Imaginea rusului în folclorul şi literatura ucraineană – aspecte imagologice

„Nu vă iubiţi cu moscali,

Fete sprâncenate,

Că moscalu-i străin vouă –

Joc de voi îşi bate.”

                                   (Taras Şevcenko,  Katerina)

            „Hotine, Hotine,

            Găteşte-te bine,

Că moscalul vine

Ş-a fi rău de tine”

                       (Dan Simionescu – Cronici şi povestiri româneşti versificate)


            Poporul ucrainean în lunga căutare, pe diferite căi a  propriei sale identităţi naţionale a trecut printr-o serie de etape. O parte importantă a acestui proces a fost comunicarea lui cu alte grupuri etnice. Serghyi Piatacenko în lucrarea sa Moscalul, evreul şi ţiganul în folclorul ucrainean: percepţii stereotipice,  spune că prin opoziția filosofică între „noi şi străinii” s-a format  conştientizarea propriei identități, iar folclorul, născut din experienţa îndelungată a utilizării stereotipurilor predominante ale altor grupuri etnice a jucat un rol important în acest proces. Separarea și analizarea acestor stereotipuri mentale a fost importantă în formarea naţiunii şi statalităţii ucrainene.

            Statalitatea ucraineană are o istorie pe cât de veche pe atât de complicată cu mari întreruperi. La început toponimicul „Ucraina” era denumirea unei regiuni, cel puţin astfel era arătată poziţia ei geografică. „Ucraina” (din lb. rusă „u craia”, „ocraina”) înseamnă: „la periferie”, „la margine”. Renumitul geograf şi cartograf ucrainean Stepan Radniţki în lucrarea sa Ucraina: Pământ şi Popor (Ukraina, Land Volk), apărută la Viena în 1916 se întreba: „Ce este Ucraina, unde îşi are aşezarea pe globul terestru această misterioasă ţară şi care-i sunt hotarele politice şi etnografice/ Nu cumva este o simplă ficţiune geografică şi ucrainenii nu sunt decât plăsmuiri deşarte ale fanteziei înfierbântate a unor entuziaşti întârziaţi care, inspirându-se de la un trecut glorios, se complac în viziunea unui viitor strălucit, confudând aparenţele cu realitatea?”. La această întrebare s-au străduit să dea răspuns aproape toţi istoricii ucraineni şi nu numai.

            Euripide spunea că „Nu există nenorocire mai mare decât pierderea patriei”. Tocmai în această nenorocire groaznică le-a fost dat ucrainenilor să trăiască secole de-a rândul. După ce Ecaterina a doua a lichidat autonomia Ucrainei în 1775, căzăcimea a evoluat înspre o castă militară privilegiată, iar restul populaţiei, poporul de rând, au căzut în starea de iobăgie şi tocmai aceştia – ţăranii săraci şi neştiutori de carte au fost aceia care au păstrat vie limba ucraineană, dar şi datinile şi obiceiurile moştenite de la strămoşii lor. Cărturarii ridicaţi din mijlocul acestor ţărani s-au aplecat asupra valorilor fundamentale ale poporului ucrainean convingându-se că între datinile şi limba lor şi datinile şi limba poporului rus există multe asemănări dar şi foarte multe deosebiri.

            Analiza acestor relații interetnice, dar mai ales reflectarea lor în folclor a început pe la mijlocul secolului al XIX-lea, de ea s-au ocupat Taras Şevcenko, Panteleimon Kuliş, Micola Costomarov, Ivan Franko şi mulţi alţii, la Harcov apar primele publicaţii folclorice în limba ucraineană, care stau la baza literaturii ucrainene de sorginte populară sub a cărei influenţă începe să se închege doctrina naţională ucraineană.

            Astfel, în folclorul ucrainean, încep să apară stereotipurile altor grupuri etnice, care au o valoare semnificativă pentru identitatea națională a ucrainenilor.Din cele mai vechi timpuri prin contrastul dintre „noii şi străinii” s-a format o imagine mai degrabă negativă a „străinului”. Astfel el apare ca duşman periculos, ciudat, amoral, înzesrat cu abilităţi magice şi poate face multe rele, toate acestea au dus la un complex de superioritate care a servit ucraineanului ca un talisman sentimental. Cel mai des și cel mai bine conturat apare portretul rusului, el este denumit moscal sau  cațap, urmat de imaginea evreului (jidovolui) și rromului (țiganului).  

           

Imaginea rusului și în sens mai larg, complexul relațiilor ucraineano-ruse ocupă un loc important în folclorul ucrainean al secolului al XIX-lea și începutul secolul al XX-lea, în care  nu întâlnim denumirea de rus, rosian sau velicorus (rus din Rusia mare, ucraineanul era denumit malorus, mallo-ros, rus mic, rus din Rusia mică) ci numai etnonimul moscal. În Dicționarul lui Boris Hrincenko găsim cincizeci și șase de definiții ale cuvântului moscal, iar în Dicționarul  apărut la mijlocul secolului al XIX-lea, Volodimir Dal spune că termenul moscal este de origine malorosă și înseamnă: moscovit, soldat rus. În ambele dicționare găsim multe proverbe și zicători legate de firea moscalului, iată câteva:

            „Cine vine? Dracul! Bine, moscalul să nu vină”;

            „Ştie moscalul drumul, dar de întrebat tot întreabă”;

            „Când te împrieteneşti cu moscalul, să nu laşi parul din mână”.

            Într-adevăr la început, moscalul  era denumirea dată soldaţilor din armata ţaristă, care îi obideau pe ţărani, violându-le nevestele şi fetele, prin urmare şi această atitudine negativă a ucrainenilor faţă de ei, care s-a reflectat în proverbe.

            Cu toate acestea, în multe dintre texte nu este vorba doar de moscalulsoldat ci şi de moscalul ţăran, comerciant, meşter, etc. Prin urmare în foclorul ucrainean moscalul nu este doar soldatul armatei ţariste ci altoetnonimul dat poporului rus. Cercetătorul Heorhiy Bulaşev spune în lucrarea Poporul ucrainean în legendele sale: „Ucrainenii îi numesc pe velocoruşi „moscali” şi îi privesc cu suspiciune şi cu oarecare teamă, considerându-i lacomi, brutali, vicleni, leneşi, răzbunători şi evită să intre în contact cu ei, considerându-i vrăjitori”.

            Lunga, dar nu întotdeauna pozitiva experienţă a acestei comunicări a condus la această imagine a rusului în toate genurile folclorului ucrainean: basme, poveşti din viaţa de zi cu zi, anecdote, cântece lirice şi umoristice, piese teatrale cu naşterea Domnului, etc.

            Încă din secolul al XVII-lea, moscalul devine un personaj des întâlnit în piesele de teatru şcolare (drame şcolare). În aceste spectacole alături de ucraineni (ţărani, studenţi, cazaci) apar şi reprezentanţii altor grupuri etnice: lituanieni, beloruşi, polonezii (nobili şi preoţi), evreii (arendaşi şi hangii), ţigani şi moscali care apar întotdeauna ca şarlatani. La fel apar şi în piesele teatrale cu naşterea Domnului, gata să păcălească pe oricine, concurând cu imaginea ţiganului. În varianta voliniană moscalul se ceartă cu ţiganul pentru o iapă, iar în variantele vest-ucrainene cu viclenia sa îl ajută pe cazacul zaporojean.

            Foarte răspândită este imaginea moscalului şi în basmele ucrainene în care îl înlocuieşte cu mare succes pe tradiţionalul hoţ sau pe vicleanul batjocoritor care întotdeauna îl păcălesc pe ţăranul nătâng, de exemplul în Poltava a fost culeasă o poveste în care moscalul primeşte bani de la un ţăran în schimbul cărora îi promite că îi va învăţa boii să vorbească. În altă poveste moscalul ajunge în iad unde prin diverse şiretlicuri izgoneşte dracii afară. În alta se preface că pescuieşte cu dalta, în timp ce o bătrânică care punea pânza la înmuiat în râu se miră de el, un alt moscal îi fură acesteia pânza. Poveşti cu subiectele asemănătoare găsim cu sutele în culegerile lui Ivan Rudcenko, Mihaylo Drahomanov, Pavlo Ciubinski, Boris Hrincenko şi a altora. Toate aceste poveşti păstrează acelaşi stereotip al rusului ca fiind leneş, viclean şi tâlhar.

            Ivan Kotlearevski era primul care folosindu-se de proverbe, cântece şi poveşti în care se reflectau stereotipurile interetnice ucraineano-ruse, scrie binecunoscutul vodevil „Moscalul vrăjitor”.

            Iată un dialog între soldatul moscal şi ucrainianul Mihaylo:

Soldatul: Noi avem o zicătoare : haholii deşi nu sunt buni la nimic, totuşi au voce frumoasă…

Mihaylo: Zicătoare?… Dacă vorbim despre zicători şi noi avem destule împotriva moscalilor, de exemplu: când ai de-a face cu un moscal ţine piatra în buzunar; la ce se referă zicătoarea poţi să-ţi dai seama şi singur că nu eşti prost.

            De asemenea I. Kotlearevski introduce patru proverbe despre moscali şi în „Eneida” travestita.             

            Foarte multe astfel de proverbe despre moscali găsim în culegerile folclorice ale lui Oleksyi Pavloviski, V. Smyrnyţki, H. Iliakevici, O. Markovici şi ai altora, dar cea mai bine cunoscută este culegerea de folclor „Zicători şi proverbe ucrainene”  (1864), lucrare ce ocupă un loc important în paremiologia universală, semnată de Matvyi Nomys, în care întâlnim, sute de texte, în afara celor interzise de cenzură, care reflectă relaţia dintre cele două popoare şi se pot împărţi în câteva secţiuni tematice cum ar fi: aspecte istorice ale relaţiilor;  atitudinea faţă de armata rusă, evaluarea caracterului, obiceiurilor şi comportamentului moscalilor, atitudinea lor faţă de ucraineni, sfaturi despre cum să te comporţi cu moscalii şi altele.

            Cercetătorii contemporani au ajuns la concluzia că moscalul în folclorul ucrainean  apare în două ipostaze: în ipostază de şarlatan care cu orice preţ vrea să-l păcălească pe hahol (poreclă dată de ruşi ucrainenilor, „rutenilor” cum earu denumiţi în trecut) şi în cea de idiot, care nu ştie nimic, nici cele mai elementare lucruri.

            Această imagine a moscalului, a fost transferată şi în anecdotele populare despre moscali:

            „Moscalule tu deşi eşti om bun, dar mantaua ta e hoaţă”;

„Tată, tată intră necuratul în casă! Lasă-l să intre, bine că nu intră moscalul”;

„Au fost mulţi oameni în biserică? Nu a fost niciun om numai moscalii”;

„Vorbim despre lup, iar moscalul a furat iapa”;

„Degeaba e om bun, dacă-i moscal”.

De asemenea în anecdotele şi istorioarele umoristice despre ruşi ei sunt deseori denumiţi şi caţapi.

Iată o anecdotă care circulă și în ziua de astăzi:

„– Tată cine sunt ruşii şi cine sunt caţapii?

        Ruşii trăiesc în Rusia, iar caţapii încearcă să formeze Ucraina Independentă.

        Tată dar cine sunt evreii şi cine sunt jidanii?

        Evreii trăiesc în Israel, iar jidanii încearcă să formeze Ucraina Independentă.

        Tată dar cine sunt ucrainenii şi cine sunt haholii?

        Ucrainenii sunt cei care trăiesc peste hotarele Ucrainei şi numai pot de dorul ei, iar

haholii trăiesc în Ucraina şi nu îi lasă pe caţapi şi pe jidani să formeze Ucraina Independentă.”

Termenii ca „moscovșcina” (moscovia – denumirea teritoriilor al căror centru era oraşul Moscova) şi „moscal” a fost des folosit de clasicii literaturii ucrainene, dar şi de lingvişti, istorici şi publicişti. De exemplu, în 1918 apare dicţionarul bilingv al lui V. Dubrovski, destul de cunoscut în acea vreme, care se numea „Dicţionarul moscovit-ucrainean” şi „Dicţionarul ucrainean-moscovit”. El a fost considerat ca un ghid practic de conversaţie, dar ca şi o culegere de moscovisme, pentru ucrainenii moscalizaţi, care s-au trezit şi învaţă limba natală.

            Cercurile conducătoare moscovite duceau o luptă necontenită împotriva acestor termeni. Cenzura ţaristă  interzicea cuvinte precum „moscal”, „ucraina”, „ucrainean”, sau „zaporojean” (cazac din organizație autonomă ucraineană, cu caracter militar, din perioada sec. XVI-XVIII,  stabilită în aval de pragurile Niprului), iar în perioada stalinistă cei ce rosteau cuvintele moscovșcina” sau „moscal” plăteau cu viaţa fiind consideraţi naţionalişti burghezi.

Istoricul şi lingvistul ucrainean Evhen Nakonecniy (persecutat de KGB şi condamnat la 25 de ani de închisoare, din care a executat 6) în lucrarea Numele furat: de ce rusinii au devenit ucraineni se întreabă de ce Rusia se teme atât de tare de această denumire străveche, de „moscal” pe care i-au dat-o ucrainenii? De ce ruşii intră în panică când aud acest cuvânt şi îl consideră o jignire la adresa lor? „Deseori se folosesc asemenea etnonime cu conţinut ofensator, dar nu întotdeauna purtătorii lor se simt ofensaţi. De exemplu etnonimul de „neamţ”, foarte larg răspândit în limbile slave este etichetată o persoană care vorbeşte neclar, adică într-o limbă străină şi cu toate acestea germanii nu se supără pentru acest etnonim pişcător”– spune  Evhen Nakonecniy.

Pentru a răspunde la întrebarea de ce ruşii se tem de etnonimul de „moscal”, trebuie să analizăm ce încărcătură emoţianală poartă acest cuvânt. Etnonimul „moscal” niciodată (cu unele excepţii foarte rare) nu este conotat pozitiv sau cel puţin neutru. În el întotdeauna se resimt ostilitatea, dezgustul, dispreţul, aroganţa şi ura faţă de cel care este denumit astfel. Şi asta se datorează relaţiei istorice tensionate care a existat între ruşi şi ucraineni.

Jurnalistul şi criticul literar ucrainean Luca Luţiv în lucrarea Taras Şevcenko despre moscali şi Moscovie, scrie că  în manualele şcolare de limbă şi literatură ucrainenă, din perioada comunistă, în analiza literară a poemului „Caterina” scris de Taras Hrihorovici Şevcenko, la versul  „Că moscalu-i străin vouă – Joc de voi îşi bate”, se dădea explicaţia că prin cuvântul „moscal” ucrainenii îi denumesc pe soldaţi, iar la versul  „pleacă în a sa Moscovie” se dă explicaţia că soldatul se duce în cazarmă.

Transferarea termenului de „moscal” din sfera etnică în cea socială se încearcă şi acuma, mulţi susţin că „moscal” e sinonim cu funcţionar public.

 Cu toate acestea, Lenin folosea des termenul „moscal” şi nu se referea la soldaţi. La al XIII-lea Congres al Partidului Comunist Rus (bolşevic), el a insitat cu privire la recunoaşterea independenţei Finlandiei „căci altfel se va spune că moscalii, şovinii, velicoruşii vor să-i sugrume pe finlandezi”.  De asemenea referindu-se la Polonia a spus; „acolo îi sperie pe muncitori, că moscalii, velicoruşii, care întotdeauna îi apăsau pe polonezi, vor să introducă în Polonia şovinismul velicorus sub masca comunismului”.

În binecunoscuta prefaţă la culegerea sa de creaţii poetice „Cobzarul” Taras Şevcenko scria că el, la fel ca toţi intelectualii ucraineni înţeleg foarte bine ce înseamnă cuvântul „moscal”.

„Aud şi deseori citesc: polonezii publică, cehii, sârbii, bulgarii, muntenegrenii, moscalii – toţi publică, iar noi nimic… Ei strigă, de ce nu scriem în moscovită? (…) Strigă despre fraternitate şi latră ca nişte câini turbaţi. Strigă despre o singură literatură slavă, dar nu vor să vadă ce se întâmpla cu slavii!”. Şevcenko termină prefaţa sus amintită îndemnându-i pe scriitorii ucraineni: „Nu îi luaţi în seamă pe moscali, ei să scrie în limba lor, iar noi vom scrie în limba noastră. Ei au poporul şi cuvântul lor, noi avem poporul şi cuvântul nostru”.

            Taras Şevcenko niciodată nu a folosit termenul „rosian” (rus).

Evhen Nakonecniy în lucrarea citată mai sus publică un fragment din scrisoarea corifeului dramaturgiei ucrainene Marco Kropyvnyţkyi, de numele căruia se leagă teatrul profesionist ucrainean, adresată lui Boris Hrincenko: „Totul ce ne spun moscalii despre fraternitate şi  afecţiune nu-i decât minciună şi mizerie. Nu există aşa ceva. Poţi te îmbraci în straiele lui, poţi să te porţi „caţapeşte” (de la caţap), însă nici atunci nu o să-i fi frate. Cei, care trăiesc aici, de-ai noştri – nu sunt de loc de-ai noştri; numai se prefac că sunt de-ai noştri pentru propriile lor foloase. (…) Un negustor m-a întrebat: «Spuneţi-mi vă rog, haholii sunt ortodocşi?», iar o cursantă moscovită când soţia mea a întrebat-o «De ce nu îi suportă pe malororoşi?» a răspuns: «Deoarece sunt ţigani»”. 

La rândul său Borys Hrincenko folosea întotdeauna termenii moscal şi Moscovia. De exemplu: „Părea că în Ucraina trăiesc două popoare, două naţionalităţi: oamenii săraci şi truditori erau ucraineni, iar cei bogaţi – moscali”, scrie în Cum trăia poporul ucrainean (Scurtă istorie a Ucrainei). Tot în această carticică scrisă pentru oamenii simpli foloseşte acest etnonim împreună cu toate sinonimele lui: „Atunci a început gâlceava şi cu moscalii (ruşi, velicoruşi, caţapi), iar în ceea ce priveşte limba rusă, întodeauna o numea „limba moscovită”.

Paralel cu vechea denumire de „moscal” dată ruşilor, în Ucraina de Vest începând din secolul al XVIII-lea s-a înrădăcinat şi cea de „caţap” cu toate derivatele sale.

O veche zicătoare populară spune: „Dumnezeu a creat ţapul, iar dracul caţapul”.

Într-o caricatură al pictorului Vasyly Hulak (de la începutul secolului XX) intitulată „Zece porunci pentru fetele tinere – porunca a şaptea niciodată să nu iubeşti un caţap”.

Există două versiuni în ceea ce priveşte apariţia acestei denumiri una dintre ele spune că ea vine de la expresia „cac ţap” (ca ţapul) legată de obiceiul ruşilor de a purta bărbi lungi, iar a doua spune că ar veni de la cuvântul arab casab (qassab) – măcelar. Se spune că denumire de măcelar” le-a fost dată ruşilor în timpul cuceririi Kazanului (azi capitala Tatarstanului) când aceştia le-au promis tătarilor că dacă se predau fără luptă o să le cruţe viaţa, însă când aceştia au depus armele şi au deschis porţile, oştenii lui Ivan cel Groaznic i-au măcelărit pe toţi.

În limba rusă, cuvântul „caţap” a fost utilizat pe scară largă ca o poreclă jignitoare dată de către „starovierţi“ (vechi credincioşi, rascolnici) celor ce au rămas în „biserica lui Antihrist” adică celor care au acceptat reforma patriarhului Bisericii Ruse Nikon. Astfel cuvântul „caţap” a

a pătruns în limba ucraineană din limba rusă şi imediat a fost asociat cu cel de „velicorus”.

Mai mult de atât, acestă denumire vulgară la adresa ruşilor era deseori folosită de scriitorii ucraineni în corespondenţa lor privată şi avem o grămadă de dovezi, în acest sens.

În scrisoarea adresată lui Iacov Kuharenko din 30 septembrie 1842 poetul Taras Şevcenko scrie: „Oare e vina mea că nu m-am născut caţap sau francez?” (Taras Şevcenko Opera integrală, Varşava – Lviv, 1935).  La rândul său Iacov Kuharenko – scriitor şi etnograf ucrainean, hatmanul Armatei cazacilor de la Marea Neagră îi scrie în 1857 poetului care i-a dedicat poemul „Fântâna moscalului” şi care tocmai s-a întors din exil: „Ah Taras, Taras, o să te termine această caţapie blestemată! Încotro te îndrepţi? Din nou te vâri în gura lupului, scuipă pe ei”. (O. Bileţkyi Scriitorul şi epoca, Editura de stat URSS, 1963).

Ucraineanul N. V, Gogol, deşi este considerat scriitor rus, deoarece scria în limba rusă, deseori cu mare dispreţ îi numea pe ruşi „caţapi”. În povestirea „Serile în cătunul de lângă Dikanka” scrie : „Blestemaţii de caţapi mănâncă ciorba de varză chiar cu gândaci de bucătărie”, iar în scrisoarea adresată compatriotului său Mihayl Maksimovici (istoric, filolog şi etnograf) îl sfătuieşte pe acesta: „Daţi-o încolo de „caţapie” şi mergeţi în Hetmanatul Căzăcesc (stat al cazacilor din Zaporijia, întins în regiunile centrale și nord-estice ale Ucrainei care s-a bucurat de o perioadă de independență, urmată de una de autonomie între 1649 – 1775).  Eu singur mă gândesc să fac la fel şi la anul să mă car de aici. Dacă mă gândesc bine suntem nişte proşti! Cui jertfim noi totul”.

Astfel îi numea pe ruşi nu numai ucrainenii ci şi evreii din Ucraina. Binecunoscutul etnograf şi culegător de foclor scrie: „Când caţapul cumpără o seceră o încearcă de trei ori. Înainte de toate îşi smulge un fir din barbă şi încearcă să-l despice cu secera în două, dacă firul se despică secera e bună, dacă nu se despică e de proastă calitate, pe urmă loveşte cu secera într-o piatră, dacă din piatră sar scântei secera e bună, dacă nu sar e de proastă calitate, iar mai pe urmă încearcă s-o ascundă sub cojoc, dacă vânzătorul nu îl observă secera e bună, iar dacă îl observă e de proastă calitate…”

În Ucraina de astăzi ruşii sunt în continuare numiţi „moscali” şi „caţapi”. Nemaivorbind de site-urile şi forumurile arhipline de bancuri jignitoare la adresa ruşilor, la orice magazin de suveniruri din Ucraina în schimbul câtorva hrivne se pot cumpăra diferite lucruri (tricouri, câni, pixuri, ilustrate) cu inscripţii obscene şi jignitoare la adresa ruşilor. Iar în restaurantul „Kraivka” din Lviv în meniu se găsesc băuturi şi mâncăruri precum „Sângele moscalului”, „Moscălaşii beţi”, „Gud bay eliberatorilor” şi altele. 

 

Dar să vedem cum apare ucraineanul în ochii rusului.

Mikola Riabciuk în cartea „De la Malorusia la Ucraina: paradoxurile formării întârziate a naţiunii” spune că ruşii „colonizatorii” se folosesc de o gamă largă de denumiri jignitoare la adresa ucrainenilor, numindu-i adesea boi, cocoşi, neciopliţi, needucaţi, colhoznici şi lista nu se opreşte aici, însă există o denumire comună veche dată ucrainenilor cea de „hahol” pentru acel obicei ciuadat de a-şi rade capul şi a lăsa pe creştet un smoc lung de păr numit şi oseledeţ (hering, scrumbie). Ruşii deseori îi porecleau pe cazaci „moţaţi”, „hoholi”, câteodată „hoholi fără creier” fapt pentru care cazacii se enervau de făceau spume la gură şi îi luau pe aceştia la bătaie, cu toate că în acele timpuri eceste glume erau un lucru obişnuit, ruşi nu se supărau când în scrierile străinilor apăreau glume şi tot felul de fabule la adresa lor, –  susţin mai mulţi istorici ucraineni. Intelectualitatea rusă, de dinaintea revoluţiei, deasemenea îi numea pe ucraineni „hoholi”, iar  Ucraina „Hohlandia” („Hohlanda”).

În cartea „Ceaţa ucraineană şi soarele rus” Andryi Okara, ucrainean născut în Moscova,    scrie că asemenea lui, toţi ucrainenii ce trăiesc în Rusia resimt lipsa de respect a ruşilor faţă de tot ce este ucrainean. Pe de o parte ucraineanul este denumit cu simpatie şi nu prea „hahol-saloid” (mâncător de slănină), „hahol-prydurcenko” (prostuţ, ţicnit), se fac glume nelalocul lor şi despre limba ucraineană şi Ucraina. Ucraineanul în Rusia este privit ca un „frate mai mic” care trăieşte şi se hrăneşte pe „spatele fratelui mare”, adică a rusului. De asemenea ruşii nu-şi ascund bucuria de toate relele ce se întâmplă în Ucraina cum ar fi criza economică. Pe de altă parte se crede că Ucraina şi ideea ucraineană a fost inventată  de duşmanii Rusiei pentru a dezbina „unica ţară rusă”, „unicul popor rus”. „Demascând” „himera ucraineană” istoricii ruşi spun că aceasta s-a format după şablonul conspiraţie masonice.

Trebuie menţionat faptul că recent a apărut o nouă etimologie, nerusească, a cuvântului „hahol”, o teoria care spune că denumirea jignitoare de „hahol” vine de la cuvântul tătar „hoh ollu” ce înseamnă „galbenoalbastru” sau după altă variantă „hoh ollu” poate fi interpretat ca „fiu al cerului”, dar mai există şi varianta că „hahol” („hohol”, „cocol”) e de origine tibetană şi înseamnă cunună sau coroană.

Pseudo-etnonimul „hahol” era perceput diferit de la o vreme la alta. Înaintea bătăliei de la Poltava, ucrainenii nu se simţeau jigniţi când erau numiţi astfel. „Istoria Rusianilor”  relatează că intrarea suedezilor în Malorusia nu semăna deloc a ocupaţie neprietenoasă şi nu avea nimic duşmănos în ea. Suedezii treceau prin satele ucrainenilor şi peste pământurile acestora ca nişte trecători paşnici şi prieteni, neaducând nicio pagubă acestora, spre deosebire de oştenii ţarului, care strigau cât îi ţinea gura că lor li se cuvin toate găinile, gâştele, nevestele tinere şi fetele deoarece ei îi slujesc atât ţarului cât şi lui Dumnezeu.  Suedezii nu luau cu forţa şi nici măcar nu cereau nimic ci cumpărau cu banii jos tot de ce aveau nevoie. Fiecare suedez a fost instruit şi învăţat să spună în limba rusiană: „Nu vă temeţi, noi suntem de-ai voştri, iar voi sunteţi de-ai noştri!”. Dar cu toate acestea poporul de aici, semănând foarte mult cu americanii sălbatici sau cu asiaticii capricioşi, ieşind din ascunzătorile sale se mirau de amabilitatea suedezilor dar deoarece aceştia vorbeau între ei în altă limbă, şi nu îşi făceau semnul crucii, ba pe deasupra mâncau vinerea carne şi lapte, îi considerau păgâni şi îi ucideau ori de câte ori aveau ocazia, iar câteodată îi luau prizonieri şi îi predau ţarului fapt pentru care la început primeau bani, iar pe urmă un pahar de alcool şi felicitări: „Îţi mulţumim haholule!” 

În prima jumătate al secolului XIX-lea ucrainenii de sub ocupaţia rusă, oficial erau numiţi maloruşi, iar neoficial „haholi”, îndeosebi ţăranii ucraineni, pe care ruşii îi considerau pe de o parte nedăunători, buni la suflet, îi admirau pentru cântecele şi dansurile lor, pentru hărnicie şi dragostea lor  pentru pământ şi agricultură, iar pe de altă parte îi numeai „haholi proşti, inculţi şi neciopliţi”.   

Renaşterea literaturii ucrainene, încetul cu încetul, începea să demoleze arhetipul rustic al „haholului prost”. De aceea, criticul Vissarion Grigorievici Belinski pozând în liberal, îmbrăcat în toga tribunului” fiind întradevăr paznicul bunurilor imperiei împotriva răzvrătirii ucrainene” cu mare ură şovinistă vorbea despre „pariotismul haholesc” al lui Taras Şevcenko „acest radical hahol a scris două calomnii – una la adresa ţarului, iar altul la adresa ţarinei (…) Ah haholii ăştia – nişte berbeci! Se fac liberali în numele găluştelor şi colţunaşilor cu slănină!”

În literatura rusă foarte des întâlnim această denumire jignitoare: Puşkin în poezia „Genealogia mea” scrie:

 

Bunicul n’a vândut plăcinte,

N’a lustruit, linguşitor,

împărăteasca ’ncălţăminte,

n’a fost nici prinţ, dar nici hahol”.

 

Haholi îi numeu pe ucraineni şi L.N. Tolstoi în povestirea „Doi bătrâni”, V. Corolenko în „Muzicantul orb”, I lajecnikov în „Casa de gheaţă” şi alţii.

„Prin anii ’30 ai secolului XX criticii literari vest-ucraineni au remarcat faptul că scriitorii sovietici îi numesc în operele sale pe ucraineni „haholi”. Până şi Soljeniţân, fiind pe jumătate ucrainean îi numeşte pe ucraineni „haholi” chiar şi în cuvântul autorului la fel ca mulţi alţi scriitori contemporani”, spune Evhen Nakonecniy în Numele furat: de ce rusinii au devenit ucraineni.    

Astfel literatura rusă era plină de haholi semidebili, ceea ce l-a determinat pe Volodymyr Vynnycenko să publice un protest: în care spune că ori de câte ori citeşte câte o povestire despre „haholi”, cum obişnuieşte de mult timp literatura rusă de a-i porecli pe ucraineni, îl cuprinde un sentiment de ruşine şi frică. „Întotdeauna şi peste tot în literartura rusă „haholul” este nătâng, puţin viclean, neapărat leneş şi foarte rar bun la suflet”.

Bineînţeles ţăranii, oamenii simpli, niciodată nu se supărau când erau numiţi „haholi”, ba mai mult de atât mulţi dintre ei se considerau „haholi”.

Tânărul general al Republicii Populare Ucrainene Iurko Tiutiunnynik în 1917, vorbind în faţa a şapte mii de ucraineni le spune: „Cine dintre voi este ucrainean să ridice mâna!” Au ridicat mâinele în jur de 300 sute de oameni. „Cine dintre voi este malorus să ridice mâna!” Au ridicat mai mult decât jumătate din ei. „Şi acum cine este hahol să ridice mâna!” Atunci au ridicat mâinile şi restul mulţimii. „Ucraineni, maloruşi şi haholi ridicaţi mâinile!” a ordonat generalul şi toată mulţimea a ridicat mâinile.

La fel şi Olexandr Dovjenko în scenariul filmului „Desna Fermecată” aminteşte despre o discuţie pe care a avut-o, fiind copil mic, cândva cu tatăl său:

            „– Tată!

        Ce-i fiule?

        Ce fel de oameni călătoresc sunt cei de acolo, ce călătoresc pe apă?

        Sunt oameni de departe, din Orlov. Sunt ruşi, călătoresc din Rusia.

        Dar noi cine suntem? Noi nu suntem ruşi?

        Nu, noi nu suntem ruşi.

        Dar ce suntem tată? Cine suntem noi?

        Cine ar putea spune. Suntem oameni simpli fiule. Haholii, cei ce lucrează pământul…”

 

 

 

Oltenia are un Caragiale al ei

„Este pe Terra o ţară,

Bogată. Privind de-afară

Image

Cu oameni buni şi frumoşi,

Condusă de ticăloşi”

                                                                     Nicole DINCĂ

 

B. P. Haşdeu referindu-se la marele nostru comediograf Caragiale a spus: „România are un Moliere al ei”.

Odată cu apariţia piesei „Despre oameni şi câini” acelaşi lucru se poate spune despre Tony Dincă: Oltenia are un Caragiale al ei. Pentru unii, spusele mele pot părea doar o glumă cordială, dar eu sunt sigur că timpul şi pana ascuţită a scriitorului vor demonstra că am avut dreptate.

La început l-am cunoscut pe omul Nicolae Dincă – bun de pus pe rană, pe urmă l-am cunoscut ca actor – un talent deosebit, mai târziu ca poet cu un umor amar şi scrisul fin (ca poliţist m-a ferit Dumnezeu să-l cunosc), iar  acum iată, cu mare bucurie descopăr dramaturgul Nicolae Dincă, pe Tony Dincă cum îl numesc prietenii, prin această piesă de teatru „Despre oameni şi câini” – „O poveste adevărată bazată pe fapte… ireale!”, după cum o numeşte însuşi autorul.

Marian Malciu scrie despre Nicolae Dincă: „Limbajul şi ironia devin deja mijloace ale pamfletarului Nicolae Dincă. Domnia sa asigură, în acelaşi timp, forma atractivă prin umor, urmând ideea „Ridendo castigat mores” (Prin râs se corectează moravurile) pentru a servi mesajului literar…”

Piesa „Despre oameni şi câini” nu este doar o radiografie a unor fraude ci şi un mod, ales de autor, de a lupta împotriva hoţiei, corupţiei, minciunii… împotriva unei lumi bolnave cu toate plăgile ei, folosind o armă invincibilă, ironia, însoţită de D.D.D (precum a spus un ziarist isteţ, deparatizare, dezinfectare, deratizare): derâdere, băşcălie, hazul de necaz, înţepătură, bârfă etc.

Ironia dramaturgului Dincă (om al legii) nu întotdeauna tinde să producă comicul, dimpotrivă râsul are menirea de a ascunde supărarea, dezamăgirea, deznădejdea românului de rând şi multe altele.

Autorul piesei reuşeşte să creeze o galerie uluitoare de portrete, unele mai comice decât altele, urmărindu-le atât viaţa publică cât şi cea intimă pentru că ele, personajele, au lăgătură cu politicul, iar la Dincă la fel ca şi la Caragiale tot ce e politic, musai să fie şi comic. Şi cum în ziua de astăzi politica o face tot românul, de la oier la boier, Dincă observă prezenţa omului comic  peste tot.

Un asemenea personaj este consilierul I. Mititelu,  datoria căruia este să apere cu orice preţ imaginea alesului pentru a nu ştirbi imaginea partidului: „Domnilor și doamnelor consilieri, eu îl cunosc de mult pe domnul  primar, încă din copilărie, că era slugă la noi în curte, și (…) așa că, părerea mea despre el, despre dumnealui este  că e un om corect, cinstit, la locul lui, care își vede de familia lui, nu bea, nu fură și e un om de onoare și de cuvânt, poți pune bază pe el oricând, așa că eu nu-l cred în stare să fure din banii proiectelor derulate în comună.”. Dar Mititelu, încă nu şi-a pierdut calitatea de om corect, de om care nu minte şi îşi exprimă, aproape bucuros, părerea sa personală despre primar: „Păi… după părerea mea personală, primaru’ a rămas tot slugă, este un nenorocit și un hoț, un curvar care aleargă după muierile altora, un bețiv ordinar, care n-are pic de onoare și minte de îngheață apele, așa că decât să ai încredere în el, mai bine îți bagi un băț în cur.”

Caracterizarea primarului, a poliţistului şi a altor personaje se realizează atât în mod direct de către ceilalţi cât şi în mod indirect, prin faptele şi atitudinile lor. Trăsăturile lor de caracter sunt puse în evidență prin diferitele surse ale comicului, cum ar fi cel de sițuații, de caracter, de limbaj și de nume – H.Oţu, N. Suferitu etc.

Dar mai este şi V.Manea care: pentru a deveni consilier a… dar mai bine să-l lăsăm pe el să spună: „Ziceam că, care cu oile mele, i-am dat lui primaru ’Oțu o sută dă oi în compania electronațională, care cu oile mele m-a ales consilier comunal în comună, că așa a promis, care cu oile mele.Și i-am mai dat, care cu oile mele douăj’dă miei, șase găleți cu brânză și care cu oile mele, berbeacu’ ăl bătrân de l-a făcut pastramă…”

În comedia „Despre oameni şi câini” acțiunea și comicul de caracter crează o imagine a unei lumi care se apropie de ridicol, a unei lumi de inculți semianalfabeţi și idioţi. A unei lumi în care alegerile sunt adevărate lupte pentru avantaje personale ale unor oameni fără scrupule.

Doresc piesei „Despre oameni şi câini” viaţă lungă, şi totodată o recomand cititorilor şi privitorilor, deoarece ea pur şi simplu merită să fie citită, jucată şi privită, iar lui Tony Dincă  mult succes şi inspiraţie literară!

Studii de istorie a Ucrainei (X)

 Cneazul Sveatoslav (927 – 972)

ImageCronicarul Nestor spune că după ce cneazul Sviatoslav a crescut (el nu a vrut să se creştineze considerînd pasul mamei sale o nebunie) a strâns mulţi soldaţi viteji, el însuşi fiind un viteaz „mergea ca o panteră în fruntea trupelor şi a purtat multe războaie”. Când pornea la război, nu lua cu el trăsuri şi nici vase de fiert mâncare, deoarece atât el cât şi oştenii săi mâncau carnea, tăiată felii subţiri şi friptă pe cărbuni. Nici corturi de dormit nu aveau ci dormeau pe pături cu capul pe şeile cailor, iar pe cei ce îi ataca îi anunţa întotdeauna „Vreau să pornesc împotriva voastră!”. Istoricii bizantini îl descriu ca fiind de statură mijlocie, subţire la mijloc, cu pieptul lat, veşnic încruntat, cu o figură de sălbatic, purta mustăţi mari, în mijlocul capului un smoc de păr, iar în ureche un cercel de aur cu două perle şi un rubin ca semn că era din neam de nobili.

În 964 Sveatoslav porneşte împotriva viaticilor, care plăteau tribut hazarilor şi îi obliga să-i plătească lui, după care porneşte spre ţinuturile caganatului hazar, cândva un stat puternic din părţile de jos ale Donului şi Volgăi, deoarece prin acast ţinut treceau nenumărate drumuri comerciale, unul dintre ele era renumitul drum al argintului care ducea din Asia în Europa, acest drum era controlat de hazari până la Volga de mijloc şi numai partea ce ducea spre Baltica era sub supravegherea Rusiei Kievene, ceea ce nu era deloc convenabil pentru ruşii rieveni.

Încă de pe vremea lui Oleg, în peninsula Taman a fost ridicat un fort pentru siguranţa transportului de argint, astfel se ocolea teritoriul controlat de caganat, însă în 830 hazarii au construit fortăreaţa Sarkel (Casa Albă) care a blocat acest drum ocolitor.

În anul 965 Sviatoslav învinge oştile caganatului, ocupă fortăreaţa Sarkel care devine fortăreaţa rusă Bila Veja (Turnul Alb în ucraineană) şi totodată ocupă şi Ityl capitala caganatului, după care porneşte  spre Caucazul de Nord cucerindu-i pe iaşi (alani) şi pe casohi (cerchezi), îndreptându-se mai departe spre Volga unde îi învinge pe bulgari şi distruge oraşul Bolhary. Hotarele Rusiei Kievene se întindeau până la Volga, Marea Caspică şi Caucaz.

Când Sviatoslav se întoarce la Kiev, găseşte aici soli trimişi de împăratul grec Nikephor Phokas, care aflat în război cu bulgarii, îl roagă să îl ajute, atacându-i pe bulgari dinspre nord. Plata fiind pe măsură.

În anul 967 Sviatoslav se pregăteşte de campanie, adunând o armată de 60 000 de oameni. Ruşii erau pedeştri în timp ce cavaleria era formată din pecenegi. Sviatoslav îi infrânge pe bulgarii lui Boris al II-lea şi ocupă tot nordul Bulgariei.

Lui Sviatoslav i-a plăcut atât de mult la bulgari, încât a rămas acolo cu întreaga sa oaste, stabilindu-se la Pereiaslaveţ (cetate la gurile Dunării, aproape de Tulcea. Urmele ei se găsesc în localitatea Nufărul).

În 968 pecenegii asediază Kievul. Olga împreună cu nepoţii ei Iarpolk, Oleg şi Vladimir se închid în cetate. Pecenegii au înconjurat cetatea astfel că nimeni nu putea ieşi din cetate nici să trimită veste, iar poporul era sleit de foame şi de sete. Iată cum descrie cronicarul Nestor acest asediu:

“Oamenii ce se adunaseră de cealaltă parte a Dniprului în corăbii şi stăteau pe ţărm, nu puteau să ajungă la Kiev, nimenea dintre ei, şi nici să vie cineva din cetate- Poporul din oraş începu să se tânguiască şi să zică: «Nu se găseşte nimenea care să meargă de cealaltă parte a malului şi să le poată spune: dacă mâine nu porniţi spre oraş, va trebui să ne predăm Pecenegilor”? Şi un tânăr zise: «Mă voi duce eu». Şi ei spuseră : «Du-te»! Acesta ieşi deci din cetate în mână cu un frâu, trecu printre Pecenegi în fugă mare şi strigă: «N’a văzut nimeni  calul meu?» căci el ştia limba pecenegă şi ei credeau că este unul dintre ai lor. Când a ajuns la fluviu, îşi scoase haina, se aruncă în Dnipru şi începu să înoate. Când văzură aceasta Pecenegii, se repeziră asupra lui, aruncară asupra lui săgeţi, dar n’au putut să-i facă nimic. Cei de dincolo de mal cînd văzură aceasta, îi ieşiră întru întâmpinare într’o corabie, îl luară în corabie şi-l duseră la drujină. Şi el le spuse: «Dacă mâine dimineaţă nu veţi fi sub porţile cetăţii, oamenii se vor preda Pecenegilor». Atunci voievodul lor cu numele Pretici zise: «Dimineaţă vom veni cu vasele, vom lua pe principesă şi pe copiii princepelui şi-i vom duce repede de partea noastră: dacă nu vom face aceasta, Sviatoslav va pune să fim omorâţi». În dimineaţa următoare, în zorii zilei, se îmbarcară în corăbii, începură să facă mare zgomot din trompete, iar oamenii din cetate ridicară un strigăt puternic. Pecenegii crezură atunci că a sosit principele şi fugiră în toate părţile de la cetate. Atunci se duse Olga cu nepoţii ei şi cu oamenii la corăbii. Când principele Pecenigilor a văzut aceasta, se întoarse singur la voivodul Pretici şi-l întrebă: «Cine a sosit?». Acela îi răspunse: «Oamenii de pe celălalt mal». Şi principele Pecenegilor îl întrebă: «Eşti tu principele?». Acela răspunse: «Eu sunt voivodul său şi am venit cu avangarda, dar după mine vine armata cu principele şi cu o mulţime nenumărată». Şi grăise pe un ton ameninţător. Atunci principele Pecenigilor zise lui Pretici: «Fii prietenul meu». Acela răspunse: «Aşa să fie». Şi-şi întinseră mâna şi principele Pecenegilor dădu lui Pretici un cal, o sabie şi săgeţi; iar acesta îi dădu arme. Un scut şi o spadă. Şi Pecenegii s-au retras de la cetate şi din cauza Pecenegilor n’a fost cu putinţă să bea un cal apă din Lybed. Şi locuitorii din Kiev trimiseră la Sviatoslav să i se spună: «Principe, tu cauţi ţări străine şi le aperi, iar ţara ta proprie o năpusteşti, căci era cât pe ce ca Pecenegii să pună mâna pe mama ta şi pe copiii tăi. Dacă tu nu vii să ne aperi, au au să vie din nou peste noi. Nu-ţi pare rău de moştenirea ta părintească şi de mama ta care este bătrână şi de copiii tăi?». Când a auzit aceasta, Sviatoslav se urcă repede pe un cal şi cu drujina sa veni la Kiev, îşi sărută pe mama sa şi pe copii şi a deplâns cele întâmplate din partea Pecenegilor. Şi strângându-şi armata, goni pe Pecenegi în stepă. Şi astfel a fost pace.

Dupa ce îi invinge pe pecenegi (alte triburi decât cele ce îi erau aliate), Sviatoslav îşi anunţă dorinţa de a se întoarce în Bulgaria unde vrea să îşi întemeieze o nouă ţară, considerând că acolo exista un mai mare potenţial de dezvoltare. Cronica lui Nestor spune: “Sviatoslav zise mamei sale şi boierilor: Nu-mi place să trăiesc în Kiev, aş vrea să stau la Dunăre, în Pereiaslaveţ, acolo este centrul ţării mele. Acolo se adună toate bogăţiile: din Grecia aur, pavoloci, vin şi diferite fructe; din Boemia şi Ungaria argint şi cai; din Rusia, blănuri şi ceară şi miere şi sclavi”.

Olga îl rugă să mai rămână, deoarece era foarte slăbită şi presimţea că urma să moară.

După moartea mamei sale, Sveatoslav împarte ţinuturile Rusie Kievene fiilor săi. Pe Iaropolk îl aşează cneaz peste Kieveni, pe Oleg peste drevliani, iar pe Vladimir fiul Maluşei, intendenta Olgăi, peste novogorodieni. Aceştia sfătuiţi de Dobrynia, unchiul lui Vladimir (fratele Maluşei, amândoi erau copiii lui Malko din Lubeci) şi căpetenia lui Sviatoslav cerură ca peste ei să domnească Vladimir.

În anul 970, după ce îi aşează cneji pe fiii săi, Sveatoslav se întoarce în Dobrogea unde cucereşte cetatea Pereiaslaveţ, deoarece în timp ce el se lupta cu pecenegii, bulgarii i-au alungat pe ruşi din Pereiaslaveţ. La conducerea Imperiului ajunge un nou împărat – Ioan Tzimiskes, care îi cere lui Sviatoslav să părăsească Bulgaria, însă Sviatoslav îi răspunde mândru că în curând va ajunge la Constantinopol şi îi va alunga pe greci în Asia. Între Rusia Kieveană şi Bizanţ a început un nou război.

La început victoria a fost de partea grecilor. Sviatoslav împreună cu rămăşiţele oştirii sale a fost nevoit să se retragă. După ce îşi reorganizează armata, formată din bulgari, unguri şi aliaţii săi de atunci pecenegii, porneşte împotriva grecilor distrugând cetate după cetate până când ajunge la zidurile Adrianopolului.

Dar grecii printr-un şiretlic reuşesc să învingă pe pecenegii şi să ajungă în câmpie la oastea rusă. Văzând cât de mare este armata grecilor, Sveatoslav a spus oştenilor săi: „N’avem unde să ne retragem, de voie de nevoie, trebuie să luptăm. Să nu facem ruşine ţării ruseşti, şi să ne lăsăm aici oasele. Dacă vom cădea nu vom da de nici o ruşine. Numai dacă vom fugi va fi ruşine de noi…”

În această luptă oastea lui Iaroslav a învins oastea grecească. Împăratul a fugit la Constantinopol, iar  Sviatoslav porni după el, pustiind ţara şi distrugând cetăţile.

Atunci împăratul sfătuindu-se cu boierii îi trimiseră lui Sviatoslav daruri să-l ispitească şi au trimis şi un om înţelept care să observe privirea şi gândurile lui Sviatoslav. Cneazul privi cu dispreţ la aur şi stofe scumpe de mătase şi le dete oştenilor să le împartă între ei, iar când îi aduseră arme el le păstră, se bucură de ele şi îi mulţumi împăratului. Atunci boierii au spus împăratului: „Acesta trebuie să fie un om fioros, fiindcă nu vrea să ştie de bogăţii, dar ia arme: plăteşte-i tribut”.

Sviatoslav primi tribut de la greci şi pentru familiile celor căzuţi în luptă şi se întoarse la Pereiaslav, de unde vroia să meargă în Rusia să strângă oaste mai numeroasă, căci se temea să nu-l atace grecii.

În anul următor, 971 împăratul în fruntea legiunii “Nemuritorii” – 13 000 de călăreţi şi 10 500 de pedestraşi trec în Balcani şi atacă capitala Bulgariei. După mai multe lupte reuşeşte să o cucerescă. Sviatoslav în acest timp se afla împreună cu drujina sa pe malul Dunării lângă cetatea  Dorostrorum (Dârstor, cetate romană, pe urmă bizantină, pe malul drept al Dunării între cetăţile Sucidava şi Axiopolis, astăzi, în apropiere se află localitatea bulgară Silistra şi localitatea românească Ostrov, din judeţul Constanţa) la zidurile căreia s-au dat cele mai mari bătălii ale acestui război.

Sviatoslav se retrage în cetate, unde este asediat timp de 3 luni.

Image

Despre rezistenţa oastei ruseşti, istoricii bizantini au scris cu admiraţie: „Ruşii au luptat cu vitejie şi nu numai bărbaţii… dezbrăcând trupurile celor morţi printre ele se găseau şi trupuri de femei. La lumina lunii, ruşii îşi culegeau morţii şi îi incinerau pe malul Dunării.”

Din cauza foametei şi a rănilor, puterea ruşilor scădea în fiecare zi. Înaintea bătăliei care trebuia să hotărască soarta oastei ruseşti, Sviatoslav a chemat la el drujina şi le-a spus vitejilor săi: „Nu este obiceiul nostru să ne întoarcem acasă fugind din faţa duşmanului, ori trăim şi învingem, ori murim cu demnitate!”.

Lupta a început dimineaţa, iar pe la prânz grecii erau nevoiţi să se retragă. A doua zi lupta a început din nou, de această dată însăşi natura era împotriva ruşilor, vântul şi-a shimbat direcţia, suflând dinspre miazăzi şi aruncând tot praful în ochii oştenilor lui Sviatoslav. În ziua aceea, pe câmpul de luptă Sviatoslav a lăsat 16 000 mii de oşteni morţi şi 20 000 de scuturi.

Până la urmă cneazul a fost nevoit să semneze un tratat de pace cu împăratul bizanţului prin care  renunţa la Bulgaria şi Crimea, iar împăratul l-a lăsat să se întoarcă liber împreună cu oastea sa la Kiev, ba pe deasupra i-a dat daruri şi merinde pentru drum.

După ce a încheiat pacea cu grecii Sviatoslav pleacă cu corabia până la pragurile Dniprului. Svenald, voievodul tatălui său l-a sfătuit să ocolească călare, căci la pragurile Dniprului îl aşteaptă pecenegii, însă Sviatoslav nu i-a dat ascultare.

Bulgarii din Pereiaslaveţ le-a trimis vorbă pecenigilor că Sviatoslav se întoarce în Rusia cu oaste puţină, dar încărcat cu multe bogăţii. Auzind aceasta pecenegii ocupară pragurile Dniprului, iar când ajunse Sviatoslav la praguri nu a putut să treacă mai departe, fiind nevoi să ierneze la Biloberejia.

În primăvara anului 972, Sviatoslav încearcă să se strecoare printre pecenegi, însă este atacat şi moare în luptă.

Kuria, principele pecenegilor i-a tăiat capul şi din craniu lui şi-a făcut o cupă pe care a îmbrăcat-o în aur şi pe care a scris: „Câutând pământurile altora şi-a pierdut pe al său”.

28 de ani a domnit Sviatoslav peste Rusia Kieveană. Svenald a reuşit să scape şi să ajungă la Kiev la cneazul Iaropolk.

Despre urmele lui Sviatoslav în Dobrogea  Radu Olteanu scrie în articolul „Cariera de cret[ de la Basarabi-Murfatlar”

„Cetatea unde îşi dorea Sviatoslav să întemeieze o nouă capitală a fost identificată de arheologi în satul Nufăru de pe braţul Sf. Gheorghe al Dunării. În plus acolo au fost dezgropate ruine ale unor case de lemn foarte asemănătoare cu cele descoperite la Kiev. Alături de cetatea de pe insula Pacuiul lui Soare, cetatea de la Nufăru (numit in Evul Mediu – Perislava), identificată cu vechiul Pereiaslaveţ, sunt singurele cetăţi bizantine construite de la zero de pe teritoriul dobrogean.

Ce vreau să zic cu acestea? Că prezenţa armatelor ruseşti (si ale aliaţilor săi) în Dobrogea sunt o realitate dovedită şi arheologic, nu numai atestată documentar. De ce nu ar fi trecut aceştia şi pe la complexul monastic de la Basarabi-Murfatlar? În fond acest loc se afla exact pe drumul de la Durostolon-Silistra către Constanţa sau către Pereiaslavet.

Există teorii care spun că valul de piatra dobrogean ar fi fost construit tocmai ca urmare a campaniei lui Sviatoslav, în vremea împăratului Ioan Tzimiskes sau a lui Vasile al II-lea. În acest caz cariera şi grupul de monahi de la Basarabi ar fi existat post Sviatoslav, sau valul de piatră ar fi fost orientat către bulgari (şi nu spre nord) pentru a proteja gurile Dunării de bulgari. (…) Vladimir Agrigoroiei a identificat între inciziile dintr-una din bisericuţele de la Basarabi un semn ce poate face legătura cu cnezul Kievului de acum 1100 ani. Un semn ce în trecut fusese numit de către arheologi „cap de taur” a căpătat un alt sens când a fost descoperită asemănarea acestuia cu un semn rurikid (de la Rurik) de putere „Tamgha”, semn foarte asemănător cu cel folosit ca stemă de Sviatoslav. (…) Ceea ce este foarte interesant e asemănarea extraordinară între desenul de la Basarabi şi tamghaua lui Sviatoslav ce figureaza pe monedele emise de acesta. De altfel, acest semn redesenat se află, ca stemă pe drapelul Ucrainei.”

(http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/02/cariera-de-creta-de-la-basarabi-murfatlar/)

 

«Царівна» повертається до Румунії

«„Царівна” писана кровією мого серця…»

Ольга КОБИЛЯНСЬКА

 

«Царівна»Image, так би мовити, народилася 1888 року у буковинському містечку Кимпулунг. Тоді Ольга Кобилянська почала писати цю повість, а закінчила її в Чернівцях 1895 року. Спочатку твір називався «Лореляй», а мовою його оповіді була німецька, а вже в 1896 році виходить у світ українською, під назвою «Царівна», письменниця присвячує його своїй матері Марії Вернер Кобилянській.

«„Царівна” – це перша у нас повість, основана не на інтригах і любовних пригодах, а на психічному аналізі буденного життя пересічних людей…» – писав Іван Франко. І на справді в Принцесу (Наталку Верковичівну) – головну героїню повісті, Ольга Кобилянська психологічно втілила образ української жінки (дівчини), яка не занепадає духом, хоча страждає від болючих розчарувань, а вірить у своє велике призначення, у призначення жінки, а саме української жінки, яка, не має змоги здобувати освіту, як жінки інших народів (поляків або німців), бо українські жінки «живуть у таких закутках, де ні почути, ні прочитати щось цікаве просто неможливо…». Тому письменниця дійшла до висновку, що всі люди майбутнього повинні тягнутися до ідеалу, ставати «вищими людьми», бо «людина, яка зрікається боротьби, зрікається великого життя».

«Без сумніву, – пише Василь Довгий у передмові до своєї дводієвої драми «Царівна» за мотивами однойменної вищезгаданої повісті, – доля головної героїні твору Ольги Кобилянської – Наталі Верковичівни – певною мірою віддзеркалює її власну. Коли Натяля гордо відмовляється від пропозиції руки і серця небайдужого їй Василя Орядина (тоді ще зухвалого «соціаліста», який, однак, швидко деградує у пересічного меркантильного матеріаліста), здається, що вона так і залишиться дівувати увесь свій вік». Адже Ольга Кобилянська так ніколи і не вийшла заміж… Вважається, що в коханні їй не пощастило. Вона писала в «Акордах»: «Кожний чоловік раз у житті

зупиняється і не знає, куди завернутися. Я свою дорогу знаю. То самота. Вона вп’ялила свої грізні, холодні очі в мене і моргає до мене. Я йду. Я тобі буду служити, ти велика безсердешна самото, пісні свої покладу у ніг твоїх. Усміхнися тоді». І в листі до болгарського письменника модерніста Петка Тодорова вона писала: «Я надто часто відчуваю, що поети найсамотніші люди. Я живу, як в заклятій казці, прикована до одного місця, і заодно мушу з глибини душі своєї черпати поживу і для духа свого». На відміну від письменниці її героїня знаходить своє щастя.

Через двадцять років після виходу в ефір двадцятисерійної телеверсії «Царівни», сценаристом якої був Василь Довгий, Ботошанський театр ім. Міхая Емінеску поставив його дводієву драму «Принцеса» («Царівна») у румунському перекладі Івана Кідещука.

«Щодо постановки моєї п’єси у Чернівцях (перший її варіант було написано ще 1972 року), то я багато років звертався до керівництва нашого муздрамтеатру, але з невідомих причин вони постійно уникали цієї роботи», – зізнався Василь Довгий в інтерв’ю, яке від нього взяла Ольга Шупеня.

Прочитавши п’єсу, Траян Апетрей, директор Ботошанського театру, був захоплений нею, і художня рада театру вирішила поставити її і присвятити 150-річчю від дня народження Ольги Кобилянської. І так, 27 вересня завдяки майстерності режисера Аді Карауляну на сцені Ботошанського театру при переповненій залі відбулася прем’єра цієї вистави – «Подарунок Ботошанського театру ім. Міхая Емінеску для Чернівецького музично-драматичного театру ім. Ольги Кобилянської».

Присутній на прем’єрі Василь Довгий, повернувшись до Чернівців, висловив вої враження: «Талановитий акторський колектив зумів реалізувати мої прагнення як драматурга і яскраво відтворити на сцені епоху, в якій жила і працювала Ольга Кобилянська. А головне – заакцентувати увагу на непересічних людських цінностях:

чесності, справедливості, наполегливості, працьовитості, що так потрібні сьогодні нашій молоді (…) Манера гри у них природна, немає цього надривистого крику. І якщо

у нас інколи видно, що актори грають свої ролі, – то там ними живуть».

Директор Ботошанського театру Трян Апетрей на прем’єрі вистави сказав: «У cучасному світі, в якому сильно зафіксувався ідеал фінансових прибутків, «Царівна» приходить з іншими пропозиціями: пошуком душевної радості, гідності, спокою і краси. Людей, чим більш самітніх, незважаючи на соціалізацію, про яку стільки говоримо, може насправді об’єднати тільки любов до ближнього. Драматург і всі виконавці цього спектаклю намагались, щоб після завіси в душах глядачів вибухнули благородні ідеали! Ця вистава означає тріумф любові над дрібницями життя!»

На прем’єру «Царівни» позитивно відгукнулась і румунська преса. Ґабрієл Балаша у своїй статті «Українська Принцеса зачарувала серця ботошанської

публіки», яка появилася 29 вересня у тижневику «Інформаторул Молдовей» пише: «Блискучий деб’ют відбувся при відкриттю театрального сезону, в якому 14 акторів Ботошанського театру ім. Міхая Емінеску перед переповненим залом зіграли п’єсу «Царівна» (…) Це перший такого розмаху виступ актриси Александри Вікол, яка виконала роль Наталі Верковичівної – Принцеси, за яку була нагороджена заслуженими, бурхливими оплесками. Без ніякого перебільшення, можна сказати, що те, що відбулося 27 вересня на сцені Ботошанського театру, є міжнародною культурною подією, на якій був присутній Генеральний консул України в Сучаві Василь Боєчко, Голова Чернівецької обласної ради Гайничеру Михайло, драматург Василь Довгий, перекладач Іван Кідещук, журналісти Васіле Бику голова Чернівецького товариства румунської культури ім. Міхая Емінеску та його заступник Ніколає Шапке, і багато чернівецьких гостей. Також були присутні і префект Ботошанського повіту Костіке Макалець, і місцеві радники Тереза Ніка та Аді Петрушке».

Після прем’єри драматург Василь Довгий, його дружина Валентина Довга – професор Чернівецького університету та перекладач Іван Кідещук були відзначені як «Друзі Ботошанського театру ім. Міхая Емінеску».

Постановку «Царівна» я б назвав геніальною тому, що вона сповнена ніжністю, романтизмом і – гумором, який робить її легкою, так би мовити, доступною глядачеві. На сцені відбувається зустріч двох світів – прагматичного і провінційно-романтичного. Саме на цій стрічі вибудовується основний конфлікт вистави, яка має багато тем.

Можна говорити, наприклад, про безмежну самотність і про замкненість та намагання вирватися за рамки самих себе. Гарне поєднання вищого, світобудови і приземленого, паралелей з людським життям. Хоча й прагматичний світ має свою тверду, жорстку правду і своє життя.

Image

Всі актори майже бездоганно виконали свої ролі, а Александра Вікол в ролі Наталки Верковичівної, тут я згідний з Василем Довгим, не грає свою роль, вона нею живе.

Коли я написав їй і попросив виразити свої враження щодо персонажу, вона відповіла мені: «Наталя – це перша моя головна роль, це було великим випробуванням для мене, але я дуже радо працювала над цим персонажем, тому що коли прочитала перший раз текст, я знайшла стільки спільного між мною і Наталю».

Також варто згадати всіх акторів, які так чудово зіграли цю виставу: Іоан Крецеску (Василь Орядин), Траян Андрей (Мілько Іванович), Данієла Букетару – (Павлинка), Лідія Ужа (Лена), Сорін Чофу (Іван Марко), Ірина Мітітелу (Пані Марко), Сілвія Рейляну (Марія), Петронела Кгірібуце (Зоня), Чезар Амітроаєй (Лорден), Андрея Моцку (Оксана), Богдан Горґа (Роман), Крістіна Чофу (Сільва), Нарчіса Ворніку (Домка).

Окрім Ботошан (де відбулися дві вистави), Ботошанський тетр виступав з «Царівною» в Сереті, Радівцях, Кимпулунзі та Бухаресті і, надіємось, що виступатиме і

на далі.

 

Havrylo Clempuș, un pionier al literaturii ucrainene din România

Image

Cuvântul a fost singura lui armã, singura comoarã spiritualã, singura consolare și spe ranțã. Cuvântul sãu nu a pierit, cum nu a pierit nici luminoasa aminti re despre el, deoarece, dupã cum spune Mykola Corsiuc: „Amintirile au dreptul la viațã“. Amintirile despre Havrylo Clempuș vor dãinui peste veacuri, altfel nici nu poate fi, deoarece creatorii de frumos sunt condamnați la ne murire, mai ales atunci când e vorba de un pionier care s-a strãduit din rãsputeri sã bãtãtoreascã o potecuțã spre literatura ucraineanã din România, acea

potecuțã care s-a transformat într-un drum pietruit cu pietre preþioase – adevãrate perle ale literaturii ucrainene de pretutindeni.

„De multe ori, când mã trimitea mama sã secer buruieni sau sã rup frunze pentru vite, mã ascundeam în buruieni sau în tufișuri și scriam poezii. Mama mã chema la masã, iar eu preocupat de scris nu-i rãspundeam nici mamei, nici bunicii, nici nu-i auzeam, puteau sã mã strige mult și bine, eu scriam de zor, pânã nu se furișa tata și mã croia cu toiagul“ – va scrie mai târziu Havrylo Clempuș în scurta sa autobiografie.

Din acele poezii, scrise printre buruieni și tufișuri, dupã cum mãrturisește poetul, „din pãcate nu s-a pãstrat niciuna“, și totuși, acolo în buruienile și tufișurile acelui sat pitoresc de pe Valea Vișeului micul Havrylo, fiul țãranului nevoiaș, ciobanul satului, șchiop de piciorul

stâng, pune bazele viitoarei literaturi ucrainene din România.

Havrylo Clempuș s-a nãscut la 22 martie 1910, în satul ucrainean Valea Vișeului, județul Maramureș și a fost un autodidact.

„De citit și de scris am învãțat dupã cartea de rugãciuni. Dupã ce am crescut și am înce put sã culeg zmeurã și cireșe, mi-am cumpãrat o tãblițã de scris și cretã. Dupã ce am învãțat sã scriu pe tã blițã, tata mi-a cumpãrat caiete și creioane astfel am putut scrie poezii și cântece compuse de mine“, va scrie, mai târziu, Havrylo Clempuș.

Tatãl scriitorului Iura Clempuș, era știutor de carte și și-a încurajat urmașii sã citeascã, povestindu-le povești, legende și zicãtori, legându-i pentru totdeauna de istoria și tradițiile neamului ucrainean.

Prof. dr. Ion Petrovai în lucrarea sa „Multiculturalism în țara Maramureșului“ (Academia Românã, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007), îi dedicã un medalion scriitorului, în care scrie: „În ciuda traiului greu ce-l avea, feciorul de huțul din Marmația era un visãtor, un iubitor al naturii și un însetat de culturã. Un prieten de pe malul drept al Tisei (atunci Maramureșul era singu rulținut în corporat Austro-Ungariei) i-a împrumutat „Cobzarul“ lui Taras Șevcenko și o culegere din opera lui Ivan Franko, cãrți pe care le-a copiat pentru a le avea pentru sine și a restituit originalele deținãtorului“.

„Cu adevãrat este de neînțeles viața omului, cu atât mai mult când acesta este scriitor. Despre Havrylo Clem puș cititorul de rând nu știe prea multe lucruri, poate doar cã acesta a trãit o viațã grea de țapinar, cã tindea tot timpul spre învãțãturã și literaturã, dar din pãcate situația materialã nu i-a permis sã-și vadã visul împlinit. Poate mai știe cã a debutat editorial în 1936 cu o culegere de poezii „Patriei mele cântece cânt“ și poate mai știe cã a trãit cinstit printre consãtenii sãi cu o puternicã credințã în Cuvânt și Dumnezeu“, – scria în publicația ucraineanã „Vilne slovo“ scriitorul Mykola Corsiuc.

Dupã 19 ani de la apariția articolului semnat de M. Corsiuc, viața și opera lui Havrylo Clempuș a devenit mult mai cunoscutã cititorului ucrainean, datoritã nepotului sãu Bogdan Clempuș, care a dat spre publicare manuscrisele bunicului sãu, apãrute într-o culegere de poezii și povestiri, „Fluier din Verchovyna“ (Editura RCR Editorial, București, 2009) alãturi de câteva articole scrise de diverși confrați ai lui Havrylo Clempuș. Peste un an, la aceeași editurã, apare o culegere de balade, colomeici, cântece populare, istorice și de cãtãnie, culese de scriitor.

„Scurta mea biografie“, în care scriitorul își prezintã viața, deloc ușoarã, pânã în anul 1955, precum și „biografia paralelã“, scrisã de Bogdan Clempuș, nepotul acestuia, care cuprinde ultimii ani din viața bunicului sãu (1955-2010), prezintã viața patriotului și scriitorului, dar în primul rând viața omului temãtor de Dumnezeu și iubitor de dreptate, care a fost Havrylo Clempuș. Fiind militar în termen, din 1931, Havrylo Clempuș continuã sã scrie

poezie ucraineanã, pentru care, în 1936, este arestat și stã 3 luni în binecunoscuta închisoare din Sighetu Marmației.

Din 1938, este mobilizat într-un lagãr de muncã din Basarabia, la Bãlți și Cernãuți, oraș în care rãmâne dupã 1940, fiind internat în spital. Cu toate cã erau ani grei de rãzboi, pentru H. Clempuș a început cea mai frumoasã perioadã a vieții lui, dupã cum mãrturisește singur. Aici o cunoaște pe scriitoarea Olha Kobyleanska și se împrietenește cu sculptorul Opanas Șevciukevyci, de la care în arhiva poetului s-au pãstrat multe scrisori.

Despre întâlnirea cu marea scriitoare H. Clempuș scrie: „Am aflat unde locuiește Kobyleanska și am îndrãznit sã-i fac o vizitã: lumea vorbea cã este foarte primitoare. Amabilã Olha Iulianivna, tocmai se afla la masa de scris. Camera ei era mobi latã foarte modest. Eu, la început, m-am pierdut cu firea, dar întâlnind privirea ei blândã și inteligentã care parcã radia cãldurã am prins curaj și m-am prezentat. Scriitoarea m-a invitat sã iau loc și a început sã mã

întrebe ce mai scriu.

Sfãtuit de Olha Kobyleanska și de sculptorul Șușkevyci se pregã tește pentru examenul de admitere la Institutul Pedagogic din Cernãuți. Învațã, scrie și debuteazã în „Calendarul ucrainean“ pe 1940 cu poeziile „Trei fii“, „Scrisoare din ținutul natal“ și „Patriei mele“, continuã sã publice în ziarele și revistele din Cernãuți, primind onorarii de autor.

În 1941, rupe pentru totdeauna relaþia cu școala, ca discipol declarând cã vrea sã meargã pe front. Astfel din cea mai frumoasã perioadã a vieții nimerește în cea mai grea. În 1948, revine în satul natal unde, pentru o scurtã perioadã, este învãțãtor la școala din localitate, dar fiind un om profund credincios, cere elevilor sã se comporte în școalã ca la bisericã, din aceastã cauzã este dat afarã din învãþãmânt. Pentru ai câștiga existenþa și a-și întreține familia, este nevoit sã lucreze din greu în pãdure ca țapinar – o meserie foarte bine plãtitã. Munca istovitoare nu-l împiedicã de a crea în continuare, astfel devine unul dintre cei

mai harnici colaboratori ai ziarului „Novyi vik“.

Havrylo Clempuș a trecut în eternitate în ziua de 5 ianuarie a anului 1990, a fost un om profund religios pânã la sfârșitul vieții sale. Înfruntând opiniile nedrepte ale consãtenilor, care nu l-au înțeles, și, neînțelegându-l, nu l-au putut nici prețui cum se cuvine, îndârjitul scriitor creștin, în plinã epocã ateistã, și-a fãurit, „asemeni marilor voievozi“ – spune I. Petrovai – capelã proprie, pe pãmântul moștenit de la pãrinți, unde mergea zilnic și se ruga într-o totalã izolare de cele lumești. Dupã care a oferit spațiul din jurul bisericuței celor ce doreau sã-l foloseascã drept cimitir. Aici au fost îngro pate și rãmãșițele sa le pãmântești.

Marele om de culturã și scriitor, prof. dr. Ion Petrovai recunoaște, fãrã a-i pãsa de pãrerea unora, cã Havrylo Clempuș, cu care se întâlnea des, a fost o piatrã de hotar în biografia sa.

„L-am vizitat în vacanța de Crãciun, i-am vãzut biblioteca, placheta tipãritã și casa primitoare în care mi s-a dat respectul la care nu mã așteptam. A citit creațiile pe care i le-am dus spre lecturã și mi-a vorbit despre viaþa sa, cu lumini și umbre. Au urmat întâlniri la Petrova și la Valea Vișeului și relatãrile lui Iuri Pavliș care l-a dus pa Clempuș sã citeascã la Cenaclul „Andrei Mureșan“ din Vișeu de Sus în cadrul cãruia activam și eu. Anii au trecut,

omul Gavril Clempuș s-a stins luminând, cum ar zice Nicolae Iorga, și n-a apucat decât sã vadã zorii li bertãții…“, scrie I. Petrovai.

Uniunea Ucrainenilor din România a organizat în câteva rânduri importante manifestãri culturale dedicate memoriei scriitorului, a finanțat cele douã cãrți amintite mai

sus, sperãm ca în continuare sã aparã și altele, iar casa în care a locuit scriitorul sã devinã un muzeu al spiritualitãții ucrainene din Maramureș.

„Fantasme”, sau fericirea de pe malurile Dâmboviţei

fantasme final

Albert Camus spunea că o cale la îndemâna oricui de a face cunoştinţă cu un oraş este să încerci să afli cum se munceşte în el, cum se iubeşte şi cum se moare. În romanul său „Fantasme”, Viorel Ploeşteanu ne face cunoştinţă cu un oraş, cu o metropolă europeană – Bucureştii – „…care sunt  teribil de frumoși în zori, fără furnicarul de oameni și mașini, fără hărmălaie și nervi, fără bucureșteni”. Un oraş, în care asemenea Predicii de pe muntele Mântuitorului nostru, adevăraţii fericiţi sunt doar cei săraci сu duhul, cei ce plâng, cei ce flămânzesc şi se însetează, deoarece „Dumnezeu îi dăduse puterea, sau inconştienţa de a trece surâzător peste toate încercările vieţii”. Aceşti fericiţi, pe care noi deseori îi numim „nefericiţi ai sorţii”, dar mai ales îi ignorăm ca şi cum nu ar exista pot fi frumoşi, sau ne pot oferi gratuit, asemenea celor doi „saltimbanci fără voie a vieţii” – a puştiului hoinar şi a câinelui său Şchiortu, un spectacol superb pe care noi trecătorii – marii nefericiţi – preocupaţi de probleme cotidiene nu avem timp să ne bucurăm de el. Cum ar putea să se bucure de aşa ceva, se întreabă naratorul, dacă ei „nici măcar nu realizează că nu-şi mai trăiesc propriile vieţi, ci pe acelea comandate de ceva care este mai presus de nevoia interioară a fiecărui individ”. Unora  „criminala tehnologie” le-a răpit până şi puterea de decizie, iar cei care nu trăiesc în nebunia lumii tehnologice sunt prinşi în furtunoasa luptă pentru existenţă. Cu siguranţă că în „această lume nebună”, în „aceste timpuri cretine” fericiţii sunt doar cei asemenea oamenilor străzii pe care Viorel Ploeşteanu reuşeşte să-i zugrăvească în culori atât de vii, atât de plăcute şi atât de calde încât nu ai cum să nu îi îndrăgeşti şi să nu-i porţi, de acum încolo în suflet (mai ales pe micul vagabond),  alături de cerşetorul Tom Canty şi prinţul Eduard Tudor sau Tom Sawyer ai lui Mark Twain, alături de Oliwer Twist al lui Charles Dickens, alături de Gavroche al lui Victor Hugo, cu care de altfel îl şi compară scriitorul – un copil lipsit de dragoste şi de căldura unui cămin, nevoit să-şi poarte singur de grijă, dar cu toate acestea el reuşeşte să-şi păstreze inocenţa, curajul şi dragostea faţă de frumos: se trezeşte de dimineaţă doar ca să nu piardă răsăritul soarelui „astfel ratezi întreaga zi, se spală pe faţă doar ca să simtă razele soarelui mai aproape de pielea lui, se plimbă pe străzi povestind câinelui său despre proprietățile pe care își închipuia că le deține în centrul bătrânilor București, dar câte nu face acest nichipercea?… Scriitorul de abia reuşeşte să ţină pasul cu el, încât la un moment dat spune: „acest copil are tendinţa de a deveni un personaj al cărţii, dacă nu chiar personajul ei…”. Oare nu aproape la fel a spus Puşkin despre Tatiana Larina sau Turgheniev despre Bazarov?

La fel sunt şi celalţi oameni ai străzii, aidoma Zurbagiului din „Înălţimi găunoase” a lui Alexandru Zinoviev, despre care vorbeşte şi monahul Nicolae de la Rohia în „Jurnalul fericirii”:

nu au domiciliu stabil, nu au acte în regulă, nu sunt în câmpul muncii; sunt nişte vagabonzi, nişte coate goale trăind de azi pe mâine cu ce li se dă, din ce pică, din te miri ce, îmbrăcaţi în zdrenţe şi-au făcut din sărăcie, neîncredere şi neseriozitate un crez asemenea lui Ferrante Palla al lui Stendhal sau lui Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu, sunt „saltimbanci fără voie ai vieţii”, după cum îi numeşte Viorel Ploeşteanu, seamănă cu bufonului regelui Lear, cu copilul din povestea regelui gol a lui Anderson, ei nu ştiu de zgardă precum lupul din fabula a lui La Fontaine, – sunt liberi, liberi, liberi…

Însă dincolo de părul slinos şi hainele zdrenţăroase şi murdare de pe ei, fiecare îşi are povestea, preocuparea şi fericirea lui. Remus Vodeanu, arhitect şi patron de firmă este fericit doar atunci când intră într-o stare de rătăcire continuă „O rătăcire care îl depărta tot mai mult de omul care fusese, de viaţa pe care o trăise, ducându-l pe căi neumblate, care nu-i aparţineau. Scopul acestei rătăciri era însăşi rătăcirea fără nici un scop”.  El apare ca un Dumnezeu cu plete albe atârnându-i pe umeri şi barbă sură acoperindu-i pieptul pentru a-şi salva fiul de la viol, dar când îi revine memoria, confruntându-se cu realitatea îşi pierde din nou liniştea, devine nefericit şi se roagă la Dumnezeu să redevină ceea ce a fost. Fericit este şi Leonardo pe care covrigii cu mac îl ajută să vadă arta, iar când se gândeşte la geniala sa descoperire: un dispozitiv de  măsurat gândurile după intensitatea privirii, uită şi de mâncare, poate la fel de fericită era şi Afrodita, veșnic în căutarea iubirii, care „murise cu ochii larg deschiși, înfipți în lumea în care nu-și găsise locul”. O lume în care oamenii sunt indiferenţi la durerea altora, o lume în care opinia publică a murit demult, o lume în care s-au pierdut legile tribului şi ale comunităţi, iar oameni precum medicul Streaşină sau directorul Bojdeucă, care sunt atenţi la viaţă atunci când un om are nevoie de alt om, nu numai că sunt foarte rari, dar se încearcă şi înlăturarea lor… Nu este loc de bine în această lume rea în care domină legea celui mai puternic. „Cei buni vor fi nevoiţi să devină răi pentru a supravieţui.  Jungla va deveni cel mai sigur adăpost pentru oameni.” Aceasta este lumea în care trăim, lumea Bucureştilor zilelor noastre, în care unii au totul, iar alţi nimic de aceea sunt nefericiţi şi unii şi alţii, iar fericiţi cu adevărat par a fi doar aceia care într-o permanentă stare de veghe trăiesc într-o lume creată de imaginaţia lor, asemenea micului vagabond, care trăieşte în fiecare noapte visul în care este unicul stăpân al unui palat cu zeci de camere, dar fără nici un locatar. În palat se află şi camera părinţilor în care el nu îndrăzneşte să intre „îi era teamă ca nu cumva să distrugă şi această ultimă portiţă, care ar fi putut să-i deschidă calea celei mai mari fericiri din lume, dar la fel de bine ar fi putut să-i distrugă visul”. Ce se va întâmpla când va deschide uşa acestei camere?… Cititorul va afla citind acest superb poem dâmboviţean dedicat oamenilor străzii, la fel cum va înţelege de ce romanul se numeşte „Fantasme”. Desigur va fi o lectură plăcută, pentru că Viorel Ploeşteanu face parte din acea categorie de scriitori care, când au pus mâna pe cititor îl ţin cu sufletul la gură, până când acesta nu întoarce ultima pagină a cărţii.

Studii de istorie a Ucrainei (IX)

Cneaghina Olha (945-964)

Image

Originile cneaghinei Olha nu sunt foarte clare. Se crede că s-a născut în preajma anului 890, pentru ca în 903 să devină soţia cneazului Ihor al Kievului. O serie de denumiri din zona geografică ce pare a fi locul unde Olha s-a născut dăinuie până astăzi: Poarta Olhăi, pe una dintre ramificaţiile râului Velika, Dealul Olhăi şi Crucea Olhăi, lângă lacul Pskov, şi Piatra Olhăi – în  satul Vybuta. Podul Olhăi este păstrat de tradiţie drept locul în care Ihor a întâlnit-o pe Olha. În anul 945, cneazul Igor a fost asasinat de către drevlieni, Olha devenind regentă, întrucât fiul lor, Sviatoslav, moştenitorul tronului, era mic. Timp de 15 ani, până în 960, cneghina Olha a condus, Rusia Kieveană. Prin înţelepciune, a reuşit să-şi apropie supuşii, reunind triburile izolate într-un stat puternic. Istoria îi păstrează portretul unei organizatoare a vieţii civile şi a culturii Rusiei Kievene.

Cronicarul Nestor povesteşte că după ce drevliany l-au omorât pe Ihor, s-au gândit să-şi însoare căpetenia, pe Mal, cu cneaghina Olha. 20 de peţitori, pe o corabie au ajuns la Kiev, iar Olha a poruncit să fie îngropaţi de vii cu tot cu corabie.

Image

„Olga a fost anunţată că au sosit Drevlianii. Şi Olga îi chemă la ea şi le spuse «Au sosit oaspeţi buni». Şi Drevlianii răspunseră: «Am sosit, principesă». Şi Olga le zise: «Spuneţi-mi de ce aţi venit?». Atunci răspunseră Drevlianii «Ne-a trimis ţara Drevlianilor, grăindu-ne astfel: «Am ucis pe bărbatul tău, fiindcă bărbatul tău era prădalnic şi răpitor ca un lup; principii noştri însă sunt buni şi ţara Drevlianilor este înfloritoare; ia în căsătorie pe principele nostru Mal».Căci principele Drevlianilor se chema Mal. Olha le răspunse: «Cuvântarea voastră îmi place; pe bărbatul meu n’am să-l mai pot reînvia; pe voi însă vreau să vă cinstesc mâine înaintea oamenilor mei. Totuşi acum duceţi-vă la corabia voastră şi aşezaţi-vă cu încredere în ea. Dimineaţă voiu trimite după voi; atunci să spuneţi: «noi nu mergem călare, dar nu mergem nici pe jos: Duceţi-ne în corabie şi vă vor lua în corabie». Şi i-a lăsat în corabia lor. Atunci Olga porunci să se sape pe terem (curte locuinţă n.t) în afară de fortăreaţă o groapă mare şi adâncă. Şi a doua zi dimineaţa trimise Olga, şezând în Terem, după oaspeţi. Şi veniră la ei şi ziseră: «Olga vă cheamă la o mare cinste». Iar ei răspunseră: «Noi nu venim nici călare, nici în căruţe şi nici pe jos; duceţi-ne în corabie». Kievenii replicară: «Va rebui să o facem: principele nostru a fost omorît şi principesa noastră vrea să ia de bărbat pe principele nostru». Şi i-au dus în corabie. Iar aceia stăteau în hainele lor cu cute largi, împodobiţi cu agrafe mari şi plini de îngâmfare. Şi au fost duşi la curtea Olgăi. Şi când au ajuns acolo, i-au aruncat în groapă cu corabie cu tot. Şi Olga se aplecă spre ei şi zise: Vă prieşte această onoare? Iar ei răspunseră: Pentru noi este mai grea decât moartea lui Igor». Şi s’a dat ordin să fie acoperiţi cu pământ de vii”.

După aceea Olha trimise vorbă lui Malec că dacă vrea să o aibă de soţie să mai trimită şi pe cei mai de seamă oameni după ea, ca să vină la ei cu mare cinste, altfel kievenii nu o vor lăsa. Malec a trimis pe oamenii săi cei mai de seamă, iar când aceştia au sosit la ea, Olha i-a spus să facă mai întâi o baie după care îi va primi. Când drevleanii au intrat să se înbăieze, Olha a dat poruncă să fie incendiată baia, astfel peţitorii au ars de vii.

Dar răzbunarea cneaghinei nu se opreşte aici, ea trimite din nou vorbă lui Malec că vrea să meargă în oraşul în care a fost omorât bărbatul său să-i facă un ospăţ mortual şi să plângă deasupra mormântului şi l-a rugat să-i pregătească mult mied ( băutură făcută din apă și miere fermentată, hidromel). După ce plânse la mormântul cneazului Ihor şi porunci să fie ridicată o mare movilă îi invită pe toţi la ospăţul mortual. Drevleanii au întrebat-o unde sunt oamenii pe care i-au trimis la ea, dar Olha răspunse că vin împreună cu oamenii ei, deoarece ea venise cu foarte puţini oameni. După ce drevleanii s-au îmbătat Olha a făcut semn oamenilor săi şi aceştia i-au omorât pe toţi. Astfel au pierit 5000 de oameni.

Dar nici aici nu se opreşte răzbunarea Olhai. Ea împreună cu fiul ei Sviatoslav, care era doar un copil, strânge oaste mare şi porneşte împotriva drevlianilor împreună cu căpeteniile de oşti Svenald şi Asmuld şi îi bate. Învinşi drevleanii fug şi se ascund în cetăţile lor, atunci Olha înconjoară cetatea Korosten şi cere tribut câte trei porumbei şi câte trei vrăbii de la fiecare casă. Drevleanii au primit bucuroşi, însă Olha după ce strânse tributul a poruncit oştenilor să lege de piciorul fiecărei păsări o cârpă aprinsă înmuiată în pucioasă şi să le dea drumul. Păsările s-au întors la cuiburile lor şi au aprins întreaga cetate. Cei care au fugit din cetate, unii au fost ucişi, alţii luaţi robi, iar unora le-a dăruit viaţa obligându-i să-i plătească mare tribut.

Alexandru Briciu scrie în articolul intitulat „Sfânta Împărăteasă Olga a Rusiei, cea întocmai cu Apostolii” (Lumina 11 iulie 2009):

„Începând din vara anului 954, Olga a întreprins o serie de vizite în capitala Imperiului Bizantin. Constantinopolul pare a fi locul în care împărăteasa Olga avea să fie prinsă în mreaja lui Hristos, participând la serviciile religioase din impunătoarea Catedrală „Sfânta Sofia“ sau din Biserica Maicii Domnului din Vlaherne. În palatul imperial a fost primită de însuşi împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Ceremonia oficială de primire şi evenimentele ce au urmat au fost consemnate de bazileu în tratatul „Despre ceremonii“. „Cronica lui Nestor“, documentul ce oferă cele mai multe informaţii despre viaţa împărătesei Olga, notează că împăratul bizantin a rămas fascinat de frumuseţea şi înţelepciunea ei, considerând-o vrednică a conduce alături de el imperiul. Împărăteasa şi-a exprimat dorinţa de a primi botezul creştin, însă numai din mâna bazileului. Într-o ceremonie săvârşită de patriarhul ecumenic Teofilact (933-956) în anul 954 sau 955, Olga a primit Sfânta Taină a Botezului, având drept naş pe Constantin al VII-lea Porfirogenetul şi primind numele Elena, de la Elena Lecapena, împărăteasa consoartă. În cuvântul rostit, patriarhul a numit-o binecuvântată între femeile Rusiei, căci a renunţat la întuneric şi a iubit Lumina, iar poporul rus o va binecuvânta până la cei mai îndepărtaţi descendenţi. Iar ea s-a plecat, umilă, şi a primit toate învăţăturile, imagine zugrăvită într-una dintre icoanele Catedralei „Sfânta Sofia“ din Kiev. Când împăratul a insistat ca Olga să-i devină soţie, aceasta i-a argumentat că legea creştinească nu permite această împreunare, întrucât el îi devenise naş de botez. „Cronica lui Nestor“ consemnează că împăratul i-a replicat că l-a întrecut în înţelepciune, numind-o de atunci fiică şi oferindu-i la plecare daruri, aur, argint şi mătăsuri. Din scrierea „Despre ceremonii“ a împăratului Constantin al VII-lea reiese că Olga a dăruit vistieriei Catedralei „Sfânta Sofia“ un taler de aur placat cu nestemate. În secolul al XIII-lea, viitorul arhiepiscop Antonie de Novgorod, pe atunci diplomat rus, descria acest obiect: talerul dăruit de Olga a Rusiei la venirea în Ţarigrad deasupra are pietre preţioase cu care este scris numele Hristos.”

Image

La 11 iulie 969, cneaghina Olha a trecut la cele veşnice, lăsând cu limbă de moarte indicaţii să nu fie înmormântată după ritualuri păgâne, iar preotul Grigorie, care a însoţit-o în vizita la Constantinopol din anul 957, i-a împlinit dorinţa întocmai. Astfel a trăit, a murit şi a fost îngropată în legea creştinească.

În fiecare an la 11 iulie, biserica pomeneşte pe Sfânta Olga, care a pus bazele încreştinării poporului Rusiei Kievene. Împreună cu nepotul său, Cuviosul Vladimir, Luminătorul Rusiei Kievene, prăznuit la 15 iulie, marchează trecerea de la Rusia păgână la cea creştină.

Previous Older Entries