CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (IV)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1„Tovarăşe moscal nu-ţi arăta colţii la Ucraina”

Desigur versurile amintite mai sus nu pot să nu ne ducă cu gândul la „cel mai bun şi talentat poet al epocii noastre sovietice”, după cum l-a elogiat Iosif Visarionovici Stalin pe Vladimir Vladimirovici Maiakovski („copil al secolului” – poetul care, după unii cercetători, a săvârşit una dintre cele mai mari revoluţii literare cunoscute de istoria literaturii universale) care dacă nu s-ar fi sinucis în 1930, cu siguranţă ar fi fost ucis în 1933 pentru poezia Borh Ucraini  (Datori Ucrainei), poezie ce pare mult mai actuală astăzi, decât în anul 1926, când a fost scrisă.[1] De atunci parcă nici nu s-au schimbat prea multe. A dispărut steaua roşie cu cinci colţuri, iar atitudinea ruşilor faţă de Ucraina şi faţă de ucraineni a rămas aceeaşi.

Deşi era considerat un poet al epocii sovietice, Maiakovski, pe lângă patosul comunist vedea în Ucraina fumurile care ieşeau pe coşurile uzinelor metalurgice şi barajele hidrocentralelor ca fiind ucrainene nu sovietice. Îi invita pe ruşi să cunoască cultura ucraineană şi chiar să înveţe limba!

(Nu ştiu dacă această poezie a fost tradusă în limba română. I-am scris binecunoscutului Leo Butnaru şi l-am întrebat dacă nu cumva a tradus această poezie în cartea sa Avangarda rusă, iar domnia sa mi-a răspuns că a tradus toată poezia din tinereţea poetului până la implicaţiile ideologice, astfel poemul amintit mai sus a rămas neromanizat).

Jurnalistul şi analistul politic rus Evgheni Kiselev  (fost director general al companiei de televiziune NTV și fost redactor-șef al publicației „Moskovskie Novosti” – cel care a declarat: „Nu vreau să aparțin de țara care agresează militar Ucraina, mi-e rușine să fiu cetățean rus. Locuiesc și lucrez de multă vreme în Ucraina, mă consider jurnalist și expert ucrainean, dar nu am vrut să iau cetățenia ucraineană din mâna lui Ianukovici – cunoșteam valoarea adevărată a acestui om.”[2]), se întreabă: „Dacă «fratele mic» – cum numesc unii Ucraina, este o ţară apropiată şi cunoscută (fratelui mare – n.a.) ruşilor?”. Tot el răspunde la această întrebare: „Cel mai bun răspuns la această întrebare l-a dat în anul 1926 poetul Maiakovski în poezia  Datori Ucrainei.[3]

Maiakovski spune că ruşii ştiu dacă fumează Chaplin, dacă dă pe gât un păhărel, cunosc ruinele Italiei, cunosc pe de rost culoarea cravatei lui Douglas, dar cunosc ruşi faţa Ucrainei?

După părerea lui Maiakovski rusul nu are cunoştinţe prea adânci, acordă puţin respect celui de alături. Ştie foarte bine ce gust are ciorba ucraineană, mai ştie cum e la gust slănina ucraineană, dar în domeniul culturii nu prea are cunoştinţe vaste. În afară de cei doi Taraşi – Bulba şi binecunoscutul Şevcenko, poţi să-l pui la zid că nu scoţi nimic de la el. O să-ţi spună ceva de o să îngheţe apele, două trei curiozităţi, câteva anectode.

„Iar eu îmi spun: Tovarăşe moscal nu-ţi arăta colţii la Ucraina” – spune Maiakovski.

[1] Cf. Iryna Moisei, Volo

[2] Lina Grău, „Mi-e ruşine că sunt cetăţean rus”, http://www.europalibera.org/content/article/25316138.html

(data consultării: 10.03.2015).

[3] Vladimyr Maiakovski, Dolh Ukraini  https://www.youtube.com/watch?v=IJdklJ0SsTs (data consultării: 10.03.2015).

CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (III)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1Imediat după protestele pro-europene din Ucraina (începute de către studenţi, cărora în scurt timp li s-au alăturat partidele din opoziţie şi alte grupări pro-europene) denumite şi Euromaidan, care  au început în noaptea de 21 noiembrie 2013 când o mulţime de cetăţeni ucraineni au început să protesteze la Kiev ca răspuns la decizia guvernului ucrainean de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană şi Acordul de Liber Schimb cu aceasta, a apărut un cântec pe versurile scrise în limba rusă de poeta ucrainenă Anastasia Dmytruk, care s-a bucurat de un succes enorm pe You Tube, intitulat Niciodată noi nu vom fi fraţi, cântecul a mai fost denumit şi Imnul popoarelor libere

şi a fost preluat de o mulţume de trupe rock ucrainene. Cântecul începea cu cuvintele:  „Niciodată noi nu vom fi fraţi/ nici după patrie, nici după mamă…” („Никогда мы не будем братьями/ ни по родине, ни по матери…”).

În această poezie tânăra autoare vorbeşte în numele poporului ucrainean ce nu mai doreşte să fie frate cu poporul rus, deoarece acesta s-a autodenumit „fratele mai mare”. Poporului ucrainan i-a fost dat să fie „fratele mai mic” şi nu mai doreşte să fie frate cu poporul rus, care deşi este enorm nu este măreţ, deoarece nu cunoaşte cuvântul „libertate”, fiind din fragedă copilărie încătuşat în lanţuri, de aceea este mereu invidios şi într-o zi această invidie o să-l sufoce.

Voi aveţi rege, noi – Democraţie./ Niciodată noi nu vom fi fraţi” („У вас Царь, у нас – Демократия./ Никогда мы не будем братьями”)[1].

La această poezie au răspuns mulţi poeţi ruşi, unii cu răutate, alţii în batjocură sau pur şi simplu prin parodiere. Însă nici unul nu a răspuns asemenea  poetul Leonid Kornilov[2]  – prin nişte versuri care la prima vedere par a fi pline de dragoste fraternă, şi poate în viziunea poetului chiar sunt, în care spune că ucrainenii sunt cei de la margine, făcând aluzie la numele ţării – Ucraina (ţara de la margine), iar ruşii sunt fără de margini, însă el (poporul rus), stă alături de ea, (de poporul ucrainean), deoarece ştie cum ea se simte acolo la margine, sub scuturile cu zvastică,  de data aceasta  se referă la ucrainenii care au luptat alături de germani împotriva Armetei Roşii, şi dacă poporul ucrainean doreşte să fie mai mare, întâi trebuie să-i permită poporului rus să-l acopere cu pieptul său împuşcat, cum a făcut asta întotdeauna şi la timp, dar acum nu mai sunt acele vremuri, ucrainenii fără să-şi dea seama se află în ghearele corbilor şi de frică şi durere uită de strămoşii lor comuni. Ucrainenii şi ruşii sunt neamuri, însă nu văd aceste lucruri din cauză că ochii lor sunt plini de lacrimi. Însă poporul rus îşi va şterge lacrimile pe ascuns şi va strânge poporul ucrainean la pieptul său şi se va duce să lupte pentru fericirea acestuia – „în războiul tău”.

„Tu ai găsit în mine un vinovat,/ iar eu îţi doresc numai bine!”.

Dintre mii de astfel de dialoguri care au umplut site-urile, blogurile şi forumurile am ales unul literar între doi autori cunoscuţi.

[1] Anastasia Dmytruk, Nikohda my ne budem bratiamy,  https://www.youtube.com/watch?v=QCoRKUnHidw, (data consultării: 24.02.2015).

[2]Leonid Kornilov, Otvet ukrainke  https://www.youtube.com/watch?v=YcTRceGMRHI, (data consultării: 24.02.2015).

CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (II)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1În articolul Sociologia: ucrainenii şi ruşii nu mai sunt „fraţi” publicat pe site-ul Vocea Americii (Holos Ameryky) la data 09. 02. 2015 şi preluat de Radio Svoboda, binecunoscutul sociolog  ucrainean Volodymyr Paniotto, directorul general al Institutului Internaţional de Sociologie din Kiev declară: „Este evident că atitudinea ucrainenilor faţă de Rusia s-a înrăutăţit. Războiul real pe care îl vedem, forţează din ce în ce mai multe persoane să aibă sentimente negative faţă de Rusia. Este aproape surprinzător că atitudinea lor nu s-a înrăutăţit şi mai mult, având în vedere că majoritatea populaţiei ruse susţine acest război”.

Desigur nu este pentru nimeni nici un secret, de la omul simplu până la sociolog, cu toţi am observat că ucrainenii au început din ce în ce mai rău să-i trateze pe ruşi, iar ruşii – pe ucraineni. În primul rând este de vină războiul, iar în al doilea rând – propaganda. Sondajele pe care le-au făcut în paralel sociologii ucraineni şi ruşi – Institul Internaţional de Sociologie din Kiev şi organizaţia neguvernamentală de cercetare sociologică Levada-Ţentr din Moscova, arată că la întrebarea: „Ce simţiţi faţă de Rusia?”, cei mai mulţi ucraineni au răspuns: „Cel mai potrivit cuvânt este: ură! – De ce? – Evident din cauza războiului!”

Pe locul doi a fost răspunsul: „Rusia este un stat agresiv care nu respectă  obligaţiile internaţionale, dar poporul rus ne este popor frate şi poporul nu este de vină. Putin e de vină. El trebuie să răspundă. Ruşii sunt oameni la fel ca şi noi, nu ar trebui să-i urâm”.

Pe locul trei a fost răspunsul: „Nu ură e cuvântul potrivit ci un fel de dispreţ, un fel de respingere a oricărui contact cu ei”.

Între ucraineni şi ruşi „sentimentele de fraternitate” s-au răcit. Sociologii au remarcat schimbări radicale în atitudinea celor două naţiuni. Potrivit acestora ponderea ucrainenilor care aveau o atitudine foarte bună, sau în general bună faţă de Rusia a scăzut brusc. Înainte de anexarea Crimeei, în februarie 2014, procentul acestora era de 78%. Astăzi acesta a atins un minim istoric de 36,5% în schimb, procentul celor care îşi exprimă ostilitatea faţă de vecinii din nord este de 47,5% din populaţia Ucrainei.

Dar nu numai ucrainenii şi-au pierdut dragostea faţă de ruşi ci şi ruşii şi-au schimbat părerile lor bune pe care le aveau despre ucraineni.

„Doar un procent de 24% din populaţia Rusiei au o atitudine pozitivă faţă de ucraineni”, notează acelaşi Volodymyr Paniotto. Cât despre o unire a Ucrainei cu Rusia spera 7% din populaţia Rusiei şi 3% din populaţia Ucrainei. Sociologii sunt de părere că datorită tulburărilor actuale nu mai există nici o cale de întoarcere spre fosta „dragoste frăţească.[1]

[1] Soţiolohia: ukrainţi ta rosiany bilşe ne braty, http://www.radiosvoboda.org/content/article/26837157.html, (data consultării: 01.03.2015).

CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (I)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1

„Ruşii nu îşi mănâncă fraţii!”

În eseul său Despre fraţi, ruşi şi fraţii ruşi din volumul Aici este îngropat Fantomas, Iuri Andruhovici descrie o scenă din viaţa lui de student, când în căminul studenţesc al Institutului Literar din Moscova („… în acest labirint de şapte etaje ridicat în mijlocul monstruoasei capitale, în inima atinsă de putreziciune a imperiului existând încă numai pe jumătate”, după cum îl descrie în romanul Moscoviada) un coleg al său din Başchiria[1] l-a invitat de Kurban Bayram[2] să guste dintr-o „şuncă deosebită” din carne de cal.

Başchirii sunt un popor de călăreţi, caii îi însoţesc de-a lungul vieţii lor. Copiii başchirilor, de abia reuşesc să umble pe picioare că se şi caţără pe cai şi au nişte cai frumoşi şi puternici care îi slujesc până la sfârşitul vieţii. Colegul başchir îmi povestea, că atunci când calul îmbătrâneşte este absolvit de poveri fizice şi este trimis pentru aşa-numita „îngrăşare”. „Acolo bătrânul se hrăneşte bine şi se odihneşte. Ultimele luni din viaţa unui cal este un fel de pensie, – o odihnă binemeritată, după care este sacrificat, iar din carnea lui se prepară ceea cu ce îţi servesc eu acum”.

În acel moment, în camera colegului meu başchir a intrat un alt coleg de-al nostru, – poetul rus pe care în romanul Moscoviada l-am numit Iejevkin. „Ia loc, i s-a adresat başchirul, şi gustă din şunca mea din carne de cal”. La această invitaţie Iejevkin a scuturat mândru din întreaga sa claie de păr creţ şi a spus: „Ruşii nu îşi mănâncă fraţii!”

Nici până-n ziua de astăzi nu mă satur de admirat acea frază. Dacă ar fi după mine aş scrie peste tot unde aş putea cu litere gigante această frază. De exemplu pe fiecare tanc rusesc. Sau cel puţin la intrare în fiecare  abator.[3]

––––––––––––––––––––

[1] Republica Başcortostan.

[2] Sărbătoarea Sacrificiului.

[3] Iuri Andruhovici, Pro brativ, rosian i brativ  rosian http://cultprostir.ua/uk/post/yuriy-andrukhovich-pro-brativ-rosiyan-i-brativ-rosiyan, (data consultării: 24.02.2015).

LOGODNICII AMALTHEIEI OLT TV – Slatina

https://www.youtube.com/watch?v=WoTQR_hvBmo

Fără titlu

Slătinenii prezenţi aseară în sala Teatrului Eugen Ionescu au avut parte de două ore de umor şi bună dispoziţie oferite de actorii trupei Proart. Premiera spectacolului Logodnicii Amaltheiei a adus în faţa publicului povestea unor cupluri în care trădarea este ridicată la rang de artă.

După succesul înregistrat cu piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureş”, scriitorul Mihai Haifa Traista a conceput special pentru membrii trupei de teatru Proart „Logodnicii Amaltheiei”. Sub amprenta regizorală a maestrului Nicu Popa, spectacolul a fost unul plin de umor, actorii slătineni reuşind să scoată în relief scene remarcabile spre încântarea publicului prezent în sală. Fiecare replică a fot răsplătită cu aplauze furtunoase şi hohote de râs.

A fost o seară în care toate eforturile depuse în ultimele luni de pregătire au pălit în faţa aplauzelor, un spectacol în care actorii s-au dedicat întru totul publicului şi bunei sale dispoziţii.

Cu sprijinul Centrului Cultural Eugen Ionescu şi al Primărei Slatina, membrii trupei au promis că piesa va fi reluată şi în noiembrie. De data aceasta, spectacolul va fi unul umanitar, iar banii strânşi din vânzarea biletelor vor fi donaţi Laurei, eleva Colegiului Naţional Vocaţional Nicolae Titulescu, care suferă de o tumoră pe creier.

Cristian-Paul Mozoru – cavalerul gândirii profunde şi pline de înţeles

Cristian-Paul Mozoru – cavalerul gândirii profunde şi pline de înţeles

Mihai Hafia TRAISTA

Image

 

Poetul francez Alphonse de Lamartine a spus că, „poezia este cea mai înaltă formă în care se poate întrupa gândul omului”. Iată, avem fericita ocazie de a vedea gândurile şi emoţiile delicate, spiritualizate, ale tânărului poet Cristian-Paul Mozoru, într-un volum intitulat „La Porţile Timpului”.

Deşi cartea de faţă este un volum de debut în poezie, autorul este un poet matur, care stăpâneşte foarte bine cuvântul, cea mai puternică forţă din Univers şi cea mai sigură armă cu care poate fi înarmat un cavaler al gândirii profunde şi pline de înţeles cum este Cristian-Paul Mozoru, care, după ce a privit prin ochiul lui Ra deasupra Universului pentru a proteja, poate, pe cei dragi lui, plecaţi în veşnicie (reiese şi din poezii dedicate în memoria tatălui său Paul-Gheorghe Mozoru şi a unchiului său Aurel-Alexandru Mozoru), spune: „Am văzut viaţa anorganică / În întreaga ei ordine / Haosul ordonat al Lumii / A oprit această continuitate privelnică / Şi a început să semene noi răspunsuri / La întrebările nepuse”.

Poezia lui Cristian-Paul Mozoru redă prin simbolurile mitologice întreaga esenţă a fiinţării umane pe acest pământ, până când trupul omului alege: „A se scălda-n ţărână / Ferit de-amara sare / A unei lumi fără moment / Când noi, în focul vieţii, / Doar scrum am fost / Şi fum îi vom rămâne …”, astfel Graalul – „Vom apuca Graalul fiecare cu o mână / Şi-l vom ciocni de Cer / Până ce Timpul se va deschide …” – este vasul belşugului, vasul care conţine elixirul nemuririi, sângele lui Christ, „Cel ce bea sângele meu are viaţă veşnică …”, deoarece „El a pus în inima lor şi veşnicia”, spune înţeleptul Eclesiast; Icarus – „Iar noi îl vom imita pe Icar / Precum un râu de ceară … / Precum un portret cu stâncă …” – simbolizează îndrăzneala şi cutezanţa, dar şi sfidarea regulilor universale ce atrag după sine pedeapsa; Râul Rubicon („Trecerea Rubiconului”) – „Cu pană de cenuşă, drumurile / Început-au a se creiona / Lipsite de paşii rămaşi / Pierduţi spre Rubicon” – înseamnă depăşirea unui punct fără de întoarcere; Pasărea Phoenix – „Cu pană de Phoenix, cuvântul / Îşi caută literele / În reciful rătăcitelor priviri / Ale ultimei atingeri” – simbolizează depăşirea eşecului prin renaştere din propria cenuşă; Cronos (sau Saturn la romani) – „În mână cu clepsidra sacră / Pe însăşi Cronos, de pe tron, sfida-voi / Şi timp nepământean voi curge peste lume” – reprezintă în concepţia grecilor, timpul care se scurge; „Tempus edax rerum” („Timpul care distruge totul”), scria Ovidiu. Cu alte cuvinte, tronul lui Cronos pe care vrea să-l sfideze poetul, simbolizează puterea timpului asupra lumii întregi, dar în acelaşi timp simbolizează şi teama de a avea un succesor la tron, de aceea el îşi înghite copiii. Complexul lui Cronos este invers faţă de cel al lui Oedip – „De urmele-mi vei pierde / La căpătâiul vieţii / Sfat să vii a cere / Şi timp să iei cu tine / Cât pentru o viaţă de Oedip” – simbolizează lupta inutilă pe care o duce omul, fiinţă slabă şi vremelnică, împotriva destinului său care-l domină şi îl striveşte (în psihanaliza lui Freud, „complexul Oedip” simbolizează legătura erotică, inconştientă cu părintele de sex opus, care se dezvoltă încă din copilărie şi provoacă sentimente de vinovăţie şi teamă în cadrul unei stări nevrotice); Venus – zeiţa dragostei, frumuseţii şi fertilităţii; Olimpul – muntele plin de lumină, lăcaşul zeilor – „Din pieptul lui Olimp va scoate viaţă / În păr de Venus despletit / Pe calea-ţi paşnică de ramur înflorit”; Zeus – tatăl zeilor şi oamenilor, zeul cerului şi fulgerelor; Hades – zeul Infernului, al lumii subpământene, împărăţiei umbrelor; Tartarul – cea mai joasă regiune a lumii, fiind atât de adânc sub pământ pe cât este pământul sub cer.

Toate acestea fac ca poezia lui Cristian-Paul Mozoru să-l ademenească pe cititor, să-l atragă în universul ei, care mai apoi îl va convinge sau nu.

 

Elegantă, ca un pas de domnişoară – poezia Inei Popa

 

Image     În ziua de astăzi e mai greu ca oricând să scrii poezie, zilnic pe diverse reţele de socializare pe diferite site-uri mai mult sau mai puţin literare apar zeci, sute de poeme, care din păcate sunt din ce în ce mai puţin citite şi apreciate, bineînţeles cele care merită acest lucru – “nu tot ce străluceşte este aur”.

Tocmai prin acest hăţiş liric încearcă să-şi croiască propriul său drum poeta Ina Florica Popa a cărei poezie nu numai că este frumoasă, fermecătoare, dar şi elegantă precum   pasul unei domnişoare ce coboară „Dintr-o frunză verde, pală”, „Dintr-o înserare-n seară”, „Dintr-o pasăre amară”…

Nu are cum să fie altfel, deoarece creatoarea de frumos (Ina Florica Popa este şi un foarte talentat artist plastic) nu scrie pur şi simplu ci şlefuieşte cuvântul – materia primă, precum un olar lutul din care făureşte adevărate opere de artă:

„Şlefuiesc lutul cu lumina palmelor

Şi ridic statui umbrelor înveşmântate în durere.

Dezlipesc lumina de pe tâmplă

Şi dau viaţă întunericului ce leneveşte lângă mine…”

 

Poate nu ar fi trebuit să scriu nimic despre poezia Inei Popa, ea spune singură totul atât despre sine cât şi despre creatoarea ei, însă uneori e greu să treci în tăcere pe lângă ceva atât de frumos şi elegant.

Image

Eu cred în poeta Ina Florica Popa, cred în talentul ei şi mai cred că în curând ne va bucura sufletul cu noi creaţii lirice la fel de fermecătoare, deoarece autoarea şi-a început „aventura” poetică frumos şi elegant, iar talentul şi hărnicia ei ne oferă garanţia că niciodată nu-şi va trăda muza şi că poezia ei ne va trezi în suflet noi speranţe.

Nu poţi să nu crezi într-o artistă care are încredere deplină în forţa magică a cuvântului şi acest lucru îi permite să „încerce durerea cu degetul”:

„Găsesc noaptea rezemată de zid

Şi-o trezesc cu un sărut.

Mă scutur de roua din plete

Şi prind dimineaţa în pumn.

O arunc peste lume…”

     Doresc volumului de poezii „Dincolo de lacrima verde” viaţă lungă, şi un drum neted către inima iubitorilor de frumos, iar autoarei  mult succes şi multă inspiraţie!

 Mihai Hafia TRAISTA

Notă

«ДЕ КОРІНЬ, ДЕ ПОВЕРХНЯ», АБО БЕРЕГИ ПОЕЗІЇ ІВАНА КОВАЧА

Михайло Гафія ТРАЙСТА

             ImageФранцузький поет, історик і політичний діяч Альфонс де Ламартін казав, що поезія – «це найвеличніша форма, в яку може втілитися людська думка». Ось знову, в котрий раз,

думки Івана Ковача втілюються в збірку поезій, і як їм не втілюватись, коли ж він лицар

глибоких думок і великих мрій, господар метафор і крилатих слів, бо кожне слово поета – це добірне зерно, а не полова, яку відсіює час, його поезія – це свідчення не лише сили його таланту, а також і вміння бачити, відчувати красиво, творчо, посправжньому.

З літературною творчістю Івана Ковача я ознайомився ще в роки дитинства, коли дебютував у часописі «Новий вік», головним редактором якого був Іван Ковач. З тієї пори твори поета і прозаїка, – справжні літературні шедеври, – милі, близькі і рідні мені. Та кому ж вони не милі? Милі, рідні і близькі вони для всіх його читачів, бо «поезія Івана Ковача втілена з краси квітів, пташиного щебету, кольорів веселки, поцілунків вітрів та бур, пісень вод, непостійності хмар, жіночої мінливості, стійкості гір, радощів і смутку літ, чарівності красунь і грацій метеликів, усміху землі і хмурості неба, надій світанків і розчарувань присмерків…». Так характеризує Степан Ткачук поезію «страшного поета», як називає він І. Ковача в своєму «Слові про побратимів».

Писати про поета Івана Ковача не легко, а про його поезію ще важче, або, може, і не потрібно б нічого писати про неї, тому що вона сама говорить про себе, як говорить про

себе політ птахів, розквіт квітів, теплий подих полудневого вітру…

Поезія Івана Ковача тиха і мовчазна, як старі медальйони, і в той же час очевидна і

промовиста, бо в ній бушують відчуття минулого і майбутнього, в ній тане-в’яне копашильське піднебесся, коли поет «мов револьвер, до уст підносить квітку…».

Поезія Івана Ковача це не тільки тонко вишліфована лірика, бо в ній, окрім виразного емоційного ставлення автора до зображуваного ним довколишнього світу, на кожному кроці зустрічаємо глибокі філософські роздуми, пронизані екзистенціальним драматизмом, навіть трагізмом.

«Особливістю поетичного світу Івана Ковача є його постійний, безупинний рух, змінність, розвиток. Це поет, який не створює закостенілих віршованих канонів, а постійно йде до неосяжних обріїв досконалості, творячи власні секрети поетичної творчості», – пише про Івана Ковача проф. д-р Чернівецького університету ім. Юрія Федьковича Володимир Антофійчук.

Нову збірку поезій «Де корінь, де поверхня» Іван Ковач присвячує своєму дідусеві Андрію Ковачу – першому голові-примарю його рідного села Копашиль Карашсеверінського повіту. Батьківський поріг, рідний Копашиль, мила Чуга – найдорожчі скарби розтуленої, мов рана, душі поета, який повертається до них:

 

«Як вертаються солдати

З багнетом у серці,

свічою в руці…»

 

Повертатись поетичною згадкою-думкою до духовного коріння, до рідного місця

народження, до батьківського порогу для поета – це паломництво до святого непорочного храму дитинства, в якому так чарівно і безтурботно жити, поки воно не віднайдено, це «життя в  житті», поки в ньому не починаємо «хату-дім мурувати».

В житті кожного з нас існують два береги – той, від якого, сідаючи в човен життя і беручи в руки весло долі, відпливаємо і той, до якого кожен з нас обов’язково допливе. Берег, від якого ми відплили, це берег дитинства, молодості, радості, щастя, маминої пісні, батьківської ласки, дідівських казок, запах свіжого молока та хліба, перший поцілунок, фантастичні мрії, маленькі трагедіїї, таємниці, рідні стежки, земля, село… До цього можна

будь-коли повернутись згадкою, думкою, поезією, бо, як я вже писав, людина двічі живе

на світі: вперше в дитинстві й молодості, а вдруге – у спогадах про нього.

«Іду додому,

де весна стоїть

тополею при мості

через долю,

бо в небі традиційнім

затаїть

мене вона в страшнім

чарівнім болі».

Ось, яке воно повернення до рідного дому: страшне, чарівне і болюче, але поет не перестає іти до нього:

«Іще іду, іду,

де жде мене село

здивоване, струнке,

мов правда, –

то вдосвіта

чуже-чуже зело

добою ходить,

наче спрага.

Іду, бо неозорими

полями

блукає серце,

мов дорога,

грудьми веде

і шлеться берегами

прарідного червневістю

порога…».

Поет не забуває і про той берег, до якого допливе кожен з нас – берег смерті, бо поезія Івана Ковача, – це Альфа і Омега, начало і кінець, колиска і гріб, корінь і поверхня… А життя? «Життя, як вірш на білому папері»:

«Коли вітер завіє,

тоді спокій спочине.

Тоді смерть

забере мене

умовно й трепетно.

Замкненно».

Не знайдемо ні крихітки страху в рядках про неминучий кінець, який чекає на кожного з нас, а це тому, що справжні митці смерті не бояться, бо вони свідомі своєї безсмертності, вони не вмирають, а просто їх не стає:

«Скоро знову

нас не буде,

бо життя не дар,

а пакость…».

Я впевнений, що нова збірка Івана Ковача зустріне прихильність читачів, а її автор обдарує нас ще не одною такою збіркою. Бажаємо йому дубового козацького здоров’я, довгих років і незборимої сили духу!           

 

Lunga agonie a unui secol de istorie frustrantă:„din greşeală în greşeală spre victoria fatală!”*

 

Lucian Gruia

Subintitulate „Întâmplări din viaţa unui om care a trăit în vremuri năucitoare din punct de vedere istoric”, prozele scurte din Garnizoana Malamoc (Ed. BREN, Bucureşti, 2013) constituie o frescă a vieţii din arealul dobrogean, şi nu numai, în epocile totalitarismului comunist şi a capitalismului de junglă postdecembrist.

Autorul consideră că oamenii cinstiţi, care au supravieţuit primei perioade istorice amintite şi trăiesc umiliţi într-a doua, constituie a doua generaţie de sacrificiu, urmând nemijlocit celei care a apucat al doilea război mondial şi comunismul.

Cu umor amar şi cu ironie cianurată, Ştefan Dorgoşan face rechizitoriul celor două nefaste etape istorice. În prima, lipsa libertăţilor individuale şi precarităţile materiale ne-au depersonalizat, iar opozanţii au fost exterminaţi; în a doua, politicienii, patronii şi bancherii venali şi corupţi ne jupoaie de vii. Din acest motiv, scopul cărţii este precizat de  autor astfel: „De aceea vreau să restaurez adevărul, cronologic, care nu are nicio legătură cu viaţa infectă pe care am dus-o şi o suport cu stoicism în continuare. Istoria noastră e plină de politruci, refugiaţi, transfugi… N-avem nici un Dumnezeu. În numele Lui unii au făcut livadă în deşert. Noi, românii, am distrus o Grădină. O Gură de Rai. Nici Deliu, nici Călae nu au pace în mormânt.

Adevărul perioadei totalitare este surprins în prozele: Gardul (colectivizarea), Zile ticăloase (prigonirea chiaburilor şi uciderea partizanilor ascunşi prin canarale – mici peşteri carstice din podişul Dobrogei – şi canale), Grădina cu eghileţi (industrializarea forţată care a dus la depopularea satelor), Dimineţile unui ziarist cuminte şi Activiste de protocol (obligarea  ziariştilor la slăvirea realizărilor clasei muncitoare sub cârmuirea înţeleaptă a partidului unic şi sub supravegherea severă a securităţii, precum şi defularea populaţiei prin sex), CrashDay – ziua în care s-a declanşat criza mondială (furtul  din vapoarele occidentale a produselor  lipsă pe piaţa comunistă şi comercializarea acestora, în cârdăşie cu poliţiştii corupţi, depravarea morală a oamenilor depersonalizaţi), Balada Mânzului Mutant (consecinţele genetice ale implanturilor şi transplanturilor aberante de silicoane şi organe până la degradarea speciilor, încheiată cu minunea naşterii unui mânz normal), Degetul şi coasta (monolog al suferinţelor îndurate de poporul îndoctrinat sau pauperizat în cele două perioade istorice analizate), Declamaţia! dramatizare după un fragment din „Degetul şi Coasta” (hiberbolizarea scenică a dramei existenţiale trăite de protagoniştii celei de a doua generaţii pierdute),  Mantaua lui Google (replică  autohtonă la Mantaua lui Gogol, în care funcţionarul modest devine astăzi arogant şi cere mită pentru rezolvarea problemelor simple, dar complicate artificial de birocraţie, apendice notoriu al democraţiei de circumstanţă) şi  Duplicitate! proză ritmică: recitativ, pamflet dramatic (compusă din 10 scene cu indicaţii scenice hilare, urmate de poeme pamfletare la adresa condiţiilor sociale, economice, religioase şi  culturale de astăzi).

Clanul Călae (după numele bunicului autorului), despre care Ştefan Dorgoşan a scris câteva romane fluviu aflate sub obrocul realismului magic, este prezent în prozele: Gardul, Zile ticăloase, Grădina cu eghileţi şi Amintiri din casa cu şobolani (în care descrie promiscuitatea dintr-un cartier constănţean în epoca comunistă). 

Petrecerea, Povestitorul (în patru Poveşti de cartier) şi Secretul Evanghelic  alcătuiesc un scurt istoric al trădărilor şi atrocităţile practicate de specia umană de la origini şi până în prezent, pornind de la Cain şi Abel, trecând prin asasinarea lui Cezar şi Burebista, ajungând la lagărele naziste şi comuniste şi încheind cu transformarea statelor mai puţin dezvoltate în pieţe de desfacere ale celor dezvoltate care impun cu forţa Noua Ordine Mondială.

Titlul cărţii provine de la localitatea Malamoc, lângă Gherghiţa (judeţul Prahova), unde a funcţionat în prima jumătate a secolului al XIX-lea,  sub supraveghere militară, spitalul pentru bolnavi psihici şi contestatari ai regimului. În acest balamuc, ar dori autorul să-i interneze pe conducătorii care nu sunt interesaţi de soarta poporului, ci de propria lor înavuţire.

Pentru ilustrarea acestei vaste problematici sociale, Ştefan Dorgoşan apelează la tehnici postmoderniste, cum sunt: prologuri, addende, sintagme licenţioase, indicaţii scenice, poeme fabulistice, comentarii finale morale. Înşiruirea unor aspecte aberante ale vieţii în epocile menţionate, indică absurdul existenţei noastre, diriguită de cei care conduc destinul lumii şi cei care ne guvernează. Stilul este nervos, ironic, incisiv. Fantezia debordantă şi gravitatea problemelor abordate incită meditaţia cititorului. Cartea devine un strigăt de revoltă pentru apărarea demnităţii omului de rând (prigonit din interior) şi a naţiei, ameninţată din exterior. Din aceste motive, precum şi pentru savoarea transfigurărilor estetice, Garnizoana Malamoc este o carte valoroasă, care merită atenţia cititorilor şi a criticilor literari.

 

Ştefan Dorgoşan – „GARNIZOANA MALAMOC; Întâmplări din viaţa unui om care a trăit în vremuri năucitoare din punct de vedere istoric” (Ed. BREN, Bucureşti, 2013)

 

 

Imaginea rusului în folclorul şi literatura ucraineană – aspecte imagologice

„Nu vă iubiţi cu moscali,

Fete sprâncenate,

Că moscalu-i străin vouă –

Joc de voi îşi bate.”

                                   (Taras Şevcenko,  Katerina)

            „Hotine, Hotine,

            Găteşte-te bine,

Că moscalul vine

Ş-a fi rău de tine”

                       (Dan Simionescu – Cronici şi povestiri româneşti versificate)


            Poporul ucrainean în lunga căutare, pe diferite căi a  propriei sale identităţi naţionale a trecut printr-o serie de etape. O parte importantă a acestui proces a fost comunicarea lui cu alte grupuri etnice. Serghyi Piatacenko în lucrarea sa Moscalul, evreul şi ţiganul în folclorul ucrainean: percepţii stereotipice,  spune că prin opoziția filosofică între „noi şi străinii” s-a format  conştientizarea propriei identități, iar folclorul, născut din experienţa îndelungată a utilizării stereotipurilor predominante ale altor grupuri etnice a jucat un rol important în acest proces. Separarea și analizarea acestor stereotipuri mentale a fost importantă în formarea naţiunii şi statalităţii ucrainene.

            Statalitatea ucraineană are o istorie pe cât de veche pe atât de complicată cu mari întreruperi. La început toponimicul „Ucraina” era denumirea unei regiuni, cel puţin astfel era arătată poziţia ei geografică. „Ucraina” (din lb. rusă „u craia”, „ocraina”) înseamnă: „la periferie”, „la margine”. Renumitul geograf şi cartograf ucrainean Stepan Radniţki în lucrarea sa Ucraina: Pământ şi Popor (Ukraina, Land Volk), apărută la Viena în 1916 se întreba: „Ce este Ucraina, unde îşi are aşezarea pe globul terestru această misterioasă ţară şi care-i sunt hotarele politice şi etnografice/ Nu cumva este o simplă ficţiune geografică şi ucrainenii nu sunt decât plăsmuiri deşarte ale fanteziei înfierbântate a unor entuziaşti întârziaţi care, inspirându-se de la un trecut glorios, se complac în viziunea unui viitor strălucit, confudând aparenţele cu realitatea?”. La această întrebare s-au străduit să dea răspuns aproape toţi istoricii ucraineni şi nu numai.

            Euripide spunea că „Nu există nenorocire mai mare decât pierderea patriei”. Tocmai în această nenorocire groaznică le-a fost dat ucrainenilor să trăiască secole de-a rândul. După ce Ecaterina a doua a lichidat autonomia Ucrainei în 1775, căzăcimea a evoluat înspre o castă militară privilegiată, iar restul populaţiei, poporul de rând, au căzut în starea de iobăgie şi tocmai aceştia – ţăranii săraci şi neştiutori de carte au fost aceia care au păstrat vie limba ucraineană, dar şi datinile şi obiceiurile moştenite de la strămoşii lor. Cărturarii ridicaţi din mijlocul acestor ţărani s-au aplecat asupra valorilor fundamentale ale poporului ucrainean convingându-se că între datinile şi limba lor şi datinile şi limba poporului rus există multe asemănări dar şi foarte multe deosebiri.

            Analiza acestor relații interetnice, dar mai ales reflectarea lor în folclor a început pe la mijlocul secolului al XIX-lea, de ea s-au ocupat Taras Şevcenko, Panteleimon Kuliş, Micola Costomarov, Ivan Franko şi mulţi alţii, la Harcov apar primele publicaţii folclorice în limba ucraineană, care stau la baza literaturii ucrainene de sorginte populară sub a cărei influenţă începe să se închege doctrina naţională ucraineană.

            Astfel, în folclorul ucrainean, încep să apară stereotipurile altor grupuri etnice, care au o valoare semnificativă pentru identitatea națională a ucrainenilor.Din cele mai vechi timpuri prin contrastul dintre „noii şi străinii” s-a format o imagine mai degrabă negativă a „străinului”. Astfel el apare ca duşman periculos, ciudat, amoral, înzesrat cu abilităţi magice şi poate face multe rele, toate acestea au dus la un complex de superioritate care a servit ucraineanului ca un talisman sentimental. Cel mai des și cel mai bine conturat apare portretul rusului, el este denumit moscal sau  cațap, urmat de imaginea evreului (jidovolui) și rromului (țiganului).  

           

Imaginea rusului și în sens mai larg, complexul relațiilor ucraineano-ruse ocupă un loc important în folclorul ucrainean al secolului al XIX-lea și începutul secolul al XX-lea, în care  nu întâlnim denumirea de rus, rosian sau velicorus (rus din Rusia mare, ucraineanul era denumit malorus, mallo-ros, rus mic, rus din Rusia mică) ci numai etnonimul moscal. În Dicționarul lui Boris Hrincenko găsim cincizeci și șase de definiții ale cuvântului moscal, iar în Dicționarul  apărut la mijlocul secolului al XIX-lea, Volodimir Dal spune că termenul moscal este de origine malorosă și înseamnă: moscovit, soldat rus. În ambele dicționare găsim multe proverbe și zicători legate de firea moscalului, iată câteva:

            „Cine vine? Dracul! Bine, moscalul să nu vină”;

            „Ştie moscalul drumul, dar de întrebat tot întreabă”;

            „Când te împrieteneşti cu moscalul, să nu laşi parul din mână”.

            Într-adevăr la început, moscalul  era denumirea dată soldaţilor din armata ţaristă, care îi obideau pe ţărani, violându-le nevestele şi fetele, prin urmare şi această atitudine negativă a ucrainenilor faţă de ei, care s-a reflectat în proverbe.

            Cu toate acestea, în multe dintre texte nu este vorba doar de moscalulsoldat ci şi de moscalul ţăran, comerciant, meşter, etc. Prin urmare în foclorul ucrainean moscalul nu este doar soldatul armatei ţariste ci altoetnonimul dat poporului rus. Cercetătorul Heorhiy Bulaşev spune în lucrarea Poporul ucrainean în legendele sale: „Ucrainenii îi numesc pe velocoruşi „moscali” şi îi privesc cu suspiciune şi cu oarecare teamă, considerându-i lacomi, brutali, vicleni, leneşi, răzbunători şi evită să intre în contact cu ei, considerându-i vrăjitori”.

            Lunga, dar nu întotdeauna pozitiva experienţă a acestei comunicări a condus la această imagine a rusului în toate genurile folclorului ucrainean: basme, poveşti din viaţa de zi cu zi, anecdote, cântece lirice şi umoristice, piese teatrale cu naşterea Domnului, etc.

            Încă din secolul al XVII-lea, moscalul devine un personaj des întâlnit în piesele de teatru şcolare (drame şcolare). În aceste spectacole alături de ucraineni (ţărani, studenţi, cazaci) apar şi reprezentanţii altor grupuri etnice: lituanieni, beloruşi, polonezii (nobili şi preoţi), evreii (arendaşi şi hangii), ţigani şi moscali care apar întotdeauna ca şarlatani. La fel apar şi în piesele teatrale cu naşterea Domnului, gata să păcălească pe oricine, concurând cu imaginea ţiganului. În varianta voliniană moscalul se ceartă cu ţiganul pentru o iapă, iar în variantele vest-ucrainene cu viclenia sa îl ajută pe cazacul zaporojean.

            Foarte răspândită este imaginea moscalului şi în basmele ucrainene în care îl înlocuieşte cu mare succes pe tradiţionalul hoţ sau pe vicleanul batjocoritor care întotdeauna îl păcălesc pe ţăranul nătâng, de exemplul în Poltava a fost culeasă o poveste în care moscalul primeşte bani de la un ţăran în schimbul cărora îi promite că îi va învăţa boii să vorbească. În altă poveste moscalul ajunge în iad unde prin diverse şiretlicuri izgoneşte dracii afară. În alta se preface că pescuieşte cu dalta, în timp ce o bătrânică care punea pânza la înmuiat în râu se miră de el, un alt moscal îi fură acesteia pânza. Poveşti cu subiectele asemănătoare găsim cu sutele în culegerile lui Ivan Rudcenko, Mihaylo Drahomanov, Pavlo Ciubinski, Boris Hrincenko şi a altora. Toate aceste poveşti păstrează acelaşi stereotip al rusului ca fiind leneş, viclean şi tâlhar.

            Ivan Kotlearevski era primul care folosindu-se de proverbe, cântece şi poveşti în care se reflectau stereotipurile interetnice ucraineano-ruse, scrie binecunoscutul vodevil „Moscalul vrăjitor”.

            Iată un dialog între soldatul moscal şi ucrainianul Mihaylo:

Soldatul: Noi avem o zicătoare : haholii deşi nu sunt buni la nimic, totuşi au voce frumoasă…

Mihaylo: Zicătoare?… Dacă vorbim despre zicători şi noi avem destule împotriva moscalilor, de exemplu: când ai de-a face cu un moscal ţine piatra în buzunar; la ce se referă zicătoarea poţi să-ţi dai seama şi singur că nu eşti prost.

            De asemenea I. Kotlearevski introduce patru proverbe despre moscali şi în „Eneida” travestita.             

            Foarte multe astfel de proverbe despre moscali găsim în culegerile folclorice ale lui Oleksyi Pavloviski, V. Smyrnyţki, H. Iliakevici, O. Markovici şi ai altora, dar cea mai bine cunoscută este culegerea de folclor „Zicători şi proverbe ucrainene”  (1864), lucrare ce ocupă un loc important în paremiologia universală, semnată de Matvyi Nomys, în care întâlnim, sute de texte, în afara celor interzise de cenzură, care reflectă relaţia dintre cele două popoare şi se pot împărţi în câteva secţiuni tematice cum ar fi: aspecte istorice ale relaţiilor;  atitudinea faţă de armata rusă, evaluarea caracterului, obiceiurilor şi comportamentului moscalilor, atitudinea lor faţă de ucraineni, sfaturi despre cum să te comporţi cu moscalii şi altele.

            Cercetătorii contemporani au ajuns la concluzia că moscalul în folclorul ucrainean  apare în două ipostaze: în ipostază de şarlatan care cu orice preţ vrea să-l păcălească pe hahol (poreclă dată de ruşi ucrainenilor, „rutenilor” cum earu denumiţi în trecut) şi în cea de idiot, care nu ştie nimic, nici cele mai elementare lucruri.

            Această imagine a moscalului, a fost transferată şi în anecdotele populare despre moscali:

            „Moscalule tu deşi eşti om bun, dar mantaua ta e hoaţă”;

„Tată, tată intră necuratul în casă! Lasă-l să intre, bine că nu intră moscalul”;

„Au fost mulţi oameni în biserică? Nu a fost niciun om numai moscalii”;

„Vorbim despre lup, iar moscalul a furat iapa”;

„Degeaba e om bun, dacă-i moscal”.

De asemenea în anecdotele şi istorioarele umoristice despre ruşi ei sunt deseori denumiţi şi caţapi.

Iată o anecdotă care circulă și în ziua de astăzi:

„– Tată cine sunt ruşii şi cine sunt caţapii?

        Ruşii trăiesc în Rusia, iar caţapii încearcă să formeze Ucraina Independentă.

        Tată dar cine sunt evreii şi cine sunt jidanii?

        Evreii trăiesc în Israel, iar jidanii încearcă să formeze Ucraina Independentă.

        Tată dar cine sunt ucrainenii şi cine sunt haholii?

        Ucrainenii sunt cei care trăiesc peste hotarele Ucrainei şi numai pot de dorul ei, iar

haholii trăiesc în Ucraina şi nu îi lasă pe caţapi şi pe jidani să formeze Ucraina Independentă.”

Termenii ca „moscovșcina” (moscovia – denumirea teritoriilor al căror centru era oraşul Moscova) şi „moscal” a fost des folosit de clasicii literaturii ucrainene, dar şi de lingvişti, istorici şi publicişti. De exemplu, în 1918 apare dicţionarul bilingv al lui V. Dubrovski, destul de cunoscut în acea vreme, care se numea „Dicţionarul moscovit-ucrainean” şi „Dicţionarul ucrainean-moscovit”. El a fost considerat ca un ghid practic de conversaţie, dar ca şi o culegere de moscovisme, pentru ucrainenii moscalizaţi, care s-au trezit şi învaţă limba natală.

            Cercurile conducătoare moscovite duceau o luptă necontenită împotriva acestor termeni. Cenzura ţaristă  interzicea cuvinte precum „moscal”, „ucraina”, „ucrainean”, sau „zaporojean” (cazac din organizație autonomă ucraineană, cu caracter militar, din perioada sec. XVI-XVIII,  stabilită în aval de pragurile Niprului), iar în perioada stalinistă cei ce rosteau cuvintele moscovșcina” sau „moscal” plăteau cu viaţa fiind consideraţi naţionalişti burghezi.

Istoricul şi lingvistul ucrainean Evhen Nakonecniy (persecutat de KGB şi condamnat la 25 de ani de închisoare, din care a executat 6) în lucrarea Numele furat: de ce rusinii au devenit ucraineni se întreabă de ce Rusia se teme atât de tare de această denumire străveche, de „moscal” pe care i-au dat-o ucrainenii? De ce ruşii intră în panică când aud acest cuvânt şi îl consideră o jignire la adresa lor? „Deseori se folosesc asemenea etnonime cu conţinut ofensator, dar nu întotdeauna purtătorii lor se simt ofensaţi. De exemplu etnonimul de „neamţ”, foarte larg răspândit în limbile slave este etichetată o persoană care vorbeşte neclar, adică într-o limbă străină şi cu toate acestea germanii nu se supără pentru acest etnonim pişcător”– spune  Evhen Nakonecniy.

Pentru a răspunde la întrebarea de ce ruşii se tem de etnonimul de „moscal”, trebuie să analizăm ce încărcătură emoţianală poartă acest cuvânt. Etnonimul „moscal” niciodată (cu unele excepţii foarte rare) nu este conotat pozitiv sau cel puţin neutru. În el întotdeauna se resimt ostilitatea, dezgustul, dispreţul, aroganţa şi ura faţă de cel care este denumit astfel. Şi asta se datorează relaţiei istorice tensionate care a existat între ruşi şi ucraineni.

Jurnalistul şi criticul literar ucrainean Luca Luţiv în lucrarea Taras Şevcenko despre moscali şi Moscovie, scrie că  în manualele şcolare de limbă şi literatură ucrainenă, din perioada comunistă, în analiza literară a poemului „Caterina” scris de Taras Hrihorovici Şevcenko, la versul  „Că moscalu-i străin vouă – Joc de voi îşi bate”, se dădea explicaţia că prin cuvântul „moscal” ucrainenii îi denumesc pe soldaţi, iar la versul  „pleacă în a sa Moscovie” se dă explicaţia că soldatul se duce în cazarmă.

Transferarea termenului de „moscal” din sfera etnică în cea socială se încearcă şi acuma, mulţi susţin că „moscal” e sinonim cu funcţionar public.

 Cu toate acestea, Lenin folosea des termenul „moscal” şi nu se referea la soldaţi. La al XIII-lea Congres al Partidului Comunist Rus (bolşevic), el a insitat cu privire la recunoaşterea independenţei Finlandiei „căci altfel se va spune că moscalii, şovinii, velicoruşii vor să-i sugrume pe finlandezi”.  De asemenea referindu-se la Polonia a spus; „acolo îi sperie pe muncitori, că moscalii, velicoruşii, care întotdeauna îi apăsau pe polonezi, vor să introducă în Polonia şovinismul velicorus sub masca comunismului”.

În binecunoscuta prefaţă la culegerea sa de creaţii poetice „Cobzarul” Taras Şevcenko scria că el, la fel ca toţi intelectualii ucraineni înţeleg foarte bine ce înseamnă cuvântul „moscal”.

„Aud şi deseori citesc: polonezii publică, cehii, sârbii, bulgarii, muntenegrenii, moscalii – toţi publică, iar noi nimic… Ei strigă, de ce nu scriem în moscovită? (…) Strigă despre fraternitate şi latră ca nişte câini turbaţi. Strigă despre o singură literatură slavă, dar nu vor să vadă ce se întâmpla cu slavii!”. Şevcenko termină prefaţa sus amintită îndemnându-i pe scriitorii ucraineni: „Nu îi luaţi în seamă pe moscali, ei să scrie în limba lor, iar noi vom scrie în limba noastră. Ei au poporul şi cuvântul lor, noi avem poporul şi cuvântul nostru”.

            Taras Şevcenko niciodată nu a folosit termenul „rosian” (rus).

Evhen Nakonecniy în lucrarea citată mai sus publică un fragment din scrisoarea corifeului dramaturgiei ucrainene Marco Kropyvnyţkyi, de numele căruia se leagă teatrul profesionist ucrainean, adresată lui Boris Hrincenko: „Totul ce ne spun moscalii despre fraternitate şi  afecţiune nu-i decât minciună şi mizerie. Nu există aşa ceva. Poţi te îmbraci în straiele lui, poţi să te porţi „caţapeşte” (de la caţap), însă nici atunci nu o să-i fi frate. Cei, care trăiesc aici, de-ai noştri – nu sunt de loc de-ai noştri; numai se prefac că sunt de-ai noştri pentru propriile lor foloase. (…) Un negustor m-a întrebat: «Spuneţi-mi vă rog, haholii sunt ortodocşi?», iar o cursantă moscovită când soţia mea a întrebat-o «De ce nu îi suportă pe malororoşi?» a răspuns: «Deoarece sunt ţigani»”. 

La rândul său Borys Hrincenko folosea întotdeauna termenii moscal şi Moscovia. De exemplu: „Părea că în Ucraina trăiesc două popoare, două naţionalităţi: oamenii săraci şi truditori erau ucraineni, iar cei bogaţi – moscali”, scrie în Cum trăia poporul ucrainean (Scurtă istorie a Ucrainei). Tot în această carticică scrisă pentru oamenii simpli foloseşte acest etnonim împreună cu toate sinonimele lui: „Atunci a început gâlceava şi cu moscalii (ruşi, velicoruşi, caţapi), iar în ceea ce priveşte limba rusă, întodeauna o numea „limba moscovită”.

Paralel cu vechea denumire de „moscal” dată ruşilor, în Ucraina de Vest începând din secolul al XVIII-lea s-a înrădăcinat şi cea de „caţap” cu toate derivatele sale.

O veche zicătoare populară spune: „Dumnezeu a creat ţapul, iar dracul caţapul”.

Într-o caricatură al pictorului Vasyly Hulak (de la începutul secolului XX) intitulată „Zece porunci pentru fetele tinere – porunca a şaptea niciodată să nu iubeşti un caţap”.

Există două versiuni în ceea ce priveşte apariţia acestei denumiri una dintre ele spune că ea vine de la expresia „cac ţap” (ca ţapul) legată de obiceiul ruşilor de a purta bărbi lungi, iar a doua spune că ar veni de la cuvântul arab casab (qassab) – măcelar. Se spune că denumire de măcelar” le-a fost dată ruşilor în timpul cuceririi Kazanului (azi capitala Tatarstanului) când aceştia le-au promis tătarilor că dacă se predau fără luptă o să le cruţe viaţa, însă când aceştia au depus armele şi au deschis porţile, oştenii lui Ivan cel Groaznic i-au măcelărit pe toţi.

În limba rusă, cuvântul „caţap” a fost utilizat pe scară largă ca o poreclă jignitoare dată de către „starovierţi“ (vechi credincioşi, rascolnici) celor ce au rămas în „biserica lui Antihrist” adică celor care au acceptat reforma patriarhului Bisericii Ruse Nikon. Astfel cuvântul „caţap” a

a pătruns în limba ucraineană din limba rusă şi imediat a fost asociat cu cel de „velicorus”.

Mai mult de atât, acestă denumire vulgară la adresa ruşilor era deseori folosită de scriitorii ucraineni în corespondenţa lor privată şi avem o grămadă de dovezi, în acest sens.

În scrisoarea adresată lui Iacov Kuharenko din 30 septembrie 1842 poetul Taras Şevcenko scrie: „Oare e vina mea că nu m-am născut caţap sau francez?” (Taras Şevcenko Opera integrală, Varşava – Lviv, 1935).  La rândul său Iacov Kuharenko – scriitor şi etnograf ucrainean, hatmanul Armatei cazacilor de la Marea Neagră îi scrie în 1857 poetului care i-a dedicat poemul „Fântâna moscalului” şi care tocmai s-a întors din exil: „Ah Taras, Taras, o să te termine această caţapie blestemată! Încotro te îndrepţi? Din nou te vâri în gura lupului, scuipă pe ei”. (O. Bileţkyi Scriitorul şi epoca, Editura de stat URSS, 1963).

Ucraineanul N. V, Gogol, deşi este considerat scriitor rus, deoarece scria în limba rusă, deseori cu mare dispreţ îi numea pe ruşi „caţapi”. În povestirea „Serile în cătunul de lângă Dikanka” scrie : „Blestemaţii de caţapi mănâncă ciorba de varză chiar cu gândaci de bucătărie”, iar în scrisoarea adresată compatriotului său Mihayl Maksimovici (istoric, filolog şi etnograf) îl sfătuieşte pe acesta: „Daţi-o încolo de „caţapie” şi mergeţi în Hetmanatul Căzăcesc (stat al cazacilor din Zaporijia, întins în regiunile centrale și nord-estice ale Ucrainei care s-a bucurat de o perioadă de independență, urmată de una de autonomie între 1649 – 1775).  Eu singur mă gândesc să fac la fel şi la anul să mă car de aici. Dacă mă gândesc bine suntem nişte proşti! Cui jertfim noi totul”.

Astfel îi numea pe ruşi nu numai ucrainenii ci şi evreii din Ucraina. Binecunoscutul etnograf şi culegător de foclor scrie: „Când caţapul cumpără o seceră o încearcă de trei ori. Înainte de toate îşi smulge un fir din barbă şi încearcă să-l despice cu secera în două, dacă firul se despică secera e bună, dacă nu se despică e de proastă calitate, pe urmă loveşte cu secera într-o piatră, dacă din piatră sar scântei secera e bună, dacă nu sar e de proastă calitate, iar mai pe urmă încearcă s-o ascundă sub cojoc, dacă vânzătorul nu îl observă secera e bună, iar dacă îl observă e de proastă calitate…”

În Ucraina de astăzi ruşii sunt în continuare numiţi „moscali” şi „caţapi”. Nemaivorbind de site-urile şi forumurile arhipline de bancuri jignitoare la adresa ruşilor, la orice magazin de suveniruri din Ucraina în schimbul câtorva hrivne se pot cumpăra diferite lucruri (tricouri, câni, pixuri, ilustrate) cu inscripţii obscene şi jignitoare la adresa ruşilor. Iar în restaurantul „Kraivka” din Lviv în meniu se găsesc băuturi şi mâncăruri precum „Sângele moscalului”, „Moscălaşii beţi”, „Gud bay eliberatorilor” şi altele. 

 

Dar să vedem cum apare ucraineanul în ochii rusului.

Mikola Riabciuk în cartea „De la Malorusia la Ucraina: paradoxurile formării întârziate a naţiunii” spune că ruşii „colonizatorii” se folosesc de o gamă largă de denumiri jignitoare la adresa ucrainenilor, numindu-i adesea boi, cocoşi, neciopliţi, needucaţi, colhoznici şi lista nu se opreşte aici, însă există o denumire comună veche dată ucrainenilor cea de „hahol” pentru acel obicei ciuadat de a-şi rade capul şi a lăsa pe creştet un smoc lung de păr numit şi oseledeţ (hering, scrumbie). Ruşii deseori îi porecleau pe cazaci „moţaţi”, „hoholi”, câteodată „hoholi fără creier” fapt pentru care cazacii se enervau de făceau spume la gură şi îi luau pe aceştia la bătaie, cu toate că în acele timpuri eceste glume erau un lucru obişnuit, ruşi nu se supărau când în scrierile străinilor apăreau glume şi tot felul de fabule la adresa lor, –  susţin mai mulţi istorici ucraineni. Intelectualitatea rusă, de dinaintea revoluţiei, deasemenea îi numea pe ucraineni „hoholi”, iar  Ucraina „Hohlandia” („Hohlanda”).

În cartea „Ceaţa ucraineană şi soarele rus” Andryi Okara, ucrainean născut în Moscova,    scrie că asemenea lui, toţi ucrainenii ce trăiesc în Rusia resimt lipsa de respect a ruşilor faţă de tot ce este ucrainean. Pe de o parte ucraineanul este denumit cu simpatie şi nu prea „hahol-saloid” (mâncător de slănină), „hahol-prydurcenko” (prostuţ, ţicnit), se fac glume nelalocul lor şi despre limba ucraineană şi Ucraina. Ucraineanul în Rusia este privit ca un „frate mai mic” care trăieşte şi se hrăneşte pe „spatele fratelui mare”, adică a rusului. De asemenea ruşii nu-şi ascund bucuria de toate relele ce se întâmplă în Ucraina cum ar fi criza economică. Pe de altă parte se crede că Ucraina şi ideea ucraineană a fost inventată  de duşmanii Rusiei pentru a dezbina „unica ţară rusă”, „unicul popor rus”. „Demascând” „himera ucraineană” istoricii ruşi spun că aceasta s-a format după şablonul conspiraţie masonice.

Trebuie menţionat faptul că recent a apărut o nouă etimologie, nerusească, a cuvântului „hahol”, o teoria care spune că denumirea jignitoare de „hahol” vine de la cuvântul tătar „hoh ollu” ce înseamnă „galbenoalbastru” sau după altă variantă „hoh ollu” poate fi interpretat ca „fiu al cerului”, dar mai există şi varianta că „hahol” („hohol”, „cocol”) e de origine tibetană şi înseamnă cunună sau coroană.

Pseudo-etnonimul „hahol” era perceput diferit de la o vreme la alta. Înaintea bătăliei de la Poltava, ucrainenii nu se simţeau jigniţi când erau numiţi astfel. „Istoria Rusianilor”  relatează că intrarea suedezilor în Malorusia nu semăna deloc a ocupaţie neprietenoasă şi nu avea nimic duşmănos în ea. Suedezii treceau prin satele ucrainenilor şi peste pământurile acestora ca nişte trecători paşnici şi prieteni, neaducând nicio pagubă acestora, spre deosebire de oştenii ţarului, care strigau cât îi ţinea gura că lor li se cuvin toate găinile, gâştele, nevestele tinere şi fetele deoarece ei îi slujesc atât ţarului cât şi lui Dumnezeu.  Suedezii nu luau cu forţa şi nici măcar nu cereau nimic ci cumpărau cu banii jos tot de ce aveau nevoie. Fiecare suedez a fost instruit şi învăţat să spună în limba rusiană: „Nu vă temeţi, noi suntem de-ai voştri, iar voi sunteţi de-ai noştri!”. Dar cu toate acestea poporul de aici, semănând foarte mult cu americanii sălbatici sau cu asiaticii capricioşi, ieşind din ascunzătorile sale se mirau de amabilitatea suedezilor dar deoarece aceştia vorbeau între ei în altă limbă, şi nu îşi făceau semnul crucii, ba pe deasupra mâncau vinerea carne şi lapte, îi considerau păgâni şi îi ucideau ori de câte ori aveau ocazia, iar câteodată îi luau prizonieri şi îi predau ţarului fapt pentru care la început primeau bani, iar pe urmă un pahar de alcool şi felicitări: „Îţi mulţumim haholule!” 

În prima jumătate al secolului XIX-lea ucrainenii de sub ocupaţia rusă, oficial erau numiţi maloruşi, iar neoficial „haholi”, îndeosebi ţăranii ucraineni, pe care ruşii îi considerau pe de o parte nedăunători, buni la suflet, îi admirau pentru cântecele şi dansurile lor, pentru hărnicie şi dragostea lor  pentru pământ şi agricultură, iar pe de altă parte îi numeai „haholi proşti, inculţi şi neciopliţi”.   

Renaşterea literaturii ucrainene, încetul cu încetul, începea să demoleze arhetipul rustic al „haholului prost”. De aceea, criticul Vissarion Grigorievici Belinski pozând în liberal, îmbrăcat în toga tribunului” fiind întradevăr paznicul bunurilor imperiei împotriva răzvrătirii ucrainene” cu mare ură şovinistă vorbea despre „pariotismul haholesc” al lui Taras Şevcenko „acest radical hahol a scris două calomnii – una la adresa ţarului, iar altul la adresa ţarinei (…) Ah haholii ăştia – nişte berbeci! Se fac liberali în numele găluştelor şi colţunaşilor cu slănină!”

În literatura rusă foarte des întâlnim această denumire jignitoare: Puşkin în poezia „Genealogia mea” scrie:

 

Bunicul n’a vândut plăcinte,

N’a lustruit, linguşitor,

împărăteasca ’ncălţăminte,

n’a fost nici prinţ, dar nici hahol”.

 

Haholi îi numeu pe ucraineni şi L.N. Tolstoi în povestirea „Doi bătrâni”, V. Corolenko în „Muzicantul orb”, I lajecnikov în „Casa de gheaţă” şi alţii.

„Prin anii ’30 ai secolului XX criticii literari vest-ucraineni au remarcat faptul că scriitorii sovietici îi numesc în operele sale pe ucraineni „haholi”. Până şi Soljeniţân, fiind pe jumătate ucrainean îi numeşte pe ucraineni „haholi” chiar şi în cuvântul autorului la fel ca mulţi alţi scriitori contemporani”, spune Evhen Nakonecniy în Numele furat: de ce rusinii au devenit ucraineni.    

Astfel literatura rusă era plină de haholi semidebili, ceea ce l-a determinat pe Volodymyr Vynnycenko să publice un protest: în care spune că ori de câte ori citeşte câte o povestire despre „haholi”, cum obişnuieşte de mult timp literatura rusă de a-i porecli pe ucraineni, îl cuprinde un sentiment de ruşine şi frică. „Întotdeauna şi peste tot în literartura rusă „haholul” este nătâng, puţin viclean, neapărat leneş şi foarte rar bun la suflet”.

Bineînţeles ţăranii, oamenii simpli, niciodată nu se supărau când erau numiţi „haholi”, ba mai mult de atât mulţi dintre ei se considerau „haholi”.

Tânărul general al Republicii Populare Ucrainene Iurko Tiutiunnynik în 1917, vorbind în faţa a şapte mii de ucraineni le spune: „Cine dintre voi este ucrainean să ridice mâna!” Au ridicat mâinele în jur de 300 sute de oameni. „Cine dintre voi este malorus să ridice mâna!” Au ridicat mai mult decât jumătate din ei. „Şi acum cine este hahol să ridice mâna!” Atunci au ridicat mâinile şi restul mulţimii. „Ucraineni, maloruşi şi haholi ridicaţi mâinile!” a ordonat generalul şi toată mulţimea a ridicat mâinile.

La fel şi Olexandr Dovjenko în scenariul filmului „Desna Fermecată” aminteşte despre o discuţie pe care a avut-o, fiind copil mic, cândva cu tatăl său:

            „– Tată!

        Ce-i fiule?

        Ce fel de oameni călătoresc sunt cei de acolo, ce călătoresc pe apă?

        Sunt oameni de departe, din Orlov. Sunt ruşi, călătoresc din Rusia.

        Dar noi cine suntem? Noi nu suntem ruşi?

        Nu, noi nu suntem ruşi.

        Dar ce suntem tată? Cine suntem noi?

        Cine ar putea spune. Suntem oameni simpli fiule. Haholii, cei ce lucrează pământul…”

 

 

 

Previous Older Entries