CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (IV)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1„Tovarăşe moscal nu-ţi arăta colţii la Ucraina”

Desigur versurile amintite mai sus nu pot să nu ne ducă cu gândul la „cel mai bun şi talentat poet al epocii noastre sovietice”, după cum l-a elogiat Iosif Visarionovici Stalin pe Vladimir Vladimirovici Maiakovski („copil al secolului” – poetul care, după unii cercetători, a săvârşit una dintre cele mai mari revoluţii literare cunoscute de istoria literaturii universale) care dacă nu s-ar fi sinucis în 1930, cu siguranţă ar fi fost ucis în 1933 pentru poezia Borh Ucraini  (Datori Ucrainei), poezie ce pare mult mai actuală astăzi, decât în anul 1926, când a fost scrisă.[1] De atunci parcă nici nu s-au schimbat prea multe. A dispărut steaua roşie cu cinci colţuri, iar atitudinea ruşilor faţă de Ucraina şi faţă de ucraineni a rămas aceeaşi.

Deşi era considerat un poet al epocii sovietice, Maiakovski, pe lângă patosul comunist vedea în Ucraina fumurile care ieşeau pe coşurile uzinelor metalurgice şi barajele hidrocentralelor ca fiind ucrainene nu sovietice. Îi invita pe ruşi să cunoască cultura ucraineană şi chiar să înveţe limba!

(Nu ştiu dacă această poezie a fost tradusă în limba română. I-am scris binecunoscutului Leo Butnaru şi l-am întrebat dacă nu cumva a tradus această poezie în cartea sa Avangarda rusă, iar domnia sa mi-a răspuns că a tradus toată poezia din tinereţea poetului până la implicaţiile ideologice, astfel poemul amintit mai sus a rămas neromanizat).

Jurnalistul şi analistul politic rus Evgheni Kiselev  (fost director general al companiei de televiziune NTV și fost redactor-șef al publicației „Moskovskie Novosti” – cel care a declarat: „Nu vreau să aparțin de țara care agresează militar Ucraina, mi-e rușine să fiu cetățean rus. Locuiesc și lucrez de multă vreme în Ucraina, mă consider jurnalist și expert ucrainean, dar nu am vrut să iau cetățenia ucraineană din mâna lui Ianukovici – cunoșteam valoarea adevărată a acestui om.”[2]), se întreabă: „Dacă «fratele mic» – cum numesc unii Ucraina, este o ţară apropiată şi cunoscută (fratelui mare – n.a.) ruşilor?”. Tot el răspunde la această întrebare: „Cel mai bun răspuns la această întrebare l-a dat în anul 1926 poetul Maiakovski în poezia  Datori Ucrainei.[3]

Maiakovski spune că ruşii ştiu dacă fumează Chaplin, dacă dă pe gât un păhărel, cunosc ruinele Italiei, cunosc pe de rost culoarea cravatei lui Douglas, dar cunosc ruşi faţa Ucrainei?

După părerea lui Maiakovski rusul nu are cunoştinţe prea adânci, acordă puţin respect celui de alături. Ştie foarte bine ce gust are ciorba ucraineană, mai ştie cum e la gust slănina ucraineană, dar în domeniul culturii nu prea are cunoştinţe vaste. În afară de cei doi Taraşi – Bulba şi binecunoscutul Şevcenko, poţi să-l pui la zid că nu scoţi nimic de la el. O să-ţi spună ceva de o să îngheţe apele, două trei curiozităţi, câteva anectode.

„Iar eu îmi spun: Tovarăşe moscal nu-ţi arăta colţii la Ucraina” – spune Maiakovski.

[1] Cf. Iryna Moisei, Volo

[2] Lina Grău, „Mi-e ruşine că sunt cetăţean rus”, http://www.europalibera.org/content/article/25316138.html

(data consultării: 10.03.2015).

[3] Vladimyr Maiakovski, Dolh Ukraini  https://www.youtube.com/watch?v=IJdklJ0SsTs (data consultării: 10.03.2015).

Anunțuri

CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (III)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1Imediat după protestele pro-europene din Ucraina (începute de către studenţi, cărora în scurt timp li s-au alăturat partidele din opoziţie şi alte grupări pro-europene) denumite şi Euromaidan, care  au început în noaptea de 21 noiembrie 2013 când o mulţime de cetăţeni ucraineni au început să protesteze la Kiev ca răspuns la decizia guvernului ucrainean de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană şi Acordul de Liber Schimb cu aceasta, a apărut un cântec pe versurile scrise în limba rusă de poeta ucrainenă Anastasia Dmytruk, care s-a bucurat de un succes enorm pe You Tube, intitulat Niciodată noi nu vom fi fraţi, cântecul a mai fost denumit şi Imnul popoarelor libere

şi a fost preluat de o mulţume de trupe rock ucrainene. Cântecul începea cu cuvintele:  „Niciodată noi nu vom fi fraţi/ nici după patrie, nici după mamă…” („Никогда мы не будем братьями/ ни по родине, ни по матери…”).

În această poezie tânăra autoare vorbeşte în numele poporului ucrainean ce nu mai doreşte să fie frate cu poporul rus, deoarece acesta s-a autodenumit „fratele mai mare”. Poporului ucrainan i-a fost dat să fie „fratele mai mic” şi nu mai doreşte să fie frate cu poporul rus, care deşi este enorm nu este măreţ, deoarece nu cunoaşte cuvântul „libertate”, fiind din fragedă copilărie încătuşat în lanţuri, de aceea este mereu invidios şi într-o zi această invidie o să-l sufoce.

Voi aveţi rege, noi – Democraţie./ Niciodată noi nu vom fi fraţi” („У вас Царь, у нас – Демократия./ Никогда мы не будем братьями”)[1].

La această poezie au răspuns mulţi poeţi ruşi, unii cu răutate, alţii în batjocură sau pur şi simplu prin parodiere. Însă nici unul nu a răspuns asemenea  poetul Leonid Kornilov[2]  – prin nişte versuri care la prima vedere par a fi pline de dragoste fraternă, şi poate în viziunea poetului chiar sunt, în care spune că ucrainenii sunt cei de la margine, făcând aluzie la numele ţării – Ucraina (ţara de la margine), iar ruşii sunt fără de margini, însă el (poporul rus), stă alături de ea, (de poporul ucrainean), deoarece ştie cum ea se simte acolo la margine, sub scuturile cu zvastică,  de data aceasta  se referă la ucrainenii care au luptat alături de germani împotriva Armetei Roşii, şi dacă poporul ucrainean doreşte să fie mai mare, întâi trebuie să-i permită poporului rus să-l acopere cu pieptul său împuşcat, cum a făcut asta întotdeauna şi la timp, dar acum nu mai sunt acele vremuri, ucrainenii fără să-şi dea seama se află în ghearele corbilor şi de frică şi durere uită de strămoşii lor comuni. Ucrainenii şi ruşii sunt neamuri, însă nu văd aceste lucruri din cauză că ochii lor sunt plini de lacrimi. Însă poporul rus îşi va şterge lacrimile pe ascuns şi va strânge poporul ucrainean la pieptul său şi se va duce să lupte pentru fericirea acestuia – „în războiul tău”.

„Tu ai găsit în mine un vinovat,/ iar eu îţi doresc numai bine!”.

Dintre mii de astfel de dialoguri care au umplut site-urile, blogurile şi forumurile am ales unul literar între doi autori cunoscuţi.

[1] Anastasia Dmytruk, Nikohda my ne budem bratiamy,  https://www.youtube.com/watch?v=QCoRKUnHidw, (data consultării: 24.02.2015).

[2]Leonid Kornilov, Otvet ukrainke  https://www.youtube.com/watch?v=YcTRceGMRHI, (data consultării: 24.02.2015).

CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (II)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1În articolul Sociologia: ucrainenii şi ruşii nu mai sunt „fraţi” publicat pe site-ul Vocea Americii (Holos Ameryky) la data 09. 02. 2015 şi preluat de Radio Svoboda, binecunoscutul sociolog  ucrainean Volodymyr Paniotto, directorul general al Institutului Internaţional de Sociologie din Kiev declară: „Este evident că atitudinea ucrainenilor faţă de Rusia s-a înrăutăţit. Războiul real pe care îl vedem, forţează din ce în ce mai multe persoane să aibă sentimente negative faţă de Rusia. Este aproape surprinzător că atitudinea lor nu s-a înrăutăţit şi mai mult, având în vedere că majoritatea populaţiei ruse susţine acest război”.

Desigur nu este pentru nimeni nici un secret, de la omul simplu până la sociolog, cu toţi am observat că ucrainenii au început din ce în ce mai rău să-i trateze pe ruşi, iar ruşii – pe ucraineni. În primul rând este de vină războiul, iar în al doilea rând – propaganda. Sondajele pe care le-au făcut în paralel sociologii ucraineni şi ruşi – Institul Internaţional de Sociologie din Kiev şi organizaţia neguvernamentală de cercetare sociologică Levada-Ţentr din Moscova, arată că la întrebarea: „Ce simţiţi faţă de Rusia?”, cei mai mulţi ucraineni au răspuns: „Cel mai potrivit cuvânt este: ură! – De ce? – Evident din cauza războiului!”

Pe locul doi a fost răspunsul: „Rusia este un stat agresiv care nu respectă  obligaţiile internaţionale, dar poporul rus ne este popor frate şi poporul nu este de vină. Putin e de vină. El trebuie să răspundă. Ruşii sunt oameni la fel ca şi noi, nu ar trebui să-i urâm”.

Pe locul trei a fost răspunsul: „Nu ură e cuvântul potrivit ci un fel de dispreţ, un fel de respingere a oricărui contact cu ei”.

Între ucraineni şi ruşi „sentimentele de fraternitate” s-au răcit. Sociologii au remarcat schimbări radicale în atitudinea celor două naţiuni. Potrivit acestora ponderea ucrainenilor care aveau o atitudine foarte bună, sau în general bună faţă de Rusia a scăzut brusc. Înainte de anexarea Crimeei, în februarie 2014, procentul acestora era de 78%. Astăzi acesta a atins un minim istoric de 36,5% în schimb, procentul celor care îşi exprimă ostilitatea faţă de vecinii din nord este de 47,5% din populaţia Ucrainei.

Dar nu numai ucrainenii şi-au pierdut dragostea faţă de ruşi ci şi ruşii şi-au schimbat părerile lor bune pe care le aveau despre ucraineni.

„Doar un procent de 24% din populaţia Rusiei au o atitudine pozitivă faţă de ucraineni”, notează acelaşi Volodymyr Paniotto. Cât despre o unire a Ucrainei cu Rusia spera 7% din populaţia Rusiei şi 3% din populaţia Ucrainei. Sociologii sunt de părere că datorită tulburărilor actuale nu mai există nici o cale de întoarcere spre fosta „dragoste frăţească.[1]

[1] Soţiolohia: ukrainţi ta rosiany bilşe ne braty, http://www.radiosvoboda.org/content/article/26837157.html, (data consultării: 01.03.2015).

CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (I)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1

„Ruşii nu îşi mănâncă fraţii!”

În eseul său Despre fraţi, ruşi şi fraţii ruşi din volumul Aici este îngropat Fantomas, Iuri Andruhovici descrie o scenă din viaţa lui de student, când în căminul studenţesc al Institutului Literar din Moscova („… în acest labirint de şapte etaje ridicat în mijlocul monstruoasei capitale, în inima atinsă de putreziciune a imperiului existând încă numai pe jumătate”, după cum îl descrie în romanul Moscoviada) un coleg al său din Başchiria[1] l-a invitat de Kurban Bayram[2] să guste dintr-o „şuncă deosebită” din carne de cal.

Başchirii sunt un popor de călăreţi, caii îi însoţesc de-a lungul vieţii lor. Copiii başchirilor, de abia reuşesc să umble pe picioare că se şi caţără pe cai şi au nişte cai frumoşi şi puternici care îi slujesc până la sfârşitul vieţii. Colegul başchir îmi povestea, că atunci când calul îmbătrâneşte este absolvit de poveri fizice şi este trimis pentru aşa-numita „îngrăşare”. „Acolo bătrânul se hrăneşte bine şi se odihneşte. Ultimele luni din viaţa unui cal este un fel de pensie, – o odihnă binemeritată, după care este sacrificat, iar din carnea lui se prepară ceea cu ce îţi servesc eu acum”.

În acel moment, în camera colegului meu başchir a intrat un alt coleg de-al nostru, – poetul rus pe care în romanul Moscoviada l-am numit Iejevkin. „Ia loc, i s-a adresat başchirul, şi gustă din şunca mea din carne de cal”. La această invitaţie Iejevkin a scuturat mândru din întreaga sa claie de păr creţ şi a spus: „Ruşii nu îşi mănâncă fraţii!”

Nici până-n ziua de astăzi nu mă satur de admirat acea frază. Dacă ar fi după mine aş scrie peste tot unde aş putea cu litere gigante această frază. De exemplu pe fiecare tanc rusesc. Sau cel puţin la intrare în fiecare  abator.[3]

––––––––––––––––––––

[1] Republica Başcortostan.

[2] Sărbătoarea Sacrificiului.

[3] Iuri Andruhovici, Pro brativ, rosian i brativ  rosian http://cultprostir.ua/uk/post/yuriy-andrukhovich-pro-brativ-rosiyan-i-brativ-rosiyan, (data consultării: 24.02.2015).

LOGODNICII AMALTHEIEI OLT TV – Slatina

https://www.youtube.com/watch?v=WoTQR_hvBmo

Fără titlu

Slătinenii prezenţi aseară în sala Teatrului Eugen Ionescu au avut parte de două ore de umor şi bună dispoziţie oferite de actorii trupei Proart. Premiera spectacolului Logodnicii Amaltheiei a adus în faţa publicului povestea unor cupluri în care trădarea este ridicată la rang de artă.

După succesul înregistrat cu piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureş”, scriitorul Mihai Haifa Traista a conceput special pentru membrii trupei de teatru Proart „Logodnicii Amaltheiei”. Sub amprenta regizorală a maestrului Nicu Popa, spectacolul a fost unul plin de umor, actorii slătineni reuşind să scoată în relief scene remarcabile spre încântarea publicului prezent în sală. Fiecare replică a fot răsplătită cu aplauze furtunoase şi hohote de râs.

A fost o seară în care toate eforturile depuse în ultimele luni de pregătire au pălit în faţa aplauzelor, un spectacol în care actorii s-au dedicat întru totul publicului şi bunei sale dispoziţii.

Cu sprijinul Centrului Cultural Eugen Ionescu şi al Primărei Slatina, membrii trupei au promis că piesa va fi reluată şi în noiembrie. De data aceasta, spectacolul va fi unul umanitar, iar banii strânşi din vânzarea biletelor vor fi donaţi Laurei, eleva Colegiului Naţional Vocaţional Nicolae Titulescu, care suferă de o tumoră pe creier.

Cristian-Paul Mozoru – cavalerul gândirii profunde şi pline de înţeles

Cristian-Paul Mozoru – cavalerul gândirii profunde şi pline de înţeles

Mihai Hafia TRAISTA

Image

 

Poetul francez Alphonse de Lamartine a spus că, „poezia este cea mai înaltă formă în care se poate întrupa gândul omului”. Iată, avem fericita ocazie de a vedea gândurile şi emoţiile delicate, spiritualizate, ale tânărului poet Cristian-Paul Mozoru, într-un volum intitulat „La Porţile Timpului”.

Deşi cartea de faţă este un volum de debut în poezie, autorul este un poet matur, care stăpâneşte foarte bine cuvântul, cea mai puternică forţă din Univers şi cea mai sigură armă cu care poate fi înarmat un cavaler al gândirii profunde şi pline de înţeles cum este Cristian-Paul Mozoru, care, după ce a privit prin ochiul lui Ra deasupra Universului pentru a proteja, poate, pe cei dragi lui, plecaţi în veşnicie (reiese şi din poezii dedicate în memoria tatălui său Paul-Gheorghe Mozoru şi a unchiului său Aurel-Alexandru Mozoru), spune: „Am văzut viaţa anorganică / În întreaga ei ordine / Haosul ordonat al Lumii / A oprit această continuitate privelnică / Şi a început să semene noi răspunsuri / La întrebările nepuse”.

Poezia lui Cristian-Paul Mozoru redă prin simbolurile mitologice întreaga esenţă a fiinţării umane pe acest pământ, până când trupul omului alege: „A se scălda-n ţărână / Ferit de-amara sare / A unei lumi fără moment / Când noi, în focul vieţii, / Doar scrum am fost / Şi fum îi vom rămâne …”, astfel Graalul – „Vom apuca Graalul fiecare cu o mână / Şi-l vom ciocni de Cer / Până ce Timpul se va deschide …” – este vasul belşugului, vasul care conţine elixirul nemuririi, sângele lui Christ, „Cel ce bea sângele meu are viaţă veşnică …”, deoarece „El a pus în inima lor şi veşnicia”, spune înţeleptul Eclesiast; Icarus – „Iar noi îl vom imita pe Icar / Precum un râu de ceară … / Precum un portret cu stâncă …” – simbolizează îndrăzneala şi cutezanţa, dar şi sfidarea regulilor universale ce atrag după sine pedeapsa; Râul Rubicon („Trecerea Rubiconului”) – „Cu pană de cenuşă, drumurile / Început-au a se creiona / Lipsite de paşii rămaşi / Pierduţi spre Rubicon” – înseamnă depăşirea unui punct fără de întoarcere; Pasărea Phoenix – „Cu pană de Phoenix, cuvântul / Îşi caută literele / În reciful rătăcitelor priviri / Ale ultimei atingeri” – simbolizează depăşirea eşecului prin renaştere din propria cenuşă; Cronos (sau Saturn la romani) – „În mână cu clepsidra sacră / Pe însăşi Cronos, de pe tron, sfida-voi / Şi timp nepământean voi curge peste lume” – reprezintă în concepţia grecilor, timpul care se scurge; „Tempus edax rerum” („Timpul care distruge totul”), scria Ovidiu. Cu alte cuvinte, tronul lui Cronos pe care vrea să-l sfideze poetul, simbolizează puterea timpului asupra lumii întregi, dar în acelaşi timp simbolizează şi teama de a avea un succesor la tron, de aceea el îşi înghite copiii. Complexul lui Cronos este invers faţă de cel al lui Oedip – „De urmele-mi vei pierde / La căpătâiul vieţii / Sfat să vii a cere / Şi timp să iei cu tine / Cât pentru o viaţă de Oedip” – simbolizează lupta inutilă pe care o duce omul, fiinţă slabă şi vremelnică, împotriva destinului său care-l domină şi îl striveşte (în psihanaliza lui Freud, „complexul Oedip” simbolizează legătura erotică, inconştientă cu părintele de sex opus, care se dezvoltă încă din copilărie şi provoacă sentimente de vinovăţie şi teamă în cadrul unei stări nevrotice); Venus – zeiţa dragostei, frumuseţii şi fertilităţii; Olimpul – muntele plin de lumină, lăcaşul zeilor – „Din pieptul lui Olimp va scoate viaţă / În păr de Venus despletit / Pe calea-ţi paşnică de ramur înflorit”; Zeus – tatăl zeilor şi oamenilor, zeul cerului şi fulgerelor; Hades – zeul Infernului, al lumii subpământene, împărăţiei umbrelor; Tartarul – cea mai joasă regiune a lumii, fiind atât de adânc sub pământ pe cât este pământul sub cer.

Toate acestea fac ca poezia lui Cristian-Paul Mozoru să-l ademenească pe cititor, să-l atragă în universul ei, care mai apoi îl va convinge sau nu.

 

Elegantă, ca un pas de domnişoară – poezia Inei Popa

 

Image     În ziua de astăzi e mai greu ca oricând să scrii poezie, zilnic pe diverse reţele de socializare pe diferite site-uri mai mult sau mai puţin literare apar zeci, sute de poeme, care din păcate sunt din ce în ce mai puţin citite şi apreciate, bineînţeles cele care merită acest lucru – “nu tot ce străluceşte este aur”.

Tocmai prin acest hăţiş liric încearcă să-şi croiască propriul său drum poeta Ina Florica Popa a cărei poezie nu numai că este frumoasă, fermecătoare, dar şi elegantă precum   pasul unei domnişoare ce coboară „Dintr-o frunză verde, pală”, „Dintr-o înserare-n seară”, „Dintr-o pasăre amară”…

Nu are cum să fie altfel, deoarece creatoarea de frumos (Ina Florica Popa este şi un foarte talentat artist plastic) nu scrie pur şi simplu ci şlefuieşte cuvântul – materia primă, precum un olar lutul din care făureşte adevărate opere de artă:

„Şlefuiesc lutul cu lumina palmelor

Şi ridic statui umbrelor înveşmântate în durere.

Dezlipesc lumina de pe tâmplă

Şi dau viaţă întunericului ce leneveşte lângă mine…”

 

Poate nu ar fi trebuit să scriu nimic despre poezia Inei Popa, ea spune singură totul atât despre sine cât şi despre creatoarea ei, însă uneori e greu să treci în tăcere pe lângă ceva atât de frumos şi elegant.

Image

Eu cred în poeta Ina Florica Popa, cred în talentul ei şi mai cred că în curând ne va bucura sufletul cu noi creaţii lirice la fel de fermecătoare, deoarece autoarea şi-a început „aventura” poetică frumos şi elegant, iar talentul şi hărnicia ei ne oferă garanţia că niciodată nu-şi va trăda muza şi că poezia ei ne va trezi în suflet noi speranţe.

Nu poţi să nu crezi într-o artistă care are încredere deplină în forţa magică a cuvântului şi acest lucru îi permite să „încerce durerea cu degetul”:

„Găsesc noaptea rezemată de zid

Şi-o trezesc cu un sărut.

Mă scutur de roua din plete

Şi prind dimineaţa în pumn.

O arunc peste lume…”

     Doresc volumului de poezii „Dincolo de lacrima verde” viaţă lungă, şi un drum neted către inima iubitorilor de frumos, iar autoarei  mult succes şi multă inspiraţie!

 Mihai Hafia TRAISTA

Notă

Previous Older Entries