Diminețile azurii ale fiecaruia dintre noi

Lidia KOVALEŢI

 (Candidat în ştiinţe filologice, docent la Catedra de literatură ucraineană a Universităţii de Stat Iuri Fedicovici din Cernăuţi – Ucraina)

Antoine de Saint-Exupéry spunea că toţi adulţii au fost şi ei, cândva, copii, dar numai o parte dintre ei îşi mai aduc aminte de asta. Este vorba, bineînţeles, de sentimentele şi trăirile care reîncarcă sufletul.
Nu întâmplător am amintit aceste reflecţii formulate de fiul unui nobil, care a devenit aviator şi scriitor: întreaga viaţă, amintirea copilăriei a rămas, pentru el, o obsesie.
Myhailo Traista, în cartea pentru copii pe care a publicat-o recent –”Dimineţile azurii” (Bucureşti, Mustang, 2004) – a asimilat tocmai un astfel de adevăr, un astfel de izvor de energie, iar dedicând-o copiilor săi – Larisei-Myhaiela şi a lui Stepancik, a dat de înţeles că în ei rezidă resursele lui actuale de inspiraţie. Pentru mine a fost de ajuns să spicuiesc începutul cărţii – dedicaţia, motto-ul (din Exupéry) şi mesajul „Din partea autorului”, pentru ca acest om, total necunoscut mie, să-mi devină, brusc, apropiat ca suflet, ca un prieten sosit din copilărie, ca dintr-o ţară, ca un ucrainean care, chiar şi dincolo de graniţa Ucrainei, prin formele cuvântului artistic natal să reînnoiască spiritul ucrainean în cei ce retrăiesc dimineţile azurii ale vieţii lor.
„Vă doresc o copilărie legănată de poveşti, de dimineţile de călină, ca peste ani, cu bucurie, să vă întoarceţi la amintirile în copilărie, fiindcă omul trăieşte de două ori pe lume: prima oar㠖 în copilărie, iar – a doua oar㠖 în amintirea despre ea”, spune Myhailo Traista în mesajul său către cititori şi în aceste cuvinte îşi găseşte reflectarea filozofia „Micului prinţ”: pe structura clasicului francez şi a vieţii reale s-a format speranţa traistiană în copilărie ca timp consistent şi indubitabil fericit al existenţei omeneşti.
Cele optsprezece povestiri şi poveşti incluse în carte alcătuiesc, se poate spune, o nouă istorie despre copii sau despre lumea naturii vii, scrisă lejer, aşa cum şi trebuie scris pentru un astfel de auditoriu. Cele mai interesante sunt caracterele copiilor, surprinşi în situaţii cotidiene şi totuşi deosebite. Iată povestirea „Opresche” (Haiducii). Eroul ei – Vasylko, îi roagă cu lacrimi în ochi pe băieţii mai în vârstă ca el, care se jucau de-a Olexa Dovbuş, să-l primească în grupul lor, – el, din parte-i, arată o disciplină colosală în a păzi comoara care se zice că este ascunsă pe fundul fântânii, stă acolo de pază, dar îşi păstrează cuvântul dat. Iat㠄Pilotul”, cu portretul elevului din clasa întâi care vrea să devină şi aviator, chiar dacă primul zbor, în covata veche de lemn, la care mânuţele copilului au ataşat o coadă şi aripi de lemn, s-a terminat printre urzici. Băiatul nu şi-a închipuit viaţa fără zborul spre cer. Iat-o şi pe Darocika, din povestirea cu acelaşi nume – o fetiţă care nu numai că are grijă de fratele ei mai mic şi de cloşca cu pui, când părinţii ei lucrează în câmp, dar se apucă şi să gătească pentru cină mămăliga, chit că nu avea nici experienţă şi nici putere.
Copiii, în povestirile lui Myhailo Traista, sunt, în totalitate, orientaţi spre viaţa celor vârstnici. Nu stau cu mâinile încrucişate, învaţă să fie independenţi, maturi chiar în Ťdimineţile lor azuriiť. Iar unora viaţa le oferă lecţii mai importante şi mai educative („În împărăţia dreptăţii”), despre despre colaborarea loyală („Gâsca cea mândră”).
O întâmplare dramatică se desfăşoară în povestirea „Pastuşokť”(Ciobănaşul): un ţăran bine poziţionat material, dar, sufleteşte un om rău şi fără caracter, care, pentru nimicuri, îşi snopeşte în bătaie tânăra slugă. „Trei zile şi trei nopţi a zăcut Pavlik bolnav, cu febră, fără să-şi revină în fire. În a treia noapte i se făcu mai bine, bău chiar şi puţin lapte acru, iar după aceea, la trei zile, îi şopti tatălui său:
– Iartă-mă, nu am vrut să fur cuţitul, l-am luat doar până seară şi am vrut să-l pun la loc”. Băieţii tăiau cu cuţitul nuielele de alun, fiecare îl aducea pe rând iar când a venit rândul lui Pavlik, el nu a vrut să ia cuţitul casei, cu care tatăl lui şchiop lucra, împletind din nuiele coşuleţe.
Istoria tulburătoare a micului ciobănel prezintă greşelile morale ale societăţii omeneşti, relevând încă o dată că literatura pastorală în epoca civilizaţiei şi-a pierdut de tot starea de spirit nepăsătoare. Întâmplarea de faţă a complicat orizontul cărţii lui Myhailo Traista: ca o rafală de vânt rece, odată cu omul rău, s-a năpustit şi cruzimea, despre care, bineînţeles, trebuie să afle şi copiii, pentru ca la întâlnirea cu ea să fie pregătiţi.
În povestirea „Micul salvator”, realităţile concrete devin determinante: micul băieţel Mikola Kocerjuk (un personaj real, pesemne, fiindcă lui îi este dedidicată povestirea) şi preotul Andrei Dudka, care era să moară de mâna „muscalilor” – grăniceri sovietici, şi-au călit şi mai mult în inimă spiritul ucrainean. În acest proces băiatul este dator preotului, mai exact, povestirilor despre zaporojeni, despre haidamaci, despre micuţul Tarasec, care visa să devină pictor. Portretul lui Adrei Dudka nu nu ni se pare convingător, nefiind nuanţat, cum s-ar aştepta cititorii, fiindcă părintele nu putea vedea în persoana micuţului Kocerjuc un interlucător atent şi cuminte şi, în acelaşi timp, să se şi răstească la el. Maniera lui Traista de a prezenta caracterele se bazează pe fapte şi limbaj.
Ciclul de proze scurte se încheie reuşit cu o povestire mai amplă a scriitorului – „Micuţa sclavă”. O interesantă încercare de a apropia cititorul, de data aceasta, de ideea veşniciei, dezvoltând artistic subiectul laconic, arătând puterea lui Dumnezeu prin soarta micuţei izraelience Miriam, care a fost înrobită, dar nu l-a uitat de Dumezeu, convertindu-l la credinţă pe răpitorul ei necredincios şi prin aceasta ajutându-l să se vindece. Mărinimia şi nobleţea copilei, faptele ei bune, visele copilăreşti şi acţiunile ei sunt prezentate fără nici un fel de patos. Parcă nici nu am observat tendinţe moralizatoare – atribut aproape nelipsit al unei astfel de literaturi: expunere simplă, lipsită de grandilocvenţă şi devieri de la subiect, de forme artistice complicate au făcut ca naraţiunile scriitorului să fie uşor de asimilat, corespunzător nivelului de cunoştinţe al micilor şcolari, experienţei lor de viaţă.
Dintre basme remarcăm povestea „Raţa mândrăť” cu o întreagă galerie de personaşe pestriţe, situaţii prezentate cu mult umor, „Iepuraşul uituc” – o versiune proprie a subiectului universal despre personaje leneşe şi mai tot timpul nepregătite pentru iarnă. „Povestea despre putere”, după părerea noastră, prinde mai bine spre lecturare celor adulţi, cu atât mai mult cu cât în cazul de faţă răul învinge binele. Printre altele, în Franţa, printre autorii care popularizează cartea pentru copii există o regulă nescris㠖 ca în nici un caz să nu se traumatizeze psihicul copilului; de exemplu, „Scufiţa Roşie” a lui Scharlet Perot cu finalul ei, într-adevăr tragic, francezii demult deja au „transformat-o”, lansând-o în lume într-o altă formă.
În lumea fără de margini a literaturii pentru copii a descins şi cartea scriitorului ucrainean din România – Myhailo Traista. El este este şi autorul ilustraţiilor cărţii, lucru ce se întâmplă nu arareori – să ne amintim iarăşi de exemplul lui Exupéry. În special, fascinează ilustraţile simbolice de pe frumoasa copertă editurii bucureştene. Sub cer, printre ciorchini de călină, se înalţă, drag fiecărui ucrainean, continentul dimineţilor lui: o casă, o fântână, rândunici – şi fiecare dintre noi se regăseşte în chipul copilului – al fetiţei. Pe coperta a patra a cărţii întâlnim deja alt timp, târziu, al vieţii: turnurile oraşului, cu steaguri galben-albastre, şi – noi – păsări – în zbor, cuprinzând cu privirea şi îmbrăţişând spaţiul natal cu aripile îndreptate spre alte – nevăzute lumi.
…O viaţă fericită cărţii şi talentului dumneavoastră, domnule Myhailo Traista!

Ibovnice cu ochi de Maramures (IV)

Video

Ibovnice cu ochi de Maramures (III)

Video

Ibovnice cu ochi de Maramures (II)

Video

Ibovnice cu ochi de Maramures (I)

Video

Actor in drama frunzelor

Versuri: Mihai Hafia Traista
Publicat de Maramuresenii De Pretutindeni

Video

In Rona înfrunzesc gorunii

Versuri: Mihai Hafia Traista
Publicat de Maramuresenii De Pretutindeni

Video

Imn pentru Maramures – VideoPoezie

Versuri : Mihai Traista
Taragot: Dumitru Farcas – ,,Mara, pe marginea ta ”
publicat de: Maramuresenii De Pretutindeni; Maramuresenii Nostri De Pretutindeni

Video

Imn pentru Maramures

Dan Vasilescu (Trupa Acum)
versuri: Mihai Hafia Traista

Video

Tablouri pe motive huțule

Oxana Kavun,
critic literar (Ucraina)

Recent am avut plăcerea de a citi două din poeziile tânărului poet ucrainean din România, Myhailo Traista: „Simfonia morţii” şi „Huţulca Maricika”, incluse în culegerea de poezii „Simfonia ierbii de mătase” (Bucureşti, Mustang, 2001).
Inspirate din izvoare literare şi folclorice specific ucrainene, poeziile pot fi uşor percepute de către cititorul ucrainean, dar nu numai…
Misterios înfăţişate, tablourile pitorescului ţinut huţul se exprimă literalmente prin portrete enigmatice ale demonologiei populare, dar totodată farmecă şi prin mirifice peisaje montane, atât de apropiate şi cititorului român, care, împreună cu vecinul său ucrainean, respiră, pe lângă aerul curat de munte şi frumuseţea însufleţitoare a naturii, închipuirile mitice despre lume, moştenite din moşi-strămoşi.
După cum observăm din cuprinsul poeziei, autorul creează tabloul original al pieirii a tot ce e viu pe pământ, propunând propria concepţie şi viziune asupra „sfârşitului lumii”. Totul a murit, totul a dispărut într-un incomprehensibil abis. Stăpâni peste lume au rămas frigul, pustiul şi ecoul glasului Mariei chemându-l pe Ivan. Portretele celor doi ne întorc în lumea artistică a „Umbrelor strămoşilor uitaţi” a lui Mihaylo Koţiubensckyi, formând impresia unei călătorii prin codrii de stejari ce veghează în tăcere colinele munţilor.
Urmându-l pe autor prin lumea artistică a poeziei sale, cititorul se umple dintr-o dată de melancolie şi de neliniştea tulburătoare a pierderii purităţii primordiale din sufletul omenesc. Tocmai în aceasta constă drama, ba mai mult, chiar tragedia tânărului contemporan, codificat şi programat parcă să corespundă societăţii în care trăieşte.
Aici trebuie să recunoaştem măiestria cu care autorul îşi intitulează opera: „Simfonia morţii” (sublinierea îmi aparţine, O. K), ceea ce susţine şi enciclopedia muzicii, şi anume că simfonia se poate asemui tragediei, dramei…”*
Tematica ucraineană şi izvorul naţional din care autorul creează subiectele sunt strâns legate între ele corespunzând poeticii operei, iar scopul nostru este analiza ei literară.
Separat de aceasta, un rol important are ritmomelodica textului, în care, la un nivel preverbal, se regăseşte întruparea stării sufleteşti a autorului, precum şi percepţia lui asupra situaţiei descrise. „Simfonia morţii”, compusă din 3 catrene, scrise în amfibrah (trei silabe), această construcţie trisilabică lentă, redă trăirile adânci, grijile şi neliniştea poetului.
Schiţa ritmică generală stabileşte caracterul rimei. Alternanţa rimelor de gen masculin-feminin, cel mai des folosită în limba ucraineană, formează rime încrucişate: a b a b.
Rimele morfologice (verb şi substantiv), destul de neobişnuite, câteodată foarte asemănătoare, bogate, ies în evidenţă prin convergenţa consoanelor.
Însă ornamentul textului rămân rimele în care primul cuvânt se repetă în întregime în construcţia silabică a următorului.
În poezia lui Myhailo Traista observăm o legătură directă între text şi finisarea lui fonetică. Înainte de toate, atrage atenţia îmbinarea armonioasă a sunetelor (eufonia) textului, ce atinge relativ o corelaţie moderată a consoanelor şi vocalelor, iar asonanţa sunetelor ultimului rând (a), (o), (u) reproduce tablouri triste şi mohorâte.
Însă, din punctul meu de vedere, tematica poeziei, entuziasmul ei emoţional şi tonalitatea dominantă se dezvăluie cel mai mult la nivelurile lexico-semantic şi sintactic. În lexic putem separa câteva grupe semantice, care poartă principala temă dar, şi încărcătura emoţională a acestei opere:
1. „Căzut”,–„ plâns,” – „pierit,” – „speriat”.
2. „Frig,” – „trist,” – „pustiu”.
3. „Milă”, – „frică,” – „moarte”, şi perechea sinonimă: „miracol,” „farmec”.
Expresivitatea emoţională a textului se datorează unui întreg şir de creaţii, din care separăm epitetele („ultimul păstor”, „pe creste golaşe”, „prin dumbrăvi întunecate” şi metaforele precum „vântul rătăcind” şi altele, dintre care una ne atrage atenţia în mod deosebit şi anume: „piatra plângea”, care conţine simptomele personificării oximoronice, deoarece uneşte două cuvinte care exprimă noţiuni contradictorii, incompatibile din punct de vedere logic.
Ceea ce priveşte planul sintactic, acestuia îi sunt caracteristice toate tipurile de propoziţii. Dar înainte de toate, atenţia cititorului este captată de ornamentul principal al acestei poezii, şi anume de propoziţia exclamativă, compusă din două părţi, începând cu exclamaţia „ой” (vai!), aceasta creând o aşa-numită, anaforă interioară. Dinamica specifică şi ritmicitatea textului creează coincidenţa terminării rândului odată cu propoziţia şi, de asemenea, un întreg şir de figuri de stil: asindet, elipsă, inversiune, paralelism. Ultimul, separat, îl întâlnim în rândurile ce redau grandioasa ordine a dispariţiei a tot ce e viu: „mesteacănul”, „piatra”, „păstorul”.
Întreaga poezie este construită, practic, pe antiteză. Deoarece în timpul în care a murit ultimul om de pe pământ, autorul, dar totodată şi cititorul, aud de undeva sunetul buciumului, ca o pe o simfonie a morţii, ceea ce crează un tablou alegoric, ba chiar mitologic, desprins parcă din imaginaţia strămoşilor noştri. De asemenea, în denumirea ei specifică apare metafora originală a autorului, „Simfonia morţii”, în care se vede clar amprenta oximoronului, deoarece simfonia, ca operă muzicală, în cele mai multe cazuri, preamăreşte ceva, ridică pe soclu. Autorul recunoaşte victoria morţii, şi o preamăreşte, ceea ce, din punctul nostru de vedere, nu poate trimite la ceva luminos, bun, mărinimos.
Poetica specific㠄Simfoniei morţii” a lui Myhailo Traista, ne convinge cât de important este aspectul literar într-o creaţie artistică, în special în poezie, pentru o exprimare reuşită a gândurilor şi pentru realizarea efectului corespunzător, pentru perceperea cititorilor.

Cea de-a doua poezie, „Huţulca Maricika”, se deosebeşte de prima atât prin cuprins şi prin problematică, dar şi prin tonalitate şi încărcătură emoţională.
„Huţulca Maricika” este un minunat model de atitudine lirică a tânărului poet, care-şi exprimă prin cuvintele eroului liric sentimentele faţă de dragoste pentru fermecătoarea fată, de frumuseţea căreia a rămas vrăjit. Poziţia eroului liric este foarte interesant schiţată de măsura timpului: în momentul de faţă, el se află-n oraş, în mijlocul furnicarului zgomotos, dar priveşte cu nostalgie în urmă, aducându-şi aminte de prima dragoste, ca de cel mai sfânt şi minunat lucru din viaţa lui. Din acest punct de vedere, putem trage, foarte uşor, o linie paralelă între cele două poezii. Amândouă transmit, deşi prin măsuri diferite, tristeţe, amărăciune, melancolie după ceva pierdut pentru totdeauna, după ceva imposibil de atins. În sânul naturii, mai ales a peisajului de munte, sentimentele descrise capătă o notă aparte, de vrajă şi mister, prezentată prin cuvinte-simbol: „floare de colţ” – „şipot de izvor” – „Huţulca Maricika”, care formează paralelismul lexico-sintactic, al celei de-a doua poezii.
Autenticitatea muzicală şi poetică a textului se datorează tropilor, separat epitetelor („clopoţelul de aur”, „ochii de albăstrea”), comparaţiei („ avea cosiţe ca spicul de secară”, „clopoţelul de aur sună ca o voce”) şi metaforelor („cocorii trasează rute”, „şoptea pârâul”, „m-a furat oraşul”, „privirea ei mă îmbată”). Preponderenţa propoziţiilor simple şi impersonale facilitează formarea unui întreg şir de figuri de stil: inversiune, elipsă, parcelaţie, care conferă textului o adevărată armonie dinamică.
Asemenea particularităţi fundamentale ne mărturisesc că autorul se foloseşte de cele mai poetice resurse ale limbii artistice, creând, în acelaşi timp, propriul său stil artistic, dar convingându-ne şi de nesecatele adâncimi ale comorii de valori poetice din limba ucraineană.
După opinia noastră, în faţa tânărului poet ucrainean din România Mihai Traista se aşterne un viitor strălucit, de maestru al cuvântului scris. Poeziile sale, din culegerea de poezii „Simfonia ierbii de mătase”, pot fi încadrate în planuri diferite ale poeziei postmoderniste, cu o uşoară tendinţă spre tradiţionalism, ceea ce demonstrează că poetul se află în căutarea propriului drum în poezie, dar şi că este, deja, în măsură să creeze tablouri poetice originale de o frumuseţe rar întâlnită.

* Enciclopedia muzicală vol. 5-M; Enciclopedia sovietică, 1981, pag. 22-23.

(Naş Holos, nr. 67-68, 2001)

Previous Older Entries