteva dintre ele:

„Când îl citeşti pe Nicolae Cornescian, trebuie ca mintea să-ţi fie vigilentă pentru a rezista tuturor aspectelor, iar inima deschisă pentru a te bucura de întreaga încărcătură emoţianală!” (Cristina Fasie).

„Un stil diafan care m-a purtat pe aripile unei poveşti enigmatice.” (Teodora Gheorghe)

“Partea a cincea a foiletonului „Surplusuri”, de Nicolae Cornescian, pare mai degrabă să facă parte dintr-o lucrare suprarealistă, căci intriga, foarte puţin factuală se mişcă aproape exclusiv la nivelul trăirii personajelor. (…) O să remarcăm însă scriitura (densă) de roman psihologic interbelic şi tehnica epistolară, folosită pentru fragmentele proiectate analeptic, dar şi o anume tendinţă a autorului de a realiza, cel puţin cu o parte a lucrărilor sale, o realitate ficţională unitară, integrată.” (http://scifientland.wordpress.com/)

Dar iată şi o relatare interesantă a autorului:

“Lucrând la SURPLUSURI 6 şi privind coala albă de pe birou, am impresia că privesc prin acea hârtie; că ideile se află dincolo de ea; că transcriu ceea ce, într-un mod tulburător, îmi dictează subconştientul. Am ajuns să mă tem de ceea ce imaginez. Cert e faptul că ajunsesem la acel punct de unde nu mai există nici o cale de întoarcere. Ana!!! Cred că există. Amina şi Alma sunt tot aici. Dar Ana… Nu! Mă tem de ceea ce transcriu de pe foile subconştientului pătat de imaginar şi frânturile realităţii…”

Romanul „Extreme” în afară de publicaţia on-line amintită mai sus, apare în foileton în revista trimestrială de literatură şi artă „Mantaua lui Gogol”, editată de Asociaţia Cultural-Creştină a Ucrainenilor din România „Taras Şevcenko”, dar şi în limba ucraineană, în traducerea autorului, în revista scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” („Vocea noastră”) editată de Uniunea Ucrainenilor din România, cu sprijinul căreia apare şi cartea.

 De fapt, se poate spune că revista „Naş holos” a fost rampă de lansare atât pentru Nicolae Cornescian cât şi pentru mine, amândoi am debutat cu poezie în limba ucraineană, în acelaşi număr, pe aceeaşi pagină şi tot împreună am debutat şi editorial, în anul 2001 la  Editura „Mustang”, Bucureşti, fiecare cu câte un volum de poezii în limba ucraineană. „Simfonia ierbii de mătase” se numea volumul meu, iar al lui Nicolae Cornescian „Atingerea aşteptării” (pentru care i s-a decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut), ceea ce l-a determinat pe Ivan Covaci, poet ucrainean din România, redactor şef al periodicului „Vilne slovo” („Cuvântul liber”) să ne prezinte, în recenzia pe care a scris-o la cărţile noastre, ca pe doi poeţi „nedespărţiţi”.

„Avem puţini poeţi tineri. Puţini! Însă doi poeţi tineri, culegând intuitiv vibraţii, cu toate  că le folosesc ca pe un instrument, ele sunt armonioase. Aceşti poeţi nu sunt străini unul altuia, ba chiar par fraţi buni, când pătrunzi în lumea lor de minuni şi vise… (…) Doi poeţi nedespărţiţi crează două lumi „schiţate” diferit, însă prisma prin care este percepută lumea, fie la unul fie la celălat – este prisma compoziţiilor poetice în care clocotesc valuri „înspăimântate” şi aducerile aminte, dar şi o metaforă de neatins, deoarece este o metaforă închipuită… (…) ei sunt poeţii marilor oportunităţi, care reprezintă generaţia actuală. Sunt talentaţi şi fiecare are propria lui  viziune asupra lumii, însă cel mai semnificativ este faptul, că ei deţin acele minuni în care se poate crede, chiar e necesar, şi au prinse la piept fiecare viitorul său poetic.”

Regretatul scriitor Ştefan Tcaciuc care a fost naşul nostru literar scria într-un articol:

„Timpul va arăta cum vor rămâne Nicolae Cornescian şi Mihai Traista în amintirea

generaţiilor viitoare – ca poeţi de expresie ucraineană, sau ca poeţi de expresie română. În oricare dintre cazuri, ei vor dăinui în amintirea generaţiilor ca adevăraţi poeţi, dearece amândoi sunt talente înnăscute, iar pe deasupra le place să asude pe ogorul literar şi eu sunt sigur că nu vor îngropa talantul primit, ci-l vor înmulţi”

Iată că Nicolae Cornescian va „dăinui în amintirea generaţiilor viitoare” nu doar ca scriitor de expresie ucraineană şi română, dar şi ca scriitor de expresie sârbă, rusă, poloneză  şi cine ştie ce îi mai rezervă viitorul. Cu siguranţă nu l-a dezamăgit pe naşul său literar care credea cu tărie în talentul său scriind:

„Poetului Nicolae Cornescian i-a fost dat de la Dumnezeu să urce Golgota poeziei pe care însăşi cuvintele şi visele sale îl răstignesc pe crucea eternităţii şi nemuririi spiritualităţii ucrainene. El păşeşte hotărât şi cu mare curaj în lumea poetică ce i-a fost sortită.”

Al doilea volum de poezii în limba ucraineană al lui Nicolae Cornescian „Imperii de iluzii” apărut în anul 2005 tot la Editura „Mustang”, Bucureşti a fost foarte bine primit de critica literară şi încă de o critică la nivel înalt, dar şi de publicul cititor. De acum înainte tânărul poet putea fi sigur că  „va dăinui în amintirea generaţiilor viitoare”, ceea ce i-a prezis Ştefan Tcaciuc. Poezia sa mărturisea originalitatea stilului său inconfundabil, asigurându-i un loc de frunte printre confraţii săi. Irina Moisei, redactorul revistei literare „Naş holos” spune deseori că ar recunoaşte orice poezie a lui Nicolae Cornescian şi fără să fie semnată.

Poetul Nicolae Corsiuc scria despre poezia lui Nicolae Cornescian:

„Prin înclinarea pretenţioasă spre înţelegerea propriei viziuni asupra lumii şi prin înalta responsabilitate a cuvântului, a greutăţii lui semantice, dar şi prin armonia din ţesătura poeziei, Nicolae Cornescian pregăteşte cititorul pentru a înţelege identitatea versului său şi gândirea sa poetică”.

În anul 2009, la Editura RCR Editorial, Bucureşti a apărut primul volum de proză în limba ucraineană al lui Nicolae Cornescian intitulat „Cartea morţii”. Redactorul cărţii, Nicolae Corsiuc scria în prefaţa cărţii pe care a denumit-o „În oglinda convexă a prozei lui Cornescian”:

Apariţia acestui volum de proză, fără nici o îndoială, o să provoace opinii şi impresii diferite, care se vor situa poate chiar la poluri opuse, pentru că proza lui Nicolae Cornescian, la fel ca şi poezia scrisă de el, sunt de fapt discursuri individualizate, foarte neobişnuite, pe care la ora actuală în literatura noastră (literatura ucraineană din România) nu avem cu ce să le comparăm. Vocea lui Cornescian este unică, avându-şi propria greutate şi originalitate în contextul literaturii noastre. S-ar putea ca unii să rămână şocaţi de ceea ce vor citi, atât din cauza subiectului fabulos cât şi din cauza cuvântului nuanţat ales. Însă după cum a spus unul din criticii literari, fiecare carte îşi are cititorul său. (…) Lev Tolstoi spunea că «Viaţa poate fi înţeleasă doar din perspectiva morţii». Eroul principal al acestei cărţi este moartea…”

În ceea ce priveşte literatura ucraineană din România, deși destul de tânără, prin valorea ei a devenit portdrapelul și exemplul demn de urmat de literaturile Diasporei ucrainene, inclusiv din Canada și S.U.A., care se afirmă de peste două secole, iar marele cărturar al literaturii ucrainene contemporane, acad. prof. dr. Leonid Rudnițkyi, rectorul Universității Libere Ucrainene din Mȕnchen (Germania), scriind și vorbind cu diverse prilejuri despre literaturile diasporei ucrainene, de fiecare dată subliniază cu majuscule:

„Literatura ucraineană din România este cel mai interesant fenomen din toate literaturile diasporei ucrainene (S.U.A., Canada, Anglia, Franța, Australia, Germania, Austria, Polonia, Slovacia, Cehia, Slovenia, Serbia, Croația, Bosnia, Benelux etc.), iar volumele de poezie și proză semnate de scriitorii ucraineni din România și-au câștigat dreptul binemeritat de a sta în biblioteci alături de scrierile cele mai reușite, semnate de scriitorii din Ucraina, patria limbii ucrainene. Limba din operele scriitorilor ucraineni din România este cea mai ucraineană din toată Diaspora, iar fiecare cuvânt este bătut pe toate fețele și muchiile de harul fiecărui scriitor, devenind câte o mică bijuterie în șiragul unei propoziții sau fraze.”

Continuitatea literaturii ucrainene din România este asigurată de trecutul și prezentul ei, de venirea noilor talente, de cele două mari și veșnic proaspete izvoare de inspirație: literaturile ucraineană și română. În plus, înflorirea literaturii ucrainene din România este călăuzită mereu de marile genii tutelare ale popoarelor ucrainean și român: Taras Șevcenko și Mihai Eminescu.…

Ştefan Tcaciuc considera că literatura ucraineană din România este un altoi al marii literaturi române pe trunchiul marii literaturi ucrainene, iar Taras Șevcenko și Mihai Eminescu, Ivan Franko și Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi și Pavlo Tycina, Volodimyr Sosiura și George Bacovia, Maksym Rylskyi și Lucian Blaga, Ștefan Augustin Doinaș și Ivan Draci, Marin Sorescu și Vasyl Symonenko, Ana Blandiana și Lina Kostenco, Ioan Alexandru și Vasyl Stus, Mircea Dinescu și Ihor Traci, Mircea Cărtărescu și Roman Baboval etc. sunt stelele călăuzitoare în marea aventură lirică pe mările furtunoase ale literaturii și prin golfurile marilor ei speranțe. …

Mulți scriitori ucraineni din România sunt laureați ai premiilor Uniunii Scriitorilor din România și ai altor premii de mare prestigiu din Ucraina și Diaspora ucraineană, fiecare dintre ei și-a ales propriul drum în literatură, niciunul nu bătătorește urmele altcuiva și nici nu imită pe cineva, fiecare este o voce singulară și inconfundabilă, un talent autentic, care și-a sfințit în bătălia cu vorbele și ideiile, locul cuvenit în universalul literaturii ucrainene.

Altfel spus nici un scriitor ucrainean din România nu se aseamănă cu vreun alt confrate al său de pană. Toți sunt originali în felul lor și aproape toți practică mai multe genuri literare: poezie, proză, eseistică, critică literară, traduceri din literatură ucraineană în română și din literatură română în ucraineană.

Interesant este faptul că primul volum de poezie publicat în limba ucraineană „Patriei mele cântece cânt” (1936),  i-a aparţinut poetului popular maramureşan  Havrelo Clempuş, primul volum de proză în limba ucraineană „Pe drum nou” (1960) a fost semnat de prozatorul maramureşan  Ivan Fedco, primul roman în limba ucraineană „Aproapelui cu dragoste” (1978) a fost scris de Mihai Nebeleac maramureşan şi el, primul pas în dramaturgie l-a făcut tot un maramureşan (Mihai Hafia Traista), iar acuma tot maramureşanul Nicolae Cornescian deschide o nouă pagină a literaturii ucrainene din România cea a postmodernismului, fără de care ea, literatura noastră nu ar fi fost în pas cu lumea.

Să-mi fie cu iertare că în această prefaţă (din anumite motive, care îi sunt binecunoscute şi autorului), nu am spus prea multe despe cartea în cauză, aşa cum s-ar fi cuvenit ci am prezentat evoluţia scriitorului Nicolae Cornescian şi totodată cu ea şi evoluţia literaturii ucrainene din România. Bineînţeles că voi reveni, alături de alţi confraţi cu scrieri despre această carte, care sunt sigur că va fi pentru dumneavoastră o lectură plăcută, deoarece Nicolae Cornescian face parte din acei scriitori care, când  au pus mâna pe cititor îl ţin cu sufletul la gură, până când acesta întoarce ultima pagină a cărţii.

Ivan Fedco – piatra de temelie a literaturii noastre

IVAN FEDCO – PIATRA DE TEMELIE A LITERATURII NOASTRE

 Image

„Viaţa lui a fost parcă o boare reflexivă de rouă. El s-a dedicat vieţii sale cu cuget într-o fremătândă tensiune, mereu în explorarea necunoscutului, în apropierea şi înţelegerea acestuia. Inima sa onestă n-a fost niciodată înşelată de vreun gest, de vreo frază incorectă, el şi-a trăit expresia inimii curat, corect poetic ca orice scriitor adevărat”[1]. Scria Mycola Corsiuc pe coperta volumului postum, apărut în 1980 şi intitulat, semnificativ, Zbor întrerupt.

Scriitorul Ivan Fedco sa născut la 15 aprilie 1938 într-o familie de ţărani din localitatea Rona de Sus, judeţul Maramureş – Verhniankca, cum o va numi mai târziu în creaţiile sale literare. La apariţia sa ca scriitor localitatea dăruise deja literaturii evreieşti pe scriitorul Wolf Tamburu, iar mai tărziu va dăruii literaturilor ucrainenă şi română pe scriitorii Mihai Nebeleac, Paul Romaniuc, Marta Bota, Ana Traista Ruşti, Maria Oprişan şi pe Mihai Hafia Traista.

După terminarea şcolii primare în satul natal, în 1950, Ivan Fedco urmează Şcoala Pedagogică Ucraineană din Sighetu Marmaţiei, unde profesorul şi scriitorul Denis Oneşciuc îi deschide drumul spre literatură, iar în 1952 când renumitul poet ucrainean Andriy Malyşko vizitează Sighetul, la serata literară organizată cu această ocazie, Ivan Fedco citeşte din propriile-i creaţii, iar la sfărşitul seratei marele poet, luîndu-l în braţe şi sărutându-l pe frunte, îl felicită pentru ele, profeţindu-i o strălucită carieră literară.

            În aceşti ani se împrieteneşte cu un alt viitor scriitor ucrainean, Stepan Tcaciuc, care va scrie despre el:

            „Imi aduc, îmi aduc aminte bine, de parcă ar fi fost ieri (…) Ivan Fedco era înalt, puternic şi frumos. Întotdeauna avea ceva de spus, dar în felul său, cum îi dicta conştiinţa sa întotdeauna curată”.

După terminarea Şcolii Pedagogice, în 1956, funcţionează ca învăţător atât în satul natal, cât şi în alte sate ucrainene din Maramureş, iar din 1957 devine student, la fără frecvenţă, la Facultatea de Filologie, secţia ucraineană-română, din cadrul Universităţii Bucureşti.

Între anii 1962 – 1966, ocupă funcţia de director la şcoala din localitatea Bârsana de pe Valea Izei, judeţul Maramureş, după care predă limba şi literatura română la Liceul nr. 3 din Satu Mare, unde va fi titular până la 13 septembrie 1979, cînd la vărsta de 41 de ani trece în eternitate.

Ivan Fedco a debutat în anul 1958 în revista bilunară Novyi Vik, a colaborat la volumele colective Серпень (August, 1964), Наші весни  (Primăverile noastre, 1972) şi Обрії (Orizonturi, I – 1979, II – 1981), de asemenea, este autorul primului volum original de proză scurtă scris în limba ucraineană şi apărut în România după 1944, По новому шляху (Pe drum nou, 1960). În 1977 i-a apărut volumul Новели (Nuvele), iar postum culegerea de povestiri Обірваний політ (Zbor întrerupt, 1980).

„Ivan Fedco nu a murit, scria Stepan Tcaciuc, deoarece aleşii muzelor niciodată nu-şi încrucişează mânile şi nu închid ochii, doar devin argonauţii lumii de dincolo (…) de aceia deasupra mormintelor creatorilor de frumos, vîntul reciopleşte timpul ce atârnă încremenit, transformându-l în monument etern şi în Carte a Vieţii, mereu deshisă în care anii, vor scrie cu litere de aur tot ce soarta nu i-a permis lor să scrie. Fiecare an trecut va avea ce şi cum  să spună despre omul şi scriitorul Ivan Fedco”

Sunt de acord cu Stepan Tcaciuc că Ivan Fedco trăieşte dincolo de timp, forma şi prezenţa existenţei sale sunt amintirile despre el, de aceea el este veşnic, cum veşnic sunt toţi creatorii de frumos, deoarece amintirile nu mor ci se transmit din generaţie în generaţie spre pomenirea lor.

Scrisul este o îndeletnicire pe cât de frumoasă pe atât de chinuitoare. „Scriu trei degete, iar de durut doare întreg corpul”, spunea Ivan Velicikovski, iar eu aş adăuga că doare şi întreg sufletul.  Ivan Fedco scria foarte mult, dar publica rar, după cum mărturisesc confraţii timpului său.

Volumul de proză scurtă Pe drum nou, la fel ca şi autorul ei, au devenit piatra de temelie care stă la baza literaturii ucrainene din România. Momentul apariţiei acesteia a fost unul radical, deoarece până atunci în creaţia literară ucraineană din România locul de frunte deţinea poezia. Apariţia volumului a însemnat că paginile revistei bilunare Novyi Vik deveneau neâncăpătoare pentru întreaga „producţie”  literară de expresie ucraineană, care devenea din ce în ce mai matură. Scriitorii ucraineni din România au trecut pragul unei literaturi de ocazie şi au pătruns în sfera creaţiei sistematice.

Principala temă a povestirilor sale, după cum reiese şi din titlul volumului  Pe drum nou, – este lupta dintre vechi şi nou în perioda colectivizării. Bineînţeles,  ca fiu de ţăran,  Ivan Fedco nu putea să nu scrie după anumite canoane literare impuse de realismul socialist.

„… pentru scriitorul tânăr din acea perioadă, importantă era demonstraţia (artistică, evident) a tezei la modă atunci. Privind triumful luminii asupra întunericului, a binelui (dreptăţii) asupra răului (nedreptăţii) – acţiuni în care, pe primul plan, apărea tipul de erou dârz şi luptător, scriitorul definindu-se, prin „scoterea la lumină” a tuturor acestora, ca un miltant”, (spune Ion Petrovai în opera amintită mai sus).

Criticul literar Alexandru Pintescu, care l-a cunoscut bine pe Ivan Fedco scria în articolul său intitulat „Recviem pentru Ivan Fedco” (Informaţia Zilei, Satu Mare, 13 septembrie, 2001):

„Puţinele argumente iconografice ni-l arată ca pe un ins fericit în mediul familial, apoi e măcinat de suferinţă pe durata ultimei boli, dar dornic parcă de a ne transmite nouă, tagmei scriitorilor, un mesaj de solidaritate şi toleranţă, şi acea flacără arzând mocnit într-un spirit însetat de real, dar trăind într-o perfectă şi perpetuă idealitate”.

Ivan Fedco este un scriitor important pentru literatura ucraineană din România, sperăm că opera lui va fi în primul rând reeditată, introdusă în manualele de literatură ucraineană, citită şi studiată de generaţiile viitoare, căci după cum spunea Maksym Rylskyi: „Numai păstrând amintiri despre alţii, lăsăm amintiri despre noi”. Deoarece amintirile sunt un Turn al Babelului pe care nu-l poate dărâma nimeni şi nimic. În romanul Eu Bogdan Pavlo Zahrebelnyi scrie: „Cine a spus că turnul Babel a fost dărâmat? Oamenii continuă neîncetat să-l ridice, numai că de data aceasta se numeşte  – Memorie. O mulţime, de ordinul milioanelor de oameni, zidesc memoria unei singure personalităţi. Câtă nedreptate!”.

Sau poate că tocmai aceasta este adevărata dreptate, dreptatea supremă a vieţii, cine ar putea răspunde?…


[1] Trad. prof. dr. Ion Petrovai, Multiculturalism în Ţara Maramureşului, Academia Română Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007, pag. 170.

„ÎN VIAŢĂ, CU SAU FĂRĂ AMBULANŢĂ”

„ÎN VIAŢĂ, CU SAU FĂRĂ AMBULANŢĂ” SAU O LECŢIE DE VIAŢĂ ŞI DE MOARTE.

Image 

„Încerc şi eu, în texte optimiste

Să-nnod, cumva, poveşti sentimentale

Uzând de note, când vesele, când triste

Cum s-o vedea, acilea, mai la vale.”

Nik OPRIŢA

 

Cartea colonelului medic Nik Opriţa „În viaţă, cu sau fără ambulanţă”  pare o punte de legătură între lumea de aici şi cea de dincolo, dar totodată ne oferă şi (hai să le numim) „instrucţiuni” cum să trecem peste această punte dintre cele două lumi, aproape la fel de misterioase.Image

 

„Mi-e dor de dor de altă lume

Precum va fi sau precum este

O lume auzită-n glume

Sau scrisă-n file de poveste.”

 

Atât textele de proză cât şi cele lirice, deşi par aproape banale la prima vedere, sunt pline de încărcătură filosofică şi emoţională, sunt ca nişte lentile prin care scriitorul priveşte drumul parcurs prin viaţă, dar şi sfârşitul acestui drum, care nu este numai al lui ci al fiecăruia dintre noi, un fenomen firesc care ar trebui înţeles ca atare. Din păcate, majoritatea dintre noi nu suntem pregătiţi pentru acest sfârşit, sau de ce nu, pentru un nou început în lumea de dincolo, ceea ce generează acel sentiment dureros şi… egoist până la urmă.

Aceste creaţii literare ale lui Nik Opriţa conţin o limpezire esenţială, care atunci când ajunge să fie descoperită ne oferă o imagine cu totul nouă asupra realităţii, la fel ca „Oda în metru antic” a lui Mihai Eminescu – „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. În lipsa acestei limpeziri, realitatea de dincolo de înţelesul obişnuit al versurilor sale rămâne învăluită în tainică lumină, iar noi vom rămâne în continuare cu acea sete de nemurire pe care o descrie cu atâta umor autorul:

 

„De o colivă mi-ar fi dor

Făcută de femei din sat

Dar, eu să fiu consumator

Şi nu, vezi Doamne, răposat.”

 

Asta ne duce cu gândul la acel renumit epitet scris pe o cruce:

 

„Aici zac eu şi citeşti tu, aş fi preferat invers.”

 

            De fapt, cimitirul devine laitmotivul creaţiilor literare ale lui Nik Opriţa, care îndrăzneşte să meargă cu un pas mai departe de Lucian Blaga şi să spună că:

            „Veşnicia s-a născut în cimitirul satului…”.

            Plecând pe „drumul de veci” (mult mai bun decât drumurile CNADNR, spune cu ironie scriitorul) ar lua cu sine doar cartea scrisă de el (sperăm că vor fi mai multe), dar în acelaşi timp, Nik Opriţa este conştient de talentul său scriitoricesc, dar şi de nemurirea scriitorilor:

            „Puteam să mor de bătrâneţe, fără să-mi dau seama ce scriitor aş fi fost, dar niciodată nu-i târziu să mor!”

Ceea ce îi permite, mai în glumă, mai în serios să se aşeze pe acelaşi piedestal cu clasicii literaturii române:

                „Asta-i soarta marilor scriitori:

EMINESCU a murit demult,

TOPÂRCEANU şi MINULESCU mai încoace,

Iar EU, ÎNSUMI nu mă simt prea bine…

 

Timpul şi cititorii vor demonstra cât de mare scriitor este Nik Opriţa, până acum ne-a convins că nu este lipsit de talent şi umor, îi dorim mult succes în noua sa carieră, iar cărţilor sale (sunt convins că vor urma şi altele) un drum luminat către inima cititorilor.

 

Mihai Hafia TRAISTA

Oltenia are un Caragiale al ei

„Este pe Terra o ţară,

Bogată. Privind de-afară

Image

Cu oameni buni şi frumoşi,

Condusă de ticăloşi”

                                                                     Nicole DINCĂ

 

B. P. Haşdeu referindu-se la marele nostru comediograf Caragiale a spus: „România are un Moliere al ei”.

Odată cu apariţia piesei „Despre oameni şi câini” acelaşi lucru se poate spune despre Tony Dincă: Oltenia are un Caragiale al ei. Pentru unii, spusele mele pot părea doar o glumă cordială, dar eu sunt sigur că timpul şi pana ascuţită a scriitorului vor demonstra că am avut dreptate.

La început l-am cunoscut pe omul Nicolae Dincă – bun de pus pe rană, pe urmă l-am cunoscut ca actor – un talent deosebit, mai târziu ca poet cu un umor amar şi scrisul fin (ca poliţist m-a ferit Dumnezeu să-l cunosc), iar  acum iată, cu mare bucurie descopăr dramaturgul Nicolae Dincă, pe Tony Dincă cum îl numesc prietenii, prin această piesă de teatru „Despre oameni şi câini” – „O poveste adevărată bazată pe fapte… ireale!”, după cum o numeşte însuşi autorul.

Marian Malciu scrie despre Nicolae Dincă: „Limbajul şi ironia devin deja mijloace ale pamfletarului Nicolae Dincă. Domnia sa asigură, în acelaşi timp, forma atractivă prin umor, urmând ideea „Ridendo castigat mores” (Prin râs se corectează moravurile) pentru a servi mesajului literar…”

Piesa „Despre oameni şi câini” nu este doar o radiografie a unor fraude ci şi un mod, ales de autor, de a lupta împotriva hoţiei, corupţiei, minciunii… împotriva unei lumi bolnave cu toate plăgile ei, folosind o armă invincibilă, ironia, însoţită de D.D.D (precum a spus un ziarist isteţ, deparatizare, dezinfectare, deratizare): derâdere, băşcălie, hazul de necaz, înţepătură, bârfă etc.

Ironia dramaturgului Dincă (om al legii) nu întotdeauna tinde să producă comicul, dimpotrivă râsul are menirea de a ascunde supărarea, dezamăgirea, deznădejdea românului de rând şi multe altele.

Autorul piesei reuşeşte să creeze o galerie uluitoare de portrete, unele mai comice decât altele, urmărindu-le atât viaţa publică cât şi cea intimă pentru că ele, personajele, au lăgătură cu politicul, iar la Dincă la fel ca şi la Caragiale tot ce e politic, musai să fie şi comic. Şi cum în ziua de astăzi politica o face tot românul, de la oier la boier, Dincă observă prezenţa omului comic  peste tot.

Un asemenea personaj este consilierul I. Mititelu,  datoria căruia este să apere cu orice preţ imaginea alesului pentru a nu ştirbi imaginea partidului: „Domnilor și doamnelor consilieri, eu îl cunosc de mult pe domnul  primar, încă din copilărie, că era slugă la noi în curte, și (…) așa că, părerea mea despre el, despre dumnealui este  că e un om corect, cinstit, la locul lui, care își vede de familia lui, nu bea, nu fură și e un om de onoare și de cuvânt, poți pune bază pe el oricând, așa că eu nu-l cred în stare să fure din banii proiectelor derulate în comună.”. Dar Mititelu, încă nu şi-a pierdut calitatea de om corect, de om care nu minte şi îşi exprimă, aproape bucuros, părerea sa personală despre primar: „Păi… după părerea mea personală, primaru’ a rămas tot slugă, este un nenorocit și un hoț, un curvar care aleargă după muierile altora, un bețiv ordinar, care n-are pic de onoare și minte de îngheață apele, așa că decât să ai încredere în el, mai bine îți bagi un băț în cur.”

Caracterizarea primarului, a poliţistului şi a altor personaje se realizează atât în mod direct de către ceilalţi cât şi în mod indirect, prin faptele şi atitudinile lor. Trăsăturile lor de caracter sunt puse în evidență prin diferitele surse ale comicului, cum ar fi cel de sițuații, de caracter, de limbaj și de nume – H.Oţu, N. Suferitu etc.

Dar mai este şi V.Manea care: pentru a deveni consilier a… dar mai bine să-l lăsăm pe el să spună: „Ziceam că, care cu oile mele, i-am dat lui primaru ’Oțu o sută dă oi în compania electronațională, care cu oile mele m-a ales consilier comunal în comună, că așa a promis, care cu oile mele.Și i-am mai dat, care cu oile mele douăj’dă miei, șase găleți cu brânză și care cu oile mele, berbeacu’ ăl bătrân de l-a făcut pastramă…”

În comedia „Despre oameni şi câini” acțiunea și comicul de caracter crează o imagine a unei lumi care se apropie de ridicol, a unei lumi de inculți semianalfabeţi și idioţi. A unei lumi în care alegerile sunt adevărate lupte pentru avantaje personale ale unor oameni fără scrupule.

Doresc piesei „Despre oameni şi câini” viaţă lungă, şi totodată o recomand cititorilor şi privitorilor, deoarece ea pur şi simplu merită să fie citită, jucată şi privită, iar lui Tony Dincă  mult succes şi inspiraţie literară!

Havrylo Clempuș, un pionier al literaturii ucrainene din România

Image

Cuvântul a fost singura lui armã, singura comoarã spiritualã, singura consolare și spe ranțã. Cuvântul sãu nu a pierit, cum nu a pierit nici luminoasa aminti re despre el, deoarece, dupã cum spune Mykola Corsiuc: „Amintirile au dreptul la viațã“. Amintirile despre Havrylo Clempuș vor dãinui peste veacuri, altfel nici nu poate fi, deoarece creatorii de frumos sunt condamnați la ne murire, mai ales atunci când e vorba de un pionier care s-a strãduit din rãsputeri sã bãtãtoreascã o potecuțã spre literatura ucraineanã din România, acea

potecuțã care s-a transformat într-un drum pietruit cu pietre preþioase – adevãrate perle ale literaturii ucrainene de pretutindeni.

„De multe ori, când mã trimitea mama sã secer buruieni sau sã rup frunze pentru vite, mã ascundeam în buruieni sau în tufișuri și scriam poezii. Mama mã chema la masã, iar eu preocupat de scris nu-i rãspundeam nici mamei, nici bunicii, nici nu-i auzeam, puteau sã mã strige mult și bine, eu scriam de zor, pânã nu se furișa tata și mã croia cu toiagul“ – va scrie mai târziu Havrylo Clempuș în scurta sa autobiografie.

Din acele poezii, scrise printre buruieni și tufișuri, dupã cum mãrturisește poetul, „din pãcate nu s-a pãstrat niciuna“, și totuși, acolo în buruienile și tufișurile acelui sat pitoresc de pe Valea Vișeului micul Havrylo, fiul țãranului nevoiaș, ciobanul satului, șchiop de piciorul

stâng, pune bazele viitoarei literaturi ucrainene din România.

Havrylo Clempuș s-a nãscut la 22 martie 1910, în satul ucrainean Valea Vișeului, județul Maramureș și a fost un autodidact.

„De citit și de scris am învãțat dupã cartea de rugãciuni. Dupã ce am crescut și am înce put sã culeg zmeurã și cireșe, mi-am cumpãrat o tãblițã de scris și cretã. Dupã ce am învãțat sã scriu pe tã blițã, tata mi-a cumpãrat caiete și creioane astfel am putut scrie poezii și cântece compuse de mine“, va scrie, mai târziu, Havrylo Clempuș.

Tatãl scriitorului Iura Clempuș, era știutor de carte și și-a încurajat urmașii sã citeascã, povestindu-le povești, legende și zicãtori, legându-i pentru totdeauna de istoria și tradițiile neamului ucrainean.

Prof. dr. Ion Petrovai în lucrarea sa „Multiculturalism în țara Maramureșului“ (Academia Românã, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007), îi dedicã un medalion scriitorului, în care scrie: „În ciuda traiului greu ce-l avea, feciorul de huțul din Marmația era un visãtor, un iubitor al naturii și un însetat de culturã. Un prieten de pe malul drept al Tisei (atunci Maramureșul era singu rulținut în corporat Austro-Ungariei) i-a împrumutat „Cobzarul“ lui Taras Șevcenko și o culegere din opera lui Ivan Franko, cãrți pe care le-a copiat pentru a le avea pentru sine și a restituit originalele deținãtorului“.

„Cu adevãrat este de neînțeles viața omului, cu atât mai mult când acesta este scriitor. Despre Havrylo Clem puș cititorul de rând nu știe prea multe lucruri, poate doar cã acesta a trãit o viațã grea de țapinar, cã tindea tot timpul spre învãțãturã și literaturã, dar din pãcate situația materialã nu i-a permis sã-și vadã visul împlinit. Poate mai știe cã a debutat editorial în 1936 cu o culegere de poezii „Patriei mele cântece cânt“ și poate mai știe cã a trãit cinstit printre consãtenii sãi cu o puternicã credințã în Cuvânt și Dumnezeu“, – scria în publicația ucraineanã „Vilne slovo“ scriitorul Mykola Corsiuc.

Dupã 19 ani de la apariția articolului semnat de M. Corsiuc, viața și opera lui Havrylo Clempuș a devenit mult mai cunoscutã cititorului ucrainean, datoritã nepotului sãu Bogdan Clempuș, care a dat spre publicare manuscrisele bunicului sãu, apãrute într-o culegere de poezii și povestiri, „Fluier din Verchovyna“ (Editura RCR Editorial, București, 2009) alãturi de câteva articole scrise de diverși confrați ai lui Havrylo Clempuș. Peste un an, la aceeași editurã, apare o culegere de balade, colomeici, cântece populare, istorice și de cãtãnie, culese de scriitor.

„Scurta mea biografie“, în care scriitorul își prezintã viața, deloc ușoarã, pânã în anul 1955, precum și „biografia paralelã“, scrisã de Bogdan Clempuș, nepotul acestuia, care cuprinde ultimii ani din viața bunicului sãu (1955-2010), prezintã viața patriotului și scriitorului, dar în primul rând viața omului temãtor de Dumnezeu și iubitor de dreptate, care a fost Havrylo Clempuș. Fiind militar în termen, din 1931, Havrylo Clempuș continuã sã scrie

poezie ucraineanã, pentru care, în 1936, este arestat și stã 3 luni în binecunoscuta închisoare din Sighetu Marmației.

Din 1938, este mobilizat într-un lagãr de muncã din Basarabia, la Bãlți și Cernãuți, oraș în care rãmâne dupã 1940, fiind internat în spital. Cu toate cã erau ani grei de rãzboi, pentru H. Clempuș a început cea mai frumoasã perioadã a vieții lui, dupã cum mãrturisește singur. Aici o cunoaște pe scriitoarea Olha Kobyleanska și se împrietenește cu sculptorul Opanas Șevciukevyci, de la care în arhiva poetului s-au pãstrat multe scrisori.

Despre întâlnirea cu marea scriitoare H. Clempuș scrie: „Am aflat unde locuiește Kobyleanska și am îndrãznit sã-i fac o vizitã: lumea vorbea cã este foarte primitoare. Amabilã Olha Iulianivna, tocmai se afla la masa de scris. Camera ei era mobi latã foarte modest. Eu, la început, m-am pierdut cu firea, dar întâlnind privirea ei blândã și inteligentã care parcã radia cãldurã am prins curaj și m-am prezentat. Scriitoarea m-a invitat sã iau loc și a început sã mã

întrebe ce mai scriu.

Sfãtuit de Olha Kobyleanska și de sculptorul Șușkevyci se pregã tește pentru examenul de admitere la Institutul Pedagogic din Cernãuți. Învațã, scrie și debuteazã în „Calendarul ucrainean“ pe 1940 cu poeziile „Trei fii“, „Scrisoare din ținutul natal“ și „Patriei mele“, continuã sã publice în ziarele și revistele din Cernãuți, primind onorarii de autor.

În 1941, rupe pentru totdeauna relaþia cu școala, ca discipol declarând cã vrea sã meargã pe front. Astfel din cea mai frumoasã perioadã a vieții nimerește în cea mai grea. În 1948, revine în satul natal unde, pentru o scurtã perioadã, este învãțãtor la școala din localitate, dar fiind un om profund credincios, cere elevilor sã se comporte în școalã ca la bisericã, din aceastã cauzã este dat afarã din învãþãmânt. Pentru ai câștiga existenþa și a-și întreține familia, este nevoit sã lucreze din greu în pãdure ca țapinar – o meserie foarte bine plãtitã. Munca istovitoare nu-l împiedicã de a crea în continuare, astfel devine unul dintre cei

mai harnici colaboratori ai ziarului „Novyi vik“.

Havrylo Clempuș a trecut în eternitate în ziua de 5 ianuarie a anului 1990, a fost un om profund religios pânã la sfârșitul vieții sale. Înfruntând opiniile nedrepte ale consãtenilor, care nu l-au înțeles, și, neînțelegându-l, nu l-au putut nici prețui cum se cuvine, îndârjitul scriitor creștin, în plinã epocã ateistã, și-a fãurit, „asemeni marilor voievozi“ – spune I. Petrovai – capelã proprie, pe pãmântul moștenit de la pãrinți, unde mergea zilnic și se ruga într-o totalã izolare de cele lumești. Dupã care a oferit spațiul din jurul bisericuței celor ce doreau sã-l foloseascã drept cimitir. Aici au fost îngro pate și rãmãșițele sa le pãmântești.

Marele om de culturã și scriitor, prof. dr. Ion Petrovai recunoaște, fãrã a-i pãsa de pãrerea unora, cã Havrylo Clempuș, cu care se întâlnea des, a fost o piatrã de hotar în biografia sa.

„L-am vizitat în vacanța de Crãciun, i-am vãzut biblioteca, placheta tipãritã și casa primitoare în care mi s-a dat respectul la care nu mã așteptam. A citit creațiile pe care i le-am dus spre lecturã și mi-a vorbit despre viaþa sa, cu lumini și umbre. Au urmat întâlniri la Petrova și la Valea Vișeului și relatãrile lui Iuri Pavliș care l-a dus pa Clempuș sã citeascã la Cenaclul „Andrei Mureșan“ din Vișeu de Sus în cadrul cãruia activam și eu. Anii au trecut,

omul Gavril Clempuș s-a stins luminând, cum ar zice Nicolae Iorga, și n-a apucat decât sã vadã zorii li bertãții…“, scrie I. Petrovai.

Uniunea Ucrainenilor din România a organizat în câteva rânduri importante manifestãri culturale dedicate memoriei scriitorului, a finanțat cele douã cãrți amintite mai

sus, sperãm ca în continuare sã aparã și altele, iar casa în care a locuit scriitorul sã devinã un muzeu al spiritualitãții ucrainene din Maramureș.

„Fantasme”, sau fericirea de pe malurile Dâmboviţei

fantasme final

Albert Camus spunea că o cale la îndemâna oricui de a face cunoştinţă cu un oraş este să încerci să afli cum se munceşte în el, cum se iubeşte şi cum se moare. În romanul său „Fantasme”, Viorel Ploeşteanu ne face cunoştinţă cu un oraş, cu o metropolă europeană – Bucureştii – „…care sunt  teribil de frumoși în zori, fără furnicarul de oameni și mașini, fără hărmălaie și nervi, fără bucureșteni”. Un oraş, în care asemenea Predicii de pe muntele Mântuitorului nostru, adevăraţii fericiţi sunt doar cei săraci сu duhul, cei ce plâng, cei ce flămânzesc şi se însetează, deoarece „Dumnezeu îi dăduse puterea, sau inconştienţa de a trece surâzător peste toate încercările vieţii”. Aceşti fericiţi, pe care noi deseori îi numim „nefericiţi ai sorţii”, dar mai ales îi ignorăm ca şi cum nu ar exista pot fi frumoşi, sau ne pot oferi gratuit, asemenea celor doi „saltimbanci fără voie a vieţii” – a puştiului hoinar şi a câinelui său Şchiortu, un spectacol superb pe care noi trecătorii – marii nefericiţi – preocupaţi de probleme cotidiene nu avem timp să ne bucurăm de el. Cum ar putea să se bucure de aşa ceva, se întreabă naratorul, dacă ei „nici măcar nu realizează că nu-şi mai trăiesc propriile vieţi, ci pe acelea comandate de ceva care este mai presus de nevoia interioară a fiecărui individ”. Unora  „criminala tehnologie” le-a răpit până şi puterea de decizie, iar cei care nu trăiesc în nebunia lumii tehnologice sunt prinşi în furtunoasa luptă pentru existenţă. Cu siguranţă că în „această lume nebună”, în „aceste timpuri cretine” fericiţii sunt doar cei asemenea oamenilor străzii pe care Viorel Ploeşteanu reuşeşte să-i zugrăvească în culori atât de vii, atât de plăcute şi atât de calde încât nu ai cum să nu îi îndrăgeşti şi să nu-i porţi, de acum încolo în suflet (mai ales pe micul vagabond),  alături de cerşetorul Tom Canty şi prinţul Eduard Tudor sau Tom Sawyer ai lui Mark Twain, alături de Oliwer Twist al lui Charles Dickens, alături de Gavroche al lui Victor Hugo, cu care de altfel îl şi compară scriitorul – un copil lipsit de dragoste şi de căldura unui cămin, nevoit să-şi poarte singur de grijă, dar cu toate acestea el reuşeşte să-şi păstreze inocenţa, curajul şi dragostea faţă de frumos: se trezeşte de dimineaţă doar ca să nu piardă răsăritul soarelui „astfel ratezi întreaga zi, se spală pe faţă doar ca să simtă razele soarelui mai aproape de pielea lui, se plimbă pe străzi povestind câinelui său despre proprietățile pe care își închipuia că le deține în centrul bătrânilor București, dar câte nu face acest nichipercea?… Scriitorul de abia reuşeşte să ţină pasul cu el, încât la un moment dat spune: „acest copil are tendinţa de a deveni un personaj al cărţii, dacă nu chiar personajul ei…”. Oare nu aproape la fel a spus Puşkin despre Tatiana Larina sau Turgheniev despre Bazarov?

La fel sunt şi celalţi oameni ai străzii, aidoma Zurbagiului din „Înălţimi găunoase” a lui Alexandru Zinoviev, despre care vorbeşte şi monahul Nicolae de la Rohia în „Jurnalul fericirii”:

nu au domiciliu stabil, nu au acte în regulă, nu sunt în câmpul muncii; sunt nişte vagabonzi, nişte coate goale trăind de azi pe mâine cu ce li se dă, din ce pică, din te miri ce, îmbrăcaţi în zdrenţe şi-au făcut din sărăcie, neîncredere şi neseriozitate un crez asemenea lui Ferrante Palla al lui Stendhal sau lui Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu, sunt „saltimbanci fără voie ai vieţii”, după cum îi numeşte Viorel Ploeşteanu, seamănă cu bufonului regelui Lear, cu copilul din povestea regelui gol a lui Anderson, ei nu ştiu de zgardă precum lupul din fabula a lui La Fontaine, – sunt liberi, liberi, liberi…

Însă dincolo de părul slinos şi hainele zdrenţăroase şi murdare de pe ei, fiecare îşi are povestea, preocuparea şi fericirea lui. Remus Vodeanu, arhitect şi patron de firmă este fericit doar atunci când intră într-o stare de rătăcire continuă „O rătăcire care îl depărta tot mai mult de omul care fusese, de viaţa pe care o trăise, ducându-l pe căi neumblate, care nu-i aparţineau. Scopul acestei rătăciri era însăşi rătăcirea fără nici un scop”.  El apare ca un Dumnezeu cu plete albe atârnându-i pe umeri şi barbă sură acoperindu-i pieptul pentru a-şi salva fiul de la viol, dar când îi revine memoria, confruntându-se cu realitatea îşi pierde din nou liniştea, devine nefericit şi se roagă la Dumnezeu să redevină ceea ce a fost. Fericit este şi Leonardo pe care covrigii cu mac îl ajută să vadă arta, iar când se gândeşte la geniala sa descoperire: un dispozitiv de  măsurat gândurile după intensitatea privirii, uită şi de mâncare, poate la fel de fericită era şi Afrodita, veșnic în căutarea iubirii, care „murise cu ochii larg deschiși, înfipți în lumea în care nu-și găsise locul”. O lume în care oamenii sunt indiferenţi la durerea altora, o lume în care opinia publică a murit demult, o lume în care s-au pierdut legile tribului şi ale comunităţi, iar oameni precum medicul Streaşină sau directorul Bojdeucă, care sunt atenţi la viaţă atunci când un om are nevoie de alt om, nu numai că sunt foarte rari, dar se încearcă şi înlăturarea lor… Nu este loc de bine în această lume rea în care domină legea celui mai puternic. „Cei buni vor fi nevoiţi să devină răi pentru a supravieţui.  Jungla va deveni cel mai sigur adăpost pentru oameni.” Aceasta este lumea în care trăim, lumea Bucureştilor zilelor noastre, în care unii au totul, iar alţi nimic de aceea sunt nefericiţi şi unii şi alţii, iar fericiţi cu adevărat par a fi doar aceia care într-o permanentă stare de veghe trăiesc într-o lume creată de imaginaţia lor, asemenea micului vagabond, care trăieşte în fiecare noapte visul în care este unicul stăpân al unui palat cu zeci de camere, dar fără nici un locatar. În palat se află şi camera părinţilor în care el nu îndrăzneşte să intre „îi era teamă ca nu cumva să distrugă şi această ultimă portiţă, care ar fi putut să-i deschidă calea celei mai mari fericiri din lume, dar la fel de bine ar fi putut să-i distrugă visul”. Ce se va întâmpla când va deschide uşa acestei camere?… Cititorul va afla citind acest superb poem dâmboviţean dedicat oamenilor străzii, la fel cum va înţelege de ce romanul se numeşte „Fantasme”. Desigur va fi o lectură plăcută, pentru că Viorel Ploeşteanu face parte din acea categorie de scriitori care, când au pus mâna pe cititor îl ţin cu sufletul la gură, până când acesta nu întoarce ultima pagină a cărţii.

Personaje demonice în folclorul ucrainean

„Copilul știa că lumea e stăpînită de necuratul, că Aridnîkul[1] cîrmuiește toate; că pădurile sînt pline de duhuri, care-și pasc acolo marha[2]: cerbii, iepurii și căprioarele; că prin păduri lăinicește veselul Ciuhaister[3], care poftește pe drumeți la joc și sfîșie pe mauce[4]; că în pădure trăiește glasul securii. Mai sus, pe depărtările nedei sterpe, maucele își încing nesfîrșitele lor hore, iar printre steiuri de stînci se ascunde Sotea…”

Mihail Koțiubinsky – Umbrele strămoșilor uitați”

Religia, credinţele şi ansamblul mitologic ale unui grup etnic vorbesc foarte mult despre structura socială a acelui popor de-a lungul timpului şi ne pot oferi informaţii privind modul de a percepe şi de a înţelege lumea. Lucian Boia spune: „Fiecare naţiune îşi are propria mitologie istorică. Nimic nu lămureşte mai bine prezentul şi căile alese spre viitor… decât modul cum o societate înţelege să-şi asume trecutul”[5].

La momentul adoptării creștinismului poporul ucrainean avea o demonologie foarte dezvoltată. Cu timpul, datorită influenţei creştinismului, ea s-a scimbat foarte mult: puterea supranaturală s-a transformat într-o putere rea, necurată. Etonografii susţin că marea majoritate a imaginilor demonologice ucrainene au origini precreştine. Credinţa oamenilor în spirite rele se leagă de faptul cum îşi imaginau lumea ce-i înconjura. Cele mai frecvente imagini demonologice ucrainene sunt dracii, vrăjitoarele, spiriduşii, sirenele, maucele,  pesyholovtsii[6], vampirii etc. Unele dintre ele sunt un fel de continuare genetică, o transformare a imaginii diavolului, care a existat înainte de crearea lumii, în funcție de credințele populare.

Portretele demonice create de poporul ucrainean sunt luminoase, capricioase şi par foarte reale, altfel nu ar putea fi reflectate atât de bine în poveştile şi cântecele populare, dar şi în creaţiile autorilor clasici şi contemporani. Cel mai des dar şi cel mai bine zugrăvit este portretul dracului, care după cum spun legendele a fost înainte de facerea lumii. Când peste tot domnea haosul, Dumnezeu stătea deasupra apelor şi deodată l-a zărit pe drac care se scălda în apele înspumate, aflând cine este l-a luat la el. O altă variantă spune că l-a văzut în crăpătura unei stânci şi l-a chemat de la făcut mai mare peste îngeri, iar lumea, Dumnezeu a creat-o deja împreună cu dracul.

Imaginea diavolului este foarte des întâlnită în operele scriitorilor ucraineni. Oleksa Storojenko în „Diavolul îndrăgostit” ca şi Gogol în „Serile din câtunul de lângă Dikanka”  încearcă să redea imaginea poetică a Ucrainei, însufleţită de tot felul de credinţe, legende şi cântece. Povestirea se bazează pe motivul mitologic – dragostea dintre drac şi vrăjitoare şi poveşti despre isteţimea cazacilor. Povestea bunicului despre întâlnirea zaporojeanului[7] Chiril cu dracu, istoria vrăjitoarei Odarka conţin scene vii, fantastice presărate din belşug cu umor de bună calitate. Astfel de subiecte găsim şi în creaţiile lui Stepan Vasylchenko („Viscolul”) şi ale altora.

Prozatorul şi publicistul ucrainean Serhii Placynda  spune că dracul, la început purta numele şi înfăţişarea lui Ciornoboh (zeul negru) opusul lui Biloboh (zeul alb) care simboliza puterea luminii şi a tot ce e frumos pe pământ. Dracul este fiul lui Ciornoboh şi al Marei[8]. Potrivit unei legende, dracu a fost singur pe lume şi plictisit, a mers la Biloboh să ceară un prieten. Biloboh i-a permis acestuia să-şi moaie vârful degetului în apa vieţii şi să-l scuture înapoia sa. Din acea picătură de apă trebuia să apară un prieten pentru drac.  Însă dracul şi-a înmuiat toată mâna şi astfel, când a scuturat-o înapoia sa au apărut o mulţime de draci care au început să facă rele în rai. Atunci zeii i-au zvârlit din rai şi astfel dracii au zburat 40 de zile, până când  Biloboh a rostit: „Amin”, atunci dracii s-au oprit din zbor şi au rămas în acel loc pe veci: unii în apă, alţii în păduri, pe câmp etc.[9] În urma acestei neascultări a dracului, care în loc de un prieten şi-a făcut mai mulţi, – „o mulţime de draci”, – spune legenda, au apărut: Blud, Vodianyk, Polovyk şi alţii. 

Blud – (cuvântul blud are în limba română mai multe semnificaţii: rătăcire, pribegie şi desfrâu, destrăbălare, dezmăţ), apare sub înfăţişări diferite (om, pasăre, pisică, câine, lumină etc.) şi pândeşte la răspântii de drumuri şi îl poartă pe drumeţ, învârtindu-l în acelaşi loc, până la epuizare sau îl duce în mocirle, ape şi râpe batjocorindu-l. Drumeţii se apărau împotriva lui întorcându-şi cămăşile pe dos sau aducîndu-şi aminte în ce zi s-au născut şi au fost botezaţi, sau în ce zi a fost Sfânta Seară de Crăciun şi ce mâncăruri au fost pe masă în acea seară, acesta dispărea, pierzându-şi puterile la cântatul primului cocoş.

Legenda spune că Blud, fiind un duh rău  a fost aruncat din cer, dar nu a reuşit să ajungă pe pământ, după ce Dumnezeu a zis: „Amin” şi a rămas atârnat undeva între cer şi pământ.

Olga Kobyleanska scrie: „Blud fie el cât de mic, tot reuşeşte să-l ademenească pe om”.[10]

Vodianyk este duhul rău al apelor ce apare ca un moş, acoperit cu plante de apă, cu barbă lungă şi coadă. Se poate transforma în copil mic, ţap, câine, răţoi, peşte etc. Trăieşte în stăvilare şi iazuri, iar când se supără aduce mari pagube: revarsă râurile, distruge digurile şi morile, înneacă oamenii. Cel mai bine este zugrăvit în drama „Cântecul pădurii” scrisă de Lesia Ukrainka.

Vodianyk este dracul transformat pe care l-a aruncat Dumnezeu din cer şi după 40 de zile a căzut în apă, de unde nu l-a mai lăsat să iasă.[11]

Polovyk – Duhul rău al câmpurilor, creat de diavol. Aruncat din rai, după porunca lui Dumnezeu a rămas în câmp. Este considerat stăpân al stepelor, câmpurilor, pajiştilor şi luncilor.                    În legende şi poveşti se asemănă mai mult cu animalele, acoperit cu păr şi cu coadă, gheare, aripi, coarne mici, urechi de viţel şi dinţi mari. Se poate transforma păcălindu-i pe oamenii care credeau că stă ascuns în lanul de grâu şi să nu-l supere când secerau, lăsau un snop pe care îl răsuceau spunând că „răsucesc barba lui Polivyk”. În unele părţi i se atribuie şi calităţi pozitive,   în Boikivshchyna de exemplu este considerat ca fiind păzitor al răzoarelor.[12]

Aceste personaje fac parte dintr-un întreg ansamblu mitologic foarte colorat şi deseori diferit de al altor popoare, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Vychor – (lb. rom. vârtej, masă de aer puternică care se mișcă repede, atrăgând și ridicând în cercuri praf, nisip, zăpadă etc.), apare deseori şi sub înfăţişarea unui om negru, cu pielea acoperită de păr, cu aripi şi coadă, cu gheare mari, fără pântece, i se văd măruntaiele din care cauză este denumit Kotolup (jupuitor de pisici). Vychorii deşi trăiesc în câmp, nu stau într-un loc ci aleargă mereu, mai ales înainte de ploaie, deoarece se tem de tunet, care-i ucide. Aleargă doar ziua şi prin asta se deosebesc de alte puteri rele. Când îl prind pe om, acesta se va îmbolnăvi cu siguranţă, de aceea când un Vychor merge pe mijlocul drumului ridicând rotocoale de praf, nisip, sau iarna de zăpadă, omul trebuie să se ferească din calea sa. Împotriva lui se poate apăra doar cu cuţitul: când se apropie de om, acesta trebuie să strige: Kotolup! Şi să arunce cuţitul în acest vârtej, dacă pe lama cuţitului apare sânge, înseamnă că Vychorul a fost ucis.

Una dintre legende spune că atunci când fiica dracului se mărita cu un fecior de om, de bucurie dracu s-a învârtit şi s-a prefăcut în Vychor, de aceea  ucrainenii numesc vârtejul – nunta dracilor.

O altă legendă culeasă de Pavlo Ciubynskyi spune că Vychor este zmeul înaripat. Dracu când vrea să devină Vychor, primii şapte ani se târeşte asemenea unui şarpe obişnuit, în următorii şapte ani devine o târâtoare mare, iar peste alţi şapte ani, încep să-i crească aripile, atunci se retrege în crăpăturile stâncilor de unde iese la plimbare înainte de a începe furtuna, vântul aripilor sale rupe copacii şi dărâmă clădirile.[13]

Lisovyk este duhul pădurii ce se întrupa într-un moşulache foarte bătrân, cu barbă mare, se mişca foarte iute, când stătea la soare  nu făcea umbră şi avea o înfăţişare respectuoasă, se îmbrăca în haine croite din scoarţă de copaci de diferite culori, iar pe cap purta o cuşmă mâţoasă din piele de jder (astfel îl descrie Lesia Ucrainka în drama „Cântecul pădurii”). Făcea rău oamenilor, încurca drumul celor ce treceau prin pădure şi îi făcea să rătăcească. Era numit şi „păstorul animalelor sălbatice mici” deoarece îi apăra de fiare răpitoare şi de vânători. Lisovykii îşi formau în păduri familii şi trăiau precum oamenii obişnuiţi.

Perelesnyk  – (Zburător, în mitologia populară românească acesta era o ființă fabuloasă, imaginată ca un duh care chinuie somnul fetelor, în literatura romantică este personificarea dorului de bărbatul iubit), în mitologia ucraineană apare ca o stea ce cade din cer şi vizitează oamenii luând înfăţişarea unor persoane dragi. El se poate naşte din dor după o persoană decedată, poate lua înfăţişarea acelei persoane şi chiar să se unească prin cununie cu oamenii vii. Copiii ce se năşteau din astfel de căsătorii erau consideraţi Odmynki. Era foarte greu, aproape imposibil să goneşti un Perelesnyk din casa în care s-a aşezat.

Scarbnyk (vistiernic), duh rău ce păzea comorile oamenilor care şi-au vândut sufletul lui. Când murea un asemenea om, Scarbnyk apărea cu un stol de corbi ca să-i ia sufletul… simboliza cruzimea şi rapacitatea.

Şubin – duhul minelor în credinţa minerilor din Donbass, de obicei, în povestirile lor apare ca un duh bun, dar poate deveni şi rău. Acest duh a fost botezat cu porecla unui miner,  al cărui suflet, după cum spune legenda, umblă îmbrăcat într-o şubă întoarsă pe dos şi cu o făclie în mână dând foc la gazele ce se acumulează în mină. Altă variantă spune că Şubin a fost un maistru minier ce îi bătea până la moarte pe muncitorii din subteran, iar o a treia susţine că Şubin vine de la zgomotul gazelor acumulate (şu-şu). [14]

Viy – (viya – geană), cel mai des apare ca un moş cu sprâncene stufoase, lungi şi cu gene la fel de lungi, din cauza cărora nu vede nimic şi asta e bine deoarece privirea lui ucide.  Are o mare putere magică distrugătoare, poate cu uşurinţă să surpe o clădire şi în locul ei să facă un iaz. Însă nu se poate folosi de această putere deoarece nu vede.

M. Gogol, care a scris povestirea „Viy”, a spus că acest  personaj al demonologiei ucrainene este marea creaţie a imaginaţie populare.

Domovyk – (dom – casă), este un spirit al casei care se îngrijeşte, iar câteodată aduce pagube familiei în a cărei casă trăieşte. Are înfăţişarea unui omuleţ, a unui pitic bătrân ce poartă cojocul întors pe dos şi trăieşte sub cuptor, sau a unui băieţel cu picioare de ţap, îmbrăcat în şalvari roşii şi pe cap poartă o căciulă cu coarne şi fumează dintr-o pipă lungă. Cu mult timp în urmă, ucrainenii credeau că se putea transforma în pisică sau în alt animal, ba chiar într-un lucru.

În perioda precreştină se credea că cel mai respectabil membru al unei familii, după ce moare devine Domovyk şi astfel are grijă în continuare de bunăstarea şi liniştea casei.

După creştinizarea poporului ucrainean, biserica l-a transformat pe Domovyk într-un spirit rău[15]. La fel susţine şi scriitorul Ivan N. Levyţki că în timpurile precreştine acesta a fost zeul focului din casă şi a cuptorului şi nicidecum un spirit rău.

Şi în timpurile noastre oamenii mai în vârstă cred că Domovyk trăieşte în fiecare casă pe cuptor, doar că nu-l vede nimeni şi îi ajută pe gospodari. Există multe poveşti despre oameni bogaţi care ţin nouă zile sub braţul stâng un ou de la o găină neagră, care s-a ouat prima dată  şi astfel îl clocesc pe Domovyk.

Chuhaister numit şi omul pădurii sau  moşul pădurii, lipseşte din mitologia altor popoare slave fiind cunoscut doar în Carpaţii Ucraineni. În Boikivshchyna este cunoscut sub numele de Did (moş) iar în Transcarpatia Nochnyk (omul nopţii). Originea cuvântului Chuhaister a rămas nedeterminată până în zilele noastre. Cercetătorii contemporani îl asociază cu Chuha (Gubă – haină țesută din lână, cu mițe ce seamănă cu piele o de oaie), probabil din cauza părului său alb sau negru ce-i acoperă întreg corpul. Legendele îl descriu ca fiind vesel, voios, tot timpul cântă, dansează şi vânează Mavcele care ademenesc pe tinerii păstori şi tăietori de lemne în adâncurile pădurilor şi îi ucid. Este înalt ca bradul, umblă dezbrăcat în pielea goală sau îmbrăcat în haine albe şi nu îl poate omorî nimeni, nici oamenii, nici animalele, deoarece aşa îi este dat. Deseori se ascunde în frunzăriş şi pândeşte Mavcele, iar când prinde câte una o sfâşie şi o mănâncă. Huţulii susţin că Chuhaister este om care a fost blestemat de vecinii săi.

Multe legende despre Chuhaister, Chuhaistriuc, întâlnim în satele ucrainene de pe Valea Ruscovei, jud. Maramureş, unele dintre ele, culese de învăţătorul şi folcloristul Olecsa Bevka, au fost publicate în revista scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” („Vocea noastră”). Mai în toate aceste legende, Chuhaister este ocrotitorul şi salvatorul omului care trăieşte în munţi şi pe care ori de câte ori îl întâlneşte, îl invită la dans. Păstorii şi tăietorii de lemne îi aduc în jertfă mămăligă sau balmuş[16], deoarece acesta este bătrân şi nu are dinţi pentru a mânca altceva.

De asemenea, Chuhaister  intra noaptea prin casele oamenilor şi verifica dacă au apă în găleată. Dacă cumva găleata era goală, ca să-l pedepsească pe gospodar îi lua acestuia copilul şi îl creştea ca să devină asemenea lui. De aceea, huţulii întotdeauna se culcau numai după ce verificau dacă găleţile sunt pline cu apă ca să nu-l supere pe Chuhaister care îi înzestra cu diferite haruri şi îi ajuta pe meşteşugari. În unele legende, Chuhaister apare în rolul haiducului, tâlhărindu-i pe boieri şi ajutându-i pe săraci. Imaginea acestuia o întâlnim şi în creaţiile clasicilor ucraineni precum Lesia Ucrainka „Cântecul pădurii”, Mihailo Koţiubinski „Umbrele strămoşilor uitaţi” etc.

Upyr – (cunoscut la popoarele slave sub nume similare, de exemplu upior, vampir, vămpir etc.) pare a reflecta tot un vechi duh al răului.

Sorin Paliga observă că tradiţia dispare la ruşi, dar reapare sub influenţa ucraineană, unde vampirul ca şi la polonezi, de altfel – pare a continua o tradiţie foarte veche. Imaginaţia popoarelor slave îi descrie pe vampiri sub diverse metamorfoze şi sub felurite reprezentări, în general în contextul morţii şi al răului din univers. Se pare că termenul este slav, forma cea mai veche fiind reconstituită ca opirь. Limbile occidentale au preluat forma tardivă medievală vampir, preluată – se pare – de la sârbi, în contextul în care se răspândiseră pe atunci zvonuri sau chiar „articole ştiinţifice” despre cazuri de vampirism. De fapt, s-a petrecut un fenomen similar personajului Dracula care, de la un vag şi aproximativ cadru istoric real, s-a transformat rapid într-un personaj demonic, recreat conform gustului epocii.[17]

Legendele ucrainene îl zugrăvesc pe Upyr ca fiind mai mare peste vrăjitoare, dar îl întâlnim şi în creaţiile literare ale lui Ivan Cotlearevskyi, Ivan Franko, Lesia Ucrainka, Mihailo Koţiubinskyi şi ale altora.

Există câteva variante care-l zugrăvesc pe Upyr. În una, el este fiul dracului şi al vrăjitoarei. Trăieşte la fel ca orice om, deosebindu-se de acesta prin răutate.  Potrivit altei legende, aceştia au înfăţişarea oamenilor, dar sunt adevăraţi draci.  Mai există şi credinţe că Upyrii sunt cadavrele vrăjitoarelor şi ai oamenilor răi în care intră dracii şi îi pun în mişcare. Orice om poate devenii Upyr dacă l-a suflat vântul de stepă. Cu înfăţişarea sa Upyrii nu se deosebesc de oameni sau se pot deosebi prin culoarea roşie a obrajilor. Copii cu capul mare, cu mâini şi picioare lungi sunt consideraţi de asemenea, Upyri.

În folclorul ucrainean Upyrii se împart în două categorii: în morţi şi vii. Cei morţi sunt roşii în obraji, stau în sicriu cu faţa în jos şi nu se descompun niciodată. Cei morţi au o statură foarte solidă, ca să-i poată căra în spate pe cei morţi.  Upyrii morţi fără ajutorul celor vii nu ar putea face niciun rău oamenilor, deoarece nu pot umbla.

Etnograful şi folcloristul Olexandr Afanasiev Chujbynskyi susţine că Upyrii nu sunt altceva decât morţii care hoinăresc pe pământ, care în timpul vieţii au fost vrăjitori, vârcolaci sau oameni pe care biserica i-a excomunicat din sânul ei (ucigaşi, eretici, apostaţi). Noaptea, aceştia ies din morminte şi intră prin casele oamenilor atacând copii mici şi le sug sângele. Ei pot hoinări pe pământ până la primul cântat al cocoşului, după care se întorc în morminte. Ca să scape de ei, oamenii îi dezgropau şi le străpungea inima cu ţepuş din lemn de plop, sau îi ardeau. De asemenea se considera că Upyrii erau pricina recoltei slabe, secetei, epidemiilor, catasrofelor naturale şi a morţii.

Multe dintre personalităţile istorice ucrainene erau considerate Upyri, ca de exemplu V. Dunin Borkovskyi ofiţer superior de cazaci şi om de stat, a fost dezgropat şi străpuns cu un ţepuş din lemn de soc, deoarece ieşea în fiecare noapte din mormânt, această scenă a fost zugrăvită pe peretele catedralei Sfânta Treime din Cernigov.

Vovkulak – (vovk – lup) om ce se poate transforma în lup. În drama „Cântecul pădurii” scrisă de Lesia Ukrainka, Lukaş se transformă în lup. Neamul cel mai apropiat al Vovkulakului se consideră a fi Streha (Strigoaică).

Se credea că aceştia se pot naşte astfel, sub o anumită zodie, sau pot deveni pe parcursul vieţii. Dacă lupul tăia calea unei femeie gravide, sau dacă aceasta mânca din carnea unui animal ce a fost sfâşiat sau rănit de lup, copilul se năştea Vovkulak. De asemenea, dacă un bărbat se împreuna cu nevasta lui în ajunul unei sărbători sau în post, copilul născut, dacă era băiat devenea Vovkulak. Oamenii puteau deveni Vovkulaci dacă erau fermecaţi de un vrăjitor sau o vrăjitoare: dacă creştinul uită de Dumnezeu şi leagă prietenie cu forţele răului, vrăjitoarea îl duce pe un munte înalt, înfige un cuţit în pământ şi îi spune acestuia să se dea de trei ori peste cap, atunci trupul său se acoperă cu păr şi devine Vovkulak. Dacă un astfel de om, transformat în Vovkulak, trăieşte trei ani printre lupi şi cineva reuşeşte să-l transforme din nou în om, atunci el niciodată nu va mai putea deveni Vovkulak. Un Vovkulak poate redeveni om dacă îl trece peste un jug sau ham, dacă se dă din nou de trei ori peste cap. Dacă cineva îl loveşte de trei ori peste cap cu o legătoare, atunci la fel redevine om.

Vovkulakul, noaptea se transformă în lup şi trăieşte în haită alături de ei. O legendă din Volyni vorbeşte despre un om pe care vrăjitorii l-au transformat în lup, iar câinii l-au alungat din sat în pădure. Când acestuia i s-a făcut foame l-a zărit pe Sf. Gheorghe călare pe un cal alb, care a fluierat după un lup, iar când acesta s-a apropiat i-a spus: „Ia-l pe acest tovarăş al tău şi ai grijă de el, deoarece încă nu ştie să-şi facă singur rost de hrană”.

Vovkulacii au privirea încruntată, sprâncene stufoase, împreunate şi ochii roşi. Deseori sunt confundaţi cu Upyrii.

Pesyholoveţ – Apare în legende ca un uriaş cu trup de om şi cap de câine, plin de cruzime, bând sângele duşmanilor săi. În unele poveşti ucrainene Pesyholovţii, sunt acoperiţi de păr ca urşii „cu o singură coastă şi cu un singur ochi”, câteodată cu un corn în frunte. În altele sunt uriaşi ce umblă într-un picior, au o singură mână şi un singur ochi, însă se deplasează foarte repede agăţându-se unul de altul. Există şi poveşti despre femei uriaşe ce seamănă cu Pesyholovţii, acestea se hrănesc cu carne de om.

Zalojni merţii  (morţii chezaşi), conform credinţei populare ucrainene toţi sinucigaşii erau consideraţi necuraţi şi erau îngropaţi la răspântii de drumuri, pe răzoare şi în văgăune adânci. Sufletele lor luând diferite forme hoinăreau prin lume până când nu îşi ispăşeau păcatul,  deseori aceştia îi batjocoreau pe oameni. În timpul secetei mormintele lor erau udate deoarece se  credea că ei pot opri ploaia. Spre doesebire de ceilalţi morţi, sinucigaşi nu puteau ajunge la parastasele care se făceau spre pomenirea lor.

Odminok – copil schimbat la naştere. Ucrainenii credeau că Baba sălbatică sau zeiţa (Vezi Baba) putea să fure nou născuţii şi să pună în locul lor copiii săi. Asemenea copii erau recunoscuţi foarte uşor după capul lor mic, burtica mare şi picioare subţiri, pe deasupra plângeau tot timpul şi se dezvoltau greu. Un astfel de copil putea trăi printre oameni până ajungea la vârsta de douăzeci de ani. Dacă cineva avea un asemenea copil şi dorea să scape de el mai repede trebuia să-l pună într-un sac şi să-l lase la o răspântie de drum, sau să-l arunce la groapa de gunoi. Atunci necuratei mame i se făcea milă de el şi îl lua de acolo. Ca să-şi apere copiii de duhurile rele, ucrainenii niciodată nu pomeneau numele acestora după apusul soarelui.

Zlydni – (sărăcie) spirite rele ce aduc nefericirea în casă. Sunt mici, umblă îmbrăcate în zdrenţe şi veşnic flămânde. Stau după cuptor, sau pe umerii oamenilor săraci şi nu se dau jos decât după moartea acestora. Există foarte multe legende şi poveşti în care oamenii scapă de ele ademenindu-i să intre în sac, sticlă, oală sau într-o groapă, după care leagă repede sacul sau astupă sticla, oala sau groapa. Dacă cineva dezleagă sacul sau destupă sticla, Zlydni sar pe umerii lui şi ai lui vor rămâne.

Mavky – (mavcele) spiritele copiiilor care s-au născut morţii sau au murit înainte de a fi botezaţi. Deseori apar ca nişte fete foarte frumoase care prin cântecele şi dansurile lor îi ademenesc pe flăcăi în păduri, unde îi gâdilă până ce mor, sau le taie capetele. Se putea salva sufletul copilulu mort, în Ziua Sfintei Treimi, aruncând în sus o batistă şi rostind: „Te botez”. Astfel sufletul salvat ajungea în rai. Dacă sufletul nu ajungea în rai, în şapte ani se prefăcea în Mavkă şi făcea rău oamenilor.

Imaginea Mavcei este foarte des întâlnită în literatura ucraineană. Ea este personajul principal al dramei „Cântecul pădurii” de Lesea Ucrainka, sau Mavka Liubava din „Legenda huţulă” de Oleh Romanciuk, de asemenea o întâlnim în „Umbrele strămoşilor uitaţi” a lui Myhailo Koţiubinskyi şi a altora.

Baba – are înfăţişarea unei femei cu părul lung, care prinde oameni şi îi gâdilă până mor. Este considerată una dintre cele mai mai vechi zeităţi a proto-ucrainenilor (din epoca de piatră) şi a ucrainenilor antici (din paleolitic, neolitic, eneolitic şi din epoca bronzului). Zeiţa fertilităţii, sănătăţii a femeilor gravide şi a vânătorilor. Cultul Babei s-a dezvoltat în timpul matriarhatului, în cinstea ei se ridicau capele pe vârfurile munţilor deasupra râurilor, se aduceau jertfe de animale, se întreţinea focul nestins, iar bărbaţii, vânători şi militari, dansau dansuri rituale. Aproximativ prin sec. XVI-XV, cultul Babei se transformă în cultul Berehyni, (vezi Rusalca).

În folclorul ucrainean o întâlnim foarte rar. La huţuli apare ca o femeie foarte înaltă, salabă şi cu părul lung care stă ascunsă în porumb şi omoară copiii cu pisălogul sau îi gâdilă până mor. În unele părţi a Ucrainei se credea că dacă cineva reuşeşte să o prindă, Baba îi va sluji ca o slujnică credincioasă, iar în altele se spune că schimbă copiii săi cu nounăscuţii necreştinaţi.

Ea mai este considerată şi varianta feminină a spiritului casei Domovyk (Domovoi).

Rusalca –  Duh al râurilor, lacurilor, pădurilor și câmpiilor, închipuit în mitologia slavă ca o fată tânără îmbrăcată în alb, care atrage pe tineri în fundul apelor, înecându-i.

În mitologia ucraineană Rusalcele sunt fetele înnecate ce trăiesc în adâncul apelor într-un castel de cristal. Câteodată ademenesc la ele fetele care nu au noroc în viaţă. Zeii nu au dreptul să intre în castelul lor.

Desigur în afară de aceste personaje poporul ucrainean mai crede şi în puterea plantelor, arborilor, animalelor chiar şi toponimelor mitice, care îi pot ajuta sau pedepsi.

În timpurile străvechi, omul primitiv observă că în jurul său se întămplă tot felul de lucruri pe care el nu le putea înțelege și multe dintre ele, nu doar că acționau cu o forță mult superioară lui dar îi erau și dăunătoare pe deasupra. Înțelegerea lumii înconjurătoare îi oferea omului primitiv liniștea, îl învăța cum să trăiască și să evite multe pericole. Astfel fenomene au fost personificate foarte timpuriu, dar spiritele rele de obicei primeau o denumire colectivă, deoarece erau prea multe.

Scrierile antice menționează frecvent că strămoșii ucrainenilor se închinau râurilor, mlaștinilor, izvoareler, fântânilor, munților, plantelor, padurilor, ș.a.m.d. și îi aduceau jertfe. Demologia slavă a fost suficient de dezvoltată, deoarece slavul primitiv vedea în jurul său o întreagă lume de ființe superioare lui, pe care le-a personificat în imaginația sa. Totul în jurul omului era puternic și deseori dăunător.

Inițial spiritele din apropierea omului au fost bune, dar cu trecerea timpului puteau să se și înfurie, să devină rele, unele dintre ele parcă se străduiau să-i facă rău tot timpul omului.  Relele pe care le puteau aduce aceste spirite erau foarte diverse, fiicare spirit aducea daune în domeniul său. De pildă dacă înainte de culcare omul nu invoca spiritul rău, acesta în timpul somnului intra în el, și îi provoca diferite boli. Dacă nu se luau măsuri la timp, spiritele rele puteau aduce inundații, secetă, întunecarea cerului, furtuni, foamete, frig ș.a. Astfel cel mai important lucru pentru om era să știe cum să se ferească de aceste forțe supranaturale, trebuia să-i îmbuneze, să-i îmblănzescă prin diferite jertfe. Întradevăr unele dintre spirite deveneau bune, dar altele rămâneau infiferente la jertfele aduse, sau dimpotrivă se înfuriau mai rău, atunci omul trebuia să știe cum să-i blesteme, să-i sperie, sau să-i păcălească. Metodele erau multe, se credea că spiritele rele se tem de cântatul cocoșului sau lătratul câinelui, mai tărziu în perioada creștină, metodele de alungarea spiritelor rele s-au înmulțit – se temeau de clopotele bisericii, de tămâie și mai ales de cruce, toate aceste lucruri îi alungau spre ascunzișurile lor permanente.

Dacă spiritele rele aduceau boala într-o casă și se îmbolnăveau toți, femeiile erau cele care îi salvau pe membrii familei alungând spiritele rele. Ieșeau noaptea dezbrăcate, numai în cămăși de noapte sau în pielea goală, cu părul despletit și trăgeau cu plugul o brazdă în jurul casei, în același timp strigau și loveau în diferite obiecte de tablă ca să facă mult zgomot. Speriată boala fugea din casă și nu se mai putea întoarce din cauza brazdei trase în jurul casei. Dacă boala intra în vre-o casă vara putea fi păcălită: femeile ieșeau afară și colindau lângă geam, iar boala crezând că a venit iarna fugea speriată și nu se mai întorcea.

 


[1] Necuratul

[2] Vitele

[3] Moșul pădurii

[4] Nimfe ale pădurii

[5] Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Humanitas, 1997, pag. 9.

[6] Demoni cu trup de om şi cap de câine.

[7] Cazac dintr-o organizaţie ucraineană ca character militar (din perioada sec. XVI-XVIII).

[8] Zeiţa nopţii, a coşmarurilor, nălucilor, bolii şi a morţii corespunde zeiţei greceşti Hecate.

[9] Serhii Placynda, Dicţionarul mitologiei antice ucrainene, Kiev, „Scriitorul ucrainean”, 1993.

[10] în povestirea „Pământ”

[12] O. Potapenko, Slovnyk Symvoliv, 1997.

[13] Trudy Yetnohrafichesko-statystycheskoi yekspedytsyi v Zapadno-russkyi Crai,  vol. I-VII.

[14] Bublyk Mychailo, Shakhtarskyi Chort, Ucraina Moloda № 142, 2010.

[15] Serhii Placynda, Dicţionarul mitologiei antice ucrainene, Kiev, „Scriitorul ucrainean”, 1993.

[16] Mâncare ciobănească din unt cu brânză și cu ouă sau din făină cu lapte și unt:

[17] Sorin Paliga, Eugen S. Teodor, Lingvistica şi arheologia slavilor timpurii. O altă vedere de la Dunărea de jos, Editura Cetatea de scaun, Tărgovişte, 2009.

Scrisoarea cetitorului Iafet Înnecățescu către cărturarul Nicolae Manolescu

 

Arca lui NoeMeștere Manole-scu-(mp) și salvator precum Arca lui Noe  e cuvântul dumneavoastră, numai că în cele biblice vă încurcați ca orbul  în calendar. Iată ce spune preaistețimea dumneavoastră  în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (Editura Gramar, București, 2007, pag. 49):

«Pe arca lui Noe nu există nici un Dumnezeu: Noe e doar substitutul lui, colecționarul de ființe și obiecte, patriarhul salvând lumea în stare de urgență. Și nu ni-l înfățișează tradiția doborât de beție, țintă a glumelor ginerilor lui?…»

Mama mă-sii de treabă maestre (după cum ar spune «intelectualii» de la Cronica cârcotașilor), Noe nu avea gineri ci fii, pe Sam, Ham și Iafet, după cum și dumneavoastră îi pomeneți (citând din Cartea Facerii)  cu câteva pagini mai încolo:

«În aceeași zi au intrat în corabie: Noe, Sem, Ham și cele trei neveste ale fiilor lui…», (Geneza cap 7, versetul 13 –  16).  Citatul dumneavoastră îmi aduce aminte de binecunoscuta zicală: «Cei patru erau trei: Luca și Matei». Ce ne facem cu Iafet maestre?… Îl luăm în corabie sau nu?… Scriitorul Cărții Facerii,  din care citați, l-a luat:

«În aceeași zi au intrat în corabie: Noe, Sem, Ham și Iafet, fiii lui Noe…».

Bag de seamă, că dumneavoastră maestre aveți ceva împotriva lui Iafet de îl lăsați să piară alături  de «orice făptură care se mișca pe pământ…». Chiar vreți să-l ucideți pe părintele «popoarelor din țările neamurilor de pe malul mării»?…

Mama ei de citare și de citire, maestre!

Cât despre ginerii biblici, aceştia erau ai lui Lot, din Legenda despre Sodoma și Gomora, după ce a construit Noe corabia.

M-am gândit că un cărturar de seama dumneavoastră ar trebui să știe asta, că azi mâine ne pomenim că Dostoievski a scris Surorile Caramazov, Sadoveanu Surorile Jderi, iar duduia Hortensia Flăcăii despletiți…

În rest – Caviar, vodcă și bye bye, să ne trăiți întru mulți ani!

Cu adânc respect al dumneavoastră cetitor –

Iafet  Înnecăţescu.

Stalin cel bun

Image

„Stalin şi poporul rus – libertate ne-au adus!”

                                                            lozincă proletară 

Stalin şi-a lăsat fiul să moară, prizonier la nemţi. Putea să-l răscumpere, dar a preferat să-l sacrifice pe altarul doctrinei. Câtă dumnezeire, la un ateu!”

                                                            Valeriu Butulescu 

Eu sunt focul, Rusia e oţelul. Împreună suntem invincibili.”

                                                            Iosif Visaroinovici Stalin

Sufletul rus e în esenţă Stalinist. Stalin devine mai puternic şi mai curat pe măsură ce victimele lui sunt înghiţite de trecut. Victimele sunt nişte nouraşi care se destramă în aer. Ruşii privesc filme despre Stalin, ascultă bancuri despre Stalin şi salivează…”

(Între tunicile lui Stalin si Caprice des dieux”, Bogdan-Alexandru Stănescu)

Victor Erofeev spune despre romanul „Stalin cel bun” că este ca o pianină la care fiecare dintre cititori poate cânta propria sa melodie. În interviul intitulat „În Rusia toate au un substrat politic”, publicat în numarul 245 al revistei „Observatorul Cultuaral” el spune:

„Romanul meu nu e o fotografie, ci o «pictură», o urmă nefotografica a realităţii. In ceea ce priveşte titlul romanului, acesta are cel puţin trei sensuri. În primul rând, aşa este perceput Stalin de copilul naiv şi fericit, unul dintre cei doi protagonişti ai romanului, adică de mine. În al doilea rând, Stalin cel Bun e o metaforă al cărei termen metaforizat e tata. Titlul ar fi putut fi Tata, pentru că romanul e consacrat tatălui meu. În fond, orice familie din orice ţară e o celulă comunistă pentru că tata hrăneşte gratis copiii şi le dă bani să-şi faca studiile, exact ca în comunism. Pe de altă parte, tot gratis tata pedepseşte copiii, îi pune la colţ. De aceea, fiecare tată e un Stalin cel Bun, dacă bineinţeles nu e violent. În al treilea rând, aproximativ 65% dintre ruşi consideră şi astăzi că Stalin e un erou. Prin urmare, Stalin cel Bun este de fapt o credinţă colectivă. Ar fi plăcut ca sintagma «Stalin cel Bun» să fie pentru ruşi la fel de provocatoare cum este pentru oamenii din America, Europa Occidentală, Centrală şi de Est. Stalin cel Bun e stereotipul-cheie fără de care înţelegerea Rusiei astăzi ar fi imposibilă.”

Când a avut loc lansarea cărţii la Centrul Expoziţional Rus din Moscova, s-au adunat multe femei bătrâne, fiind bucuroase că în sfârşit apare o carte corectă care spune adevărul despre Stalin, că a fost bun.

Romanul începe cu o frază provocatoare: „În sfârşit l-am omorât pe tata”. Bunica lui după tată îi reproşa deseori că şi-a omorât bunicul, cu două săptămâni înainte ca acestuia să i se acorde Ordinul Lenin: „Făceai nazuri şi cereai să te ducă în spate. El, bietul, te ducea, deşi era bolnav.”

„Atunci toţi omorau pe cineva. Unii îi omorau pe nemţi, alţii – pe ai noştri. Eu l-am omorât pe bunic”, spune Erofeev, după care continuă: „Sunt vinovat de toate celea. Conform  logicii familiale, eram dator să-l omor şi pe tata, de vreme ce l-am omorât pe bunic”.

Astfel Victor Erofeev, devine imaginea generaţiei, care de abia dacă ţinea minte moartea lui Stalin, este nevoit să-şi „ucidă” părinţii, pentru a putea supravieţui. Cu toate că şi-a iubit tatăl şi l-a înţeles, asta nu l-a împiedicat să-l judece şi să-l ucidă politic prin revolta sa intelectuală din 1979, când împreună cu Vasili Axionov, Fasil Iskander, Evgheni Popov şi Andrei Bitov – nume celebre în Uniunea Sovietică, cunoscute atât ca disidenţi politici, cât şi ca autori de literatură interzisă de cenzură, au editat un almanah samizdat intitulat „Metropola” – O adevărată bombă literară ce a cutremurat Uniunea Sovietică şi a declanşat o adevarată avalanşă a nesupunerii ale cărei ecouri au apărut şi pe paginile revistelor străine. Avem, în roman, cele două articole, unul scris de Daniel Verne, apărut în „Le monde” la 25 ianuarie 1979 şi cel al lui Kevin Close, apărut în „Internaţional Herald Tribune” la 2 februarie 1979.

„Eu am comis o crimă politică, nu fizică în sensul strict al cuvântului – după legile ţării mele aceasta era o moarte adevărată.”, recunoaşte Erofeev. Ca să ne demonstreze cât de gravă era „crima” săvârşită împotriva societăţii comuniste, dar mai ales împotriva familiei sale, Erofeev prezintă în roman scrisoarea anonimă adresată ministrului Afacerilor Externe A. A. Gromâko, care îl informează că în familia unui diplomat „sută la sută «de-al nostru», cu o reputaţie nepătată  şi convingeri ferme, a crescut un ticălos veritabil (…) care recent s-a făcut cunoscut în calitate de alcătuitor/ autor al unui almanah clandestin cu orientare antisovietică.” La fel şi articolul „O ruşine: Metropola” semnat de primul secretar al filialei US din Moscova Feliks Kuzneţov, apărut în „Moskovski literator” la 9 februarie, 1979 din care cităm: „De exemplu, în povestirea «Futu-i!» a debutantului V. Erofeev personajul principal contemplă inscripţiile şi desenele de pe pereţii unui WC pentru bărbaţi, după care se mută cu acelaşi scop în WC-ul pentru femei. Dar cât face numai titlul altei povestiri ale aceluiaşi V. Erofeev: «Orgasmul înnăbuşit al veacului»!”

„Victor a procedat ca un idiot fără seamăn, expunându-se atacurilor din toate părţile (…) Ce atitudine iresponsabilă! A făcut o mare prostie, şi-a stricat viaţa.” – scrie de la Viena mama lui Erofeev soţului său. La fel şi fratele său Andrei scrie în scrisoarea adresată părinţilor: „Şi acum, iată, sunt într-o situaţie dificilă: nu ştiu cum să scriu să vă consolez şi să vă încurajez, fiindcă sunt eu însumi  zăpăcit complet din cauza acestei situaţii îngrozitoare şi de-a dreptul incredibile.  Sesizez amărăciunea din vocile voastre, văd, de asemenea, cum suferă Vitea, văd consecinţele loviturii morale pe care, ignorând uşuratic posibilul deznodământ, şi-a cauzat-o el însuşi, şi mă tem, tare mă tem ca nu cumva toate acestea să aibă repercusiuni fatale asupra relaţiilor dintre noi…”

Erofeev recunoaşte că a făcut rău familiei sale, la un moment dat el spune că dacă mama lui care i-a altoit dragostea pentru literatură ar fi ştiut că el tocmai prin literatură o să facă rău întregii familii, probabil ar fi ars toate cărţile din biblioteca lor. Într-una din scrisorile pe care le trimite părinţilor, cu această ocazie, încearcă să-i ducă cu zăhărelul, conţinutul scrisorii este „un amestec de adevăr şi semiadevăr «filial»”. În încheiere spune: „Sper în continuare că lucrurile se vor termina mai mult sau mai puţin bine. În orice caz, nu vă apucaţi să faceţi ceva fără ştirea mea. Înţeleg că toate acestea vă îngrijorează, dar e pur şi simplu imposibil acum să tac. Mă simt binişor, deşi mi-au mâncat (şi-mi vor mânca încă) sufletul…”.

„Bomba” pe care o inventase Erofeev era un talmeş-balmeş răsunător de scriitori liberali şi disidenţi. „Să incluzi în acelaşi almanah necenzurat autori cunoscuţi de toată ţara pe care puterea îi „exporta” (Voznesenski) şi disidenţi eliminaţi din viaţă şi să arăţi protestul lor comun însemna să învinuieşti puterea de distrugere conştientă a culturii şi să-i impui să facă concesii…”

„Textele «metropolitane» înfăţişau o Rusie detabuizată cu căutările ei religioase, catastrofale sexuale, păruieli ale beţivilor, umor nebunatic, vrajbă între etnii, potenţial intelectual eterogen, mentalitate fumegoasă ca un cauciuc, cu art risqué şi estetică tradiţională riguroasă. Era modulul în proces de formare al Rusiei care tindea cu străduinţă către autocunoaştere.”

Deşi plănuiseră să facă o lansare pompoasă, cu trei sute de invitaţi şi cu un meniu bătător la ochi (colaci cu icre roşii şi şampanie), KGB cu ajutorul medicilor a închis cafeneau „Ritm”, unde urma să aibă loc lansarea pe motiv că au fost găsiţi gândaci, iar pe 20 ianuarie 1979 a fost convocată şedinţa extraordinară a secretariatului şi comitetului de partid la care fuseseră chemaţi şi ei. Activiştii ameninţau, cineva chiar a plâns, vreo cinzeci de scriitori devotaţi puterii sovietice i-au  acuzat că sunt complicii serviciilor speciale occidentale şi că ar merita să fie puşi la zid.

„Aşezaţi de-a lungul peretelui într-o cameră spaţioasă, frumoasă cu elemente neogotice, în care odinioară se adunau masonii moscoviţi, noi păream un tablou viu în ulei al realismului antisocialist, executat în pripă, cu nelinişte. E ciudat că nu s-a găsit un nou Repin, care într-adevăr să ne picteze. Sau poate un Repin şi un Salvador Dali.”

Despre copilărie Erofeev vorbeşte cu nostalgie:

„Am avut o copilărie fericită pe vremea lui Stalin. Un paradis senin. Sunt gata să concurez în acest sens cu Nabokov. (…) Eram şi eu un coconaş, doar că mă trăgeam din nomenclaturişti, pe când el – din aristocraţi. Mai târziu află că s-a născut cu tichia în cap – semnul norocului şi al fericirii şi că după naşterea sa, mamei lui i-a apărut în vis Dostoievski care a sfătuit-o să-şi înnece fiul. L-au numit Victor în cinstea victoriei asupra Germaniei, s-a născut învingător de aceea suporta cu dificultate înfrângerile fie chiar şi cele de la partidele de şah jucate cu servitoarea Marusea Puşkina. În acei ani când populaţia moscovită răbda de foame, bunica îi telefona mamei sale la locul de muncă şi o informa bucuroasă: „Vitiuşka a golit borcănaşul de icre negre!” Nu îi lipsea nimic, trăia ca în sânul lui Avraam: „Tata aducea pachete albastre cu mâncare delicioasă: crenvuşti lactaţi proaspeţi, salam subţire «Doktorskaia», porcină fiartă, somon, batog şi crabi (…) halva, preparate din pastă de fructe, bezea în ciocolată cu rom, bomboane «Ursuleţul talpă-lată», turte dulci, fructe zaharisite, rahat şi alte dulciuri.”

Părinţii nu l-au creştinat pe micul Victor. “Nu existau raporturi diplomatice între tata şi Dumnezeu. (…) În familia noastră era o faptă ruşinoasă să vorbeşti despre Dumnezeu. Dumnezeu însemna prejudecăţi, prostii. Pentru părinţii mei cuvântul Dumnezeu se scria cu litere mici” Nici măcar bunicile nu l-au dus pe furiş la biserică, cum se proceda atunci, copilul nu ştia de icoane şi candele. „Creştinismul m-a trecut cu vederea”, spune Erofeev, dar cu toate că în Uniunea Sovietică se considera că moartea nu există, era doar o absenţă nemotivată, copilăria lui era bântuită de teama morţii din clipa în care vede pe un stâlp o plăcuţă cu un craniu şi două oase străbătute de o săgeată roşie zigzagată. Această teamă o va simți și atunci când va vizita împreună cu tatăl său mausoleul în care erau expuse trupurile lui Lenin și Stalin: „Stalin şi Lenin erau primii morţi pe care îi vedeam. Lenin era liniştit, pe când Stalin împroşca moarte. Zăcea acolo frumos şi groaznic şi mult timp după aceea l-am văzut în vis ba pe el, ba craniul cu oase de pe stâlpul de lângă vilă”. Spaima provocată de moarte l-a maturizat pe Erofeev, moartea i-a deshis ochii: „Prima mea impresie puternică e frica cumplită de moarte. Ea m-a făcut aşa cum sunt. Încă nu mi-am venit în fire. Când văd un craniu însoţit de două oase sau alte semnale lăsate de electricieni tresar ca şi cum mi se aminteşte de rostul vieţii.” Peste puţin timp micul Victor vede cum fulgerul loveşte un stâlp care se preface într-un foc de artificii – „un spectacol regizat de moarte”. „Mi s-a dat o sarcină şi trebuia să-i fac faţă. (Dumne)zeul fulgerelor, oricine ar fi el, arăta cu degetul spre mine (…) a făcut pentru prima dată ordine în viaţa mea. (…) A trebuit să fac faţă morţii fără ajutorul mediatorilor, absenţa popilor m-a făcut să sufăr de mania morţii” Chiar şi de Anul Nou când adormea fericit sub brad lângă cadourile primite, deseori visa funeralii. „Viaţa constă în sărbători şi cadouri; restul e nedumerire. Viaţa e distragere de la moarte.

Despre perioda petrecută la Paris, unde tatăl său era ataşat  cultural Erofeev scrie: „Părinţii mei s-au metamorfozat la Paris dar eu, se pare, i-am depăşit. În Paris mi-am trădat patria pentru totdeauna. Nu mi-am trădat copilăria moscovită care exista doar pentru mine, ci ţara în care întotdeauna m-am simţit străin, în ciuda străduinţelor de la început. Mi-am trădat patria cu uşurinţă, fără să-mi dau seama. Tot aici, la Paris Erofeev simte pentru prima oară nevoia de a se revolta împotriva dictaturii sovietice. Tancurile sovietice au intrat în Budapesta. Huliganii au înconjurat clădirea în care se afla Ambasada Sovietică şi aruncau în ea cu ouă. „Cel mai mult doream să fiu huligan. Să fiu unul dintre cei care au îndrăznit. Care au provocat acest tărăboi. (…) Hotărâsem se devin ungur groaznic ca şi indienii. Mă cuprinse dorinţa să zvârl eu însumi ouă. A rămas pentru totdeauna.” , „Tata a părăsit nu de bunăvoie Franţa la 24 iunie 1959. Franţa a făcut să-i placă să mănânce şi să bea ca francezii, apoi l-a scuipat. Să-l fi declarat oare francezii persoana non grata?”. Dar  micul Victor e nevoit să părăsească Parisul cu un an înainte: „Copilăria mea s-a terminat în acea zi din vara anului 1958 când am plecat cu părinţii la Moscova.” Unde va deveni un mic Ioan Înainte-mergătorul care făgăduia tuturor că Moscova va avea iluminaţii şi panouri publicitare, că va veni perestroica şi viaţa nouă: „Eram propovăduitorul altei vieţi, în care nu existau huligani agresivi, sărăcie şi ploşniţe…” Tot în Rusia simte pentru prima oară nevoia de dreptate, atunci când se plimba cu bicicleta pe care i-au adus-o părinţii din Paris, iar un miliţian îi dezumflă cauciucul şi îi aruncă niplurile, spunându-i că este interzis mersul pe bicicletă în acel loc. În acest timp un alt biciclist trece pe lângă ei fără ca miliţianul să-l oprească:

„– De ce nu l-aţi oprit dacă încalcă şi el regulile? E nedrept.”, îl întrebă pe miliţian.

„– Dreptatea s-o cauţi acasă la mă-ta.”, îi răspunse miliţianul.

„În ţara sovietică fiecare miliţian este un mesager al GULAG-ului – suflul puturos al lumii anormale ajungea prin miliţian la mine. Răspunsul lui, care nu avea nici o importanţă pentru el, mi-a revelat brusc proprietăţile decăderii ţării mele. Pentru câţiva ani am devenit un moralizator. Demascam pretutindeni nedreptatea. La 14 ani devine comsomolist, însă Comsomolul era pentru el mai degrabă un pas spre maturitate decât o soluţie cu subtext ideologic. Mai târziu, la adunarea şcolii, Erofeev o face pe tânărul şaizecist (avea părerea sa personală despre şaizeciştii care îi aminteau de mărcile coloniilor portugheze: Ahmadulina e o şopârlă. Voznevski – un fluture. Evtuşenko – un ghepard. Ocudjava – un cal de mare…), ţinând un discurs despre nedreptatea care domnea în şcoală, un discurs revoluţionar, fapt pentru care directoarea şcolii l-a numit fascist. „În realitate, nu eram fascist, ci un moralizator, iar primul meu protest a fost unul moral. (…) Demascam cu înflăcărare minciuna. Toată lumea minte – demascam toată lumea. Minţea mama, minţea tata, minţea diriginta Ţilea Samilovna (care îl considera – un  provocator, organizatorul revoluţiei de catifea – asculta rock francez şi melodii cu Johny Hallidai, dar se temea de el fiindcă era fiul unui ambasador), minţeau colegii de clasă, crainicii de la televiziune, ziarele, partidul şi guvernul. Nu spunea minciuni doar iubita Franţă. Şi Dostoievsky minţea. Mă sufocam de de atâta minciună. Minţeam şi eu dar cu inspiraţie, pe când lumea minţea mişeleşte, cu răutate ucigător.”

„Dragostea m-a salvat.”, recunoaşte Erofeev. „În primul an de universitate m-am îndrăgostit de viitoarea mea soţie. Era din Varşovia. (…) Polonia era limita permisiunii pentru fiul unui ambasador. Dacă mă căsătoream cu o iugoslavă, tata ar fi fost îndepărtat automat din serviciu.” Astfel Polonia devine a treia patrie a lui Erofeev, el o trimite pe soţia sa să nască în Polonia, vrea ca fiul său să fie cetăţean polonez. Erofeev nu a devenit om sovietic, bineînţeles tatăl său nu l-a educat în spiritul disidenţei, dar i-a arătat lumea şi asta i-a fost de ajuns.

„Eram idealişti şi eu şi tata, ne apăram convingerile cu aceeaşi ardoare, ceea ce ne-a şi despărţit. Bineînţeles omeneşte ne iubeam unul pe altul, dar conflictul ideologic degeneră cu timpul într-un război rece, nedeclarat.” „Am devenit scriitor fără să obsrv eu însumi asta (…) M-am dezmeticit când nu mai puteam da înapoi. (…) Voiam să public, ca orice autor, dar mod evident ţara nu era pregătită pentru debutul meu. (…) Scriam povestiri «pentru sertar» dar, în schimb, începui să public eseuri care se bucurau de succes, (…) am fost primit (e adevărat, cu chiu-cu-vai) în Uniunea Scriitorilor. (…) apartenenţa mea la Uniune a fost cea mai scurtă de la înfiinţarea acesteia. (…) M-au dat afară peste şapte luni şi treisprezece zile. De ce? Literatura e doar ficţiune – însă Uniunea Sovietică era Imperiul Cuvântului şi imaginii. (…) Necesitatea vitală a Partidului era să deţină monopolul asupra cuvântului ca şi asupra votcăi. Orice atentat la monopol era perceput ca o dezetanşare a puterii. Aveam treizeci de ani când, în decembrie 1977, mi-a venit ideea nesăbuită să fac o armă nucleară a literaturii.

Pe Stalin Erofeev ni-l prezintă începând cu moartea acestuia: „În  ziua de 5 martie 1953 personajele ei s-au divizat în cei care plâng şi cei fericiţi. Un om însă nu a remarcat moartea lui Stalin” acel om era însuşi Erofeev la vârsta de cinci ani şi jumătate „Sunt probabil uituc din cale afară, de vreme ce, oricât mi-aş  încorda memoria, nu-mi amintesc de ziua de doliu. Cum de am uitat?”  Mai târziu afla că în acea zi cântăreţul Okudjava care se afla în casa lor a spus: „E cea mai fericită zi din viaţa mea”, în schimb mama lui împreună cu prietenele sale au plâns deoarece îl iubeau pe Stalin, dar şi de teamă că fără el ţara se va prăbuşi  şi asta s-a şi întâmplat. URSS a început să se descompună imediat după moartea lui Stalin. Tatăl său era prea ocupat cu funerariile ca să mai şi plângă, iar mai târziu a spus: „În acea zi am răsuflat uşurat” la fel şi mama lui: „Îmi pare rău că am plâns, fiindcă Stalin a fost un monstru”

Familia Erofeevilor n-a observat mult timp teroarea în masă despre care s-au scris mii de cărţi. Această teroare sângeroasă nu era un moft, ci o modalitate de supravieţuire a sistemului. „Stalin a declarat război naturii omeneşti. Nimeni niciodată nu a făcut aşa ceva (inchizitorii au fost oameni de paie!). Poporul e ticălos, tovarăşii de partid sunt căcat. Toţi aceştia, chiar şi Molotov, sunt nişte devaţionişti atraşi de treuca proprietăţii private. Stalin i-a jupuit generaţie după generaţie. (…) Nişte inculţi şi criminali care merită să fie spânzuraţi. Molotov – nacealnicul tatei – e un individ cu mutră posacă, rece, căruia îi sare ţandăra din considerente ideologice. Stalin e un ucigaş în serie. I-aş ucide”

Stalin l-a iumit pe tatăl lui Erofeev prin bunătatea sa şi dragostea de oameni, acesta îi va povesti fiului multe scene în care Stalin era bun, se comporta omeneşte ba chiar o făcea pe omul grijuliu, chemând medicii atunci când şi-a stâlcit până la sânge mâna,  reproşându-i lui Molotov că nu are grijă de el, nu îl hrăneşte cum trebuie şi nu-l propune pentru decorare, ba odată chiar i-a oferit un pocal de şamnpanie de faţă cu membrii Biroului Politic, sau intrând la vilă, în camera asistentului pentru a se convinge că acestuia i-au pregătit aşternutul pentru culcare şi că pernele sunt moi.

Cu toate acestea, dacă Stalin nu ar fi murit în martie 1953, tatăl lui Erofeev probabil ar fi urmat drumul GULAG-ului, iar fiul orfelinatului pentru copiii „duşmanilor poporului” deoarece femeia de serviciu – un agent KGB, a găsit în cabinetul acestuia o ilustrată cu portretul jubiliar al lui Stalin făcut de Picasso pe care Beria a luat-o drept caricatură.

Erofeev acuză Occidentul că i-a ajutat pe revoluţionarii ruşi să se întremeze şi să învingă în războiul civil, că i-a dezbinat pe emigranţii ruşi, i-a unit pe Stalin şi pe Hitler, iar mai târziu i-a predat pe mai toţi fugarii ruşi.

„Când am devenit mai mare, am înţeles că părerea Occidentului şi a majorităţii intelectualilor ruşi despre Stalin e diferită de cea a milioanelor de ruşi. Ultimii nu cred că Stalin e rău. Nu cred că Stalin a torturat oameni. Poporul şi-a însuşit abuziv chipul împrumutat al unui Stalin bun, salvator al Rusiei şi părinte al marii naţiuni. Tatăl meu era de partea poporului. Nu-l obijduiţi pe Stalin! 

„…cel mai mare paradox din istoria Rusiei stă în faptul că – orice s-ar întâmpla – Stalin rămâne un erou pozitiv al poporului. Dragostea de Stalin e indicatorul arhaităţii poporului rus. Şi într-adevăr, în anii ’90 nu i-au venit de hac, în ciuda tuturor dezvăluirilor. A suprevieţuit- El poate face posibil visul (…) Stalin astăzi e cultul puterii, dorul de Imperiu şi ordine, respectul pentru cruzime şi perfidie. Stalin e o nouă frică care ne cuprinde. Fiecare nacealnic din Rusia e un mic Stalin. Şi în mine există un Stalin, el nu are somn în conştiinţa mea…

„Există zeci de chipuri ale lui Stalin în literatura rusă: Tiranul, sadicul, geniul, omul spiritual, conducătorul, perversul, învingătorul (…) Literatura rusă nu i-a făcut faţă. Îl transforma pe generalisim în călău, iar pe călău în generalisim. Se crampona de chipul lui fără rost. N-a observat că apariţia lui Stalin în faţa poporului rus seamănă cu apariţia lui Iisus Iosifovici. Doar că Iosif Visarionovici apăruse în faţa altui popor ales – primiţi oaspetele! – ca să rămână cu el pentru totdeauna. Rusia e demnă de Stalin cel Bun.

Literatura rusă n-a observat că acesta e Dumnezeul ruşilor care treizeci de ani a făcut-o pe georgianul. Stalin e o mască“.

„I se poate da un nume lui Stalin, parafrazându-se denumirea unei jucării ruseşti: Stalinvstan’ka. Stalin e creatorul totalitarismului magic. Ruşilor le plac enigmele. Stalin era o enigmă (…) Niciodată nu a spus ce vrea în realitate. Şi-a bătut joc de toţi şi a murit neînţeles.”

Nu mică a fost uimirea celor care, după moartea Conducătorului, au descoperit că garderoba sa era alcătuită din două tunici şi o pereche de cizme…

Desigur Stalin cel bun e tatăl său. Vladimir Erofeev la început a fost translatorul de franceză al lui Stalin (deşi, activităţile sale din timpul războiului semănau mai mult cu cele ale unui spion), apoi ataşat cultural la Paris, ambasador pe undeva prin Africa, ambasador UNESCO, pentru ca, din 1979, să fie tras pe linie moartă din cauza fiului scriitor.

Iată cum îl descrie Erofeev: „Tatăl meu a fost unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi sovietici ai acelui timp. Avea o minte ascuţită şi o neobişnuită putere de muncă, se evidenţia prin optimism, farmec, modestie şi o frumuseţe aparte (…) Tata era un om cumsecade, care se comporta firesc, degajat în faţa superiorilor chiar şi pe vremea lui Stalin spre deosebire de mulţi dintre colegii lui cu ochi inexpresivi, holbaţi, de lingăi, argaţi şi mârlani (…) Nu puteam să nu mă mândresc cu tatăl meu. El nu aducea celor de sus cadouri de preţ din străinătate, nu se linguşea pe lângă soţiile nacealnicilor. (…) Comunist ferm, „şoim stalinist” cu ochii de culoarea oţelului, care a contribuit în mod nemijlocit la elaborarea concepţiei sovitice a „războiului rece”, tata credea sincer în superioritatea orânduirii sovietice, visa la revoluţia mondială.”  Şi când sosea în concediu, din Paris sau din orice altă parte, privea amuzat de cozile din faţa magazinelor, nu ştia preţul unui bilet de autobuz, nu înţelegea galantarele goale. E foarte multă (auto)ironie în portretul tatălui. La fel de multa duioşie.

Micul Victor nu prea ştia cu se ocupă tatăl său la Kremlin însă era mândru de asta şi când trecea pe lângă Kremlin se lăuda prietenilor săi: „Aici lucrează tatăl meu şi tovarăşul Stalin.”

Dar culmea măreţiei tatălui său, Victor Erofeev nu a descoperit-o în Piaţa Roşie, unde soldaţii îi dădeau onorul ci undeva în suburbie când obosit aţipise pe o bancă, iar miliţianul gării s-a apropiat şi i-a păzit somnul „Era, fără îndoială cel mai bun miliţian dintre ce-i pe care i-am întâlnit”

În 1979, în toiul carierei sale şi în timp ce aştepta să fie numit adjunct al ministrului de Externe, Vladimir Erofeev îşi pierdu cu mare scandal postul de ambasador-reprezentant al URSS pe lângă instituţiile internaţionale din Viena, a fost rechemat şi dat afară. „De vină fireşte era literatura”, spune Erofeev.

„Patru instituţii l-au luat imediat la bani mărunţi pe tata. Era chemat pe rând la MAE, KGB, CC al PCUS şi Uniunea Scriitorilor. Ideea adversarilor era următoarea: întrucât eram unul dintre alcătuitorii almanahului, trebuia să public în „Literaturnaia gazeta” o scrisoare de pocăinţă  pentru ca „metropola” să nu aibă putere juridică şi să nu mai poată fi tradusă în Occident.”

„Obiectul muncii diplomatice a tatei nu mai erau SUA şi democraţiile europene, ci propriul fiu,… îi cereau să mă convingă să scriu o scrisoare de pocăinţă”:

„Gromîko. Veţi fi rechemat dacă nu veţi obţine scrisoarea.

Mihail Zemianin, secretar pe ideologie al CC. «Metropola» e începutul unei noi Cehoslovacii…”

Pocăinţa lui Erofeev ar fi însemnat nu numai eşecul tentativei şi nu numai dezonoarea lui veşnică ci şi moartea lui ca scriitor. Scriitorii sovietici înfrânţi de KGB nu au mai putut scrie niciodată.

„În familia noastră există déjà un cadavru. Eu. (…) Dacă vei scrie scrisoarea aia, în familie vor fi două cadavre, adaugă tata.

Omorându-şi tatăl politic, trebuia să-l reînvie, să-i justifice sacrificiul. “Trebuia să scriu, nu să mă răzbun pe guvernanţi. Tata recunoscuse că sunt scriitor – trebuia să demonstrez că aşa este…”

Tata nu avea o idee clară despre ţara pe care o reprezenta. I se părea că e aşa cum o înfăţişau albumele editurii leningrădene «Aurora» pe care le făcea cadou străinilor. Era o ţară pe care nu-ţi era ruşine  s-o faci cadou. Era o ţară mare. Tot ce doreai  era în acele albume: lacul Baical, Kiji, central de pe Nipru, păsări enorme zburând deasupra stepei kazahe, palmieri, gheţari, parada din Piaţa Roşie, revărsarea apelor Volgăi. Trebuia făcut un ultim efort: trebuia îmbunătăţită situaţia materială a populaţiei, dar existau o mie de cauze obiective care amânau realizarea acestui scop. Tata era dispus să aştepte.”

Despre mama sa Erofeev scrie: „Mama avea o ocupaţie interesantă. Ea citea ceea ce nimeni nu putea să citească, nişte publicaţii pentru lectura cărora te împuşcau cât ai zice peşte.” Citea reviste şi ziare americane, într-un zgârie-nor din Piaţa Smolensk, căutând articole ce cleveteau Uniunea Sovietică şi făcea rezumatul lor pentru şefii secţiei de presă. Americanii murdăreau din răsputeri poporul rus, spuneau că „ruşii sunt nişte canibali care s-au băgat de bunăvoie în lagărele morţii din Siberia, iar Stalin e cel mai feroce dictator al lumii, un canibal care a înghiţit Ţările Baltice, Polonia şi alte state din Europa de Est.”

Mama tânărului Erofeev înţelege – sau acceptă – mai repede (în 1968, când este invadată Cehoslovacia pentru a fi reprimată „primăvara de la Praga”) că sistemul comunist nu este ce părea cândva a fi, dar alege să tacă. „I se părea că asta e înţelepciunea. Îşi apăra cuibul. Oscilând între speranţa pierdută, încrederea în raţionalitatea inexistentă şi interesele tatei, mama nu bănuia că această ruşine duce la eliberare. Egoismul ei naiv m-a dezarmat mult timp. Pentru confortul european trebuia să taci atunci când tancurile înaintau. În cele din urmă nu m-am putut reţine şi am spus: – Cred că asta e laşitate.“

Despre ruşi şi Rusia Erofeev spune: „Câte idei geniale le-au trecut ruşilor prin cap! (…) Au creat a Treia Romă, au reînviat strămoşii, au făurit comunismul. Au crezut în toate celea! Au crezut în ţar, îngeri albi, Europa, America, ortodoxie, NKVD, sobornicie, obşte, revoluţie, cervoneţ, specificul naţional, numai în ei înşişi nu.” Dacă în alte ţări trăiesc oameni serioşi cu simţ de răspundere în Rusia vieţuiesc: „mujici, muieri, intelectuali, colhoznici, zegari, tonţi, nacealnici şi alţi ticăloşi caraghioşi, care nu pot fi înţeleşi de străini. Oamenii caraghioşi nu au nevoie de libertate.”

Cât despre el însuşi Erofeev se considera un om liber, probabil cel mai liber din întreaga Rusie: „Nu am nacealnici, nici subaltern. Nu depend nici de pizdă, nici de Armata Roşie. Mă cac pe critici, modă şi fani. Să fii cel mai liber om în cea mai caraghioasă ţară din lume e al dracului de vesel…”

Nici scriitorii ruşi nu scapă uşor de critica acidă a lui Erofeev şi ei sunt caraghioşi: „Unii dintre ei râd printre lacrimi, alţii râd pur şi simplu. În această ţară caraghioasă ei au grijă de moralitate. Dar sunt şi setoşi de sânge ca aztecii, predispuşi să jertfească oameni. Ei taie capetele femeilor şi duşmanilor…”

„Nu mai am de mult iluzii în ce priveşte inteligenţa scriitorilor. Sunt puţini scriitori pe care îi consider deştepţi. Cei mai buni scriitori ruşi – Gogol şi Platonov – sufereau, se pare, de idioţie. Tolstoi şi Dostoievski nu erau filozofi- Cehov – un agnostic care, din fericire, şi-a interzis să se gândească mult. Nici Nabokov nu era tare deştept. Spunând că poezia trebuie să fie naivă, Puşkin s-a apropiat de taină. Dintre scriitori ruşi contemporani, numai Bitov, probabil, dă frâu liber minţii.”

„A trăi în Rusia e ca şi cum ai merge pe tavan. Vedere răsturnată. Nu ştiu care-i adevărata mea patrie. Mai mult ca sigur, n-o poţi găsi pe hartă.  Cu toate acestea, Rusia era paradisul copilăriei mele.”

„Puterea la ruşi e brutală şi borăşte, se alcătuieşte din bancuri spuse de bărbaţi, înjurături, biftecuri din carne crudă, uituceală, minte tulbure, beţie îndelungată, sadism, râgâieli provocate de ceapă, nepedepsire, înjosirea tuturor laolaltă…”

Părinţi şi copii: „Romanele sunt împregnate de tematica părinţilor şi copiiilor caraghioşi. Nu numai Turgheniev şi Dostoievski, ci şi epoca de argint din Petersburgul lui Andrei Belii dezvoltă această temă până la omorul ritual. Fiul-revoluţionarul şi tatăl- reacţionarul. Cartea, bomba, teroarea…”

„Sunt oare părinţii ca toţi oamenii?” se întreabă Erofeev şi recunoaşte că se îndoieşte de acest lucru: „Părinţii sunt nişte negative nedevelopate. Dintre toţi oamenii pe care îi întâlnim în viaţă, cel mai puţin îi cunoaştem pe părinţii noştri din simplul motiv că nu-i întâlnim niciodată cu adevărat, fiindcă ei de la bun început ne-au luat-o înainte (…) Părinţii sunt barajul dintre noi şi moarte. Le este refuzată vârsta, ca şi marilor artişti; revolta noastră inevitabilă împotriva lor este în egală măsură perfectă d.p.d.v biologic şi mârşavă d.p.d.v moral. Părinţii sunt tot ce avem mai intim.” Cât despre iubirea dintre părinţi şi copii, Erofeev spune că ea nu aparţine nici unora, nici altora ci instinctului rătăcit la sânul mamei, dar şi la miezul civilizaţiei, de aceea această iubire, are un numitor comun al binecuvântării: „…e plină de supărări şi neînţelegeri interminabile din care îşi vor scoate capul demonii amărăciunii şi ai regretelor tardive.

Despre Molotov…. Pe  Molotov – al doilea om în stat, Mister Nu, cum îl numeau occidentali, din cauza rolului său de a strica negocierile cu occidentalii, Erofeev ni-l prezintă ca pe un om fără simţul umorului, foarte bine instruit, dar rece şi plictisitor iar Stalin ţinea seama doar de părerea lui, conduceau amândoi Uniunea Sovietică. Dar asta nu l-a împiedicat pe Stalin s-o aresteze pe soţia lui Molotov, Polina Sergheevna Jemciujina, pentru că propusese chipurile ca Crimea să fie cedată evreilor. Lui Stalin îi plăcea să bage la închisoare soţiile celor mai apropiaţi tovarăşi de luptă, după care aştepta cu interes să vadă cum îl vor privi cu ochi de câine în dimineaţa următoare, cum se vor frământa pe loc, ce cuvinte vor conţine rugăminţile lor. Astfel Molotov a fost primul care a întredeschis uşa GULAG-ului, cerându-i lui Beria, imediat după martea lui Stalin, să-i elibereze soţia…

Molotov deseori l-a mustrat pe tatăl lui Eroffeev, de cele mai multe ori din cauza lui Ilya Ehrenburg – „Un scriitor a îndrăznit să-l contrazică pe cel de-al doilea om în stat!” vor repeta tatăl şi fiul, primul – cu iritare vădită, al doilea – cu admiraţie ascunsă ca pe un îndemn la împotrivire.

În cele din urmă, după moartea lui Stalin, Vladimir Erofeev îi spune verde-n faţă lui Molotov că nu mai vrea să lucreze cu el, după ce acesta şi-a exprimat nemulţumirea că „acest Erofeev e bolnav în permanenţă”, ceea ce nu era adevărat.

Erofeev îşi ucide tatăl politic pentru a-l reînvia în paginile romanului său, dăruindu-i nemurire. În timp ce peste numele atâtor oameni politici ai vremii s-a aşternut tăcerea şi uitarea Volodimir Erofeev a devenit celebru în întreaga lume, datorită romanului scris de fiul său.

„Tata recunoscuse că sunt scriitor – trebuia să demonstrez că aşa este… (…) Dintr-un «fiu al puterii» mă transformasem într-un scriitor liber, adică într-un «nimeni»…”

Previous Older Entries