Pătărăniile unchiului Fedea (5)

CU CAPRA

 

            Într-o zi, unchiul Fedea se duse cu capra la iarmaroc, voia să o vândă, sau să o schimbe pe o oaie. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, bietul unchieş trăgea înapoi capra după el spre Fedorivna. Când ajunse la Crăciunivna, cantonierul puse bariera că tocmai trebuia să treacă personalul de Cluj.

–        Apăi tu căproaie să nu mi te mişti de aci că te belesc de vie, auzitu-m-ai! –

ameninţă unchiul Fedea cu degetul capra şi după ce o legă de barieră, dispăru în tufişuri, căci avea de rezolvat nişte treburi ce nu puteau fi amânate.

Dar nu reuşi unchiul Fedea să-şi termine bine treburile personale, când personalul

de Cluj trecu pufăind şi fluierând ca un fecior de însurătoare care se duce la mândre în sat. După câteva clipe se stinse şi zgomotul «te-duc-te-las, te-duc-te-las» al roţilor de tren şi se auzi un sfâşietor: «me-e-e-e-e!…».

Pe unchiul Fedea îl trecură fiori reci. Ţinându-şi cu o mână nădragii să nu cadă de pe el, sări afară din tufişuri, dar după doi paşi încremeni locului. Capra, ia-o de unde nu-i! Nici urmă de capră…

–        Mai, măi… bag sama că pe aici se fură ca-n codru şi încă ziua-n amiaza

mare, – şopti speriat.

–         Me-e-e-e-e! – se repetă zbierătura, de data asta de undeva din ceruri.

–        Sfânt, sfânt, sfânt eşti Doamne, doară nu care cumva Te-ai gândit să-mi iei

căproia-n ceruri?… – îşi făcu semnul crucii  unchiul Fedea.

Dar după ce ridică privirea în sus şi îşi văzu capra în vârful barierei, îi trecu  pe loc spaima şi strigă vesel:

–        Mânca-te-ar lupii de căproaie, eu mă frământ pentru ea, iar ea uite unde s-a

cocoţat.

Anunțuri

Pătărăniile unchiului Fedea (4)

SPRE IARMAROC

Cele mai năstruşnice pătărănii, unchiul Fedea, le păţea când se ducea pe jos la iarmarocul din Sighet, unde în fiecare miercuri vindea ouă, smântână şi lapte de capră.

Astfel într-o dimineaţă, unchiul Fedea plecă din Fedorivna spre Sighet cu noaptea în cap. Nici cucoşii nu cucuricaseră încă, iar el deja ţopăia-tropăia cu desga în spinare spre iarmaroc.

Afară… întuneric de puteai să-ţi bagi degetele în ochi, iar pe deasupra începuse şi o ploaie deasă, măruntă, mocănească însoţită de un vânt destul de rece care îţi bătea drept în faţă. Însă pe unchiul Fedea nimic nu-l putea opri din drumul său.

Mergea şopotind «Tatăl nostru» şi «Crezul», întrerupându-le din când în când cu câte un «’tuţi paştele mătii de piatră!…» sau «Crucea mătii de groapă!…», căci cel mai scurt drum spre Sighet era plin de pietre şi gropi, dar în schimb, în două ore de mers cătănesc ajungeai la iarmaroc.

Mergând cătăneşte, cu rugăciunile în gând şi cu înjurăturile pe buze, cam după vreo oră de mers, unchiul Fedea se gândi să se odihnească un pic şi să tragă o ţigară…

– Dracu să-i ia de desagi că grei mai sunt!  Oi hodini o ţăr’ şo-i duhăni o ţigare –bodogăni supărat unchieşul şi punând desagii jos încercă să-şi aprindă cu un chibrit ţigara. Însă vântul şugubăţ se ţinea de boroboaţe şi îi tot stingea chibritul.

– Măi, măi… eu mintenaş ’oi rămânea fără schindoarţă, nu-i bugât că am sfeterisit-o de sub nasul Măriei ş-amu când s-o trezi s-o năpusti sărăcana prin vecini după scăpărărtoare – mogorogea în continuare unchiul Fedea, întorcându-se cu spatele spre vânt. – No aşe da! – se bucură de reuşită şi trase cu sete din ţigară, apoi punând desagii pe umeri porni înainte, ba rugânduse, ba înjurând, după starea drumului.

Până şi vântul încetase să-l necăjescă, ba chiar începuse să-l ajute, suflându-i în spate îi umflă cămaşa şi-l impinse ca pe o corabie cu pânze.

– No aşe da, să tot meri! – se bucură unchiul Fedea.

Cam peste altă oră de mers, când unchiul Fedea bănuia că se apropie de iarmaroc, căci deja se crăpa de ziuă, hotărî să se mai odihnească un pic.

Puse desagii jos, îşi îndreptă spatele se uită în jur şi spuse mirat:

– Bată-l norocu’ să-l bată de Sighet, că tare mult mai seamănă cu Fedorivna!

Plecarea Fecioarelor (fig. 10)

Plecarea Fecioarelor

Art’grafik 10

Imagine

Cai roşii ai inimii

Cai roşii ai inimii – Paul  (poezii în limba ucraineană)

Image

Redactor: Mihai Hafia Traista

Tehnoredactare: Irina Moisei

Coperta: Larisa Traista

Ilustraţii: Mihai Hafia Traista

Editura RCR EDITORIAL, Bucureşti, 2013

Poezia lui Pablo Rom aniuc, este adâncă precum cerul maramureşan în amurgul serii, când îi mulţumeşte soarelui pentru ziua de basm în care caii gonesc pe nouri, ea întodeauna miroase a busuioc, a flori de măr şi a prag părintesc…  În poezia lui Pablo Romaniuc plâng plopii, iar mestecenii  ţinându-se de mână se plimbă pe uliţa tristelor gânduri. În ea poetul înfrâţindu-se cu caii zboară ca un haiduc să se răzbune pe timpul nemilos, pentru nevindecatele răni părinteşti, pentru nescrisele legende, pentru cântecele necântate, pe urmă se opreşte în mijlocul drumului vieţii şi proptind cu mâinile cerul din când în când strigă: «Călătorule! Priveşte-mă în ochi!…»  Mihai Hafia Traista

 

Trei poeme din Europa

Trei poeme din Europa a binecunoscutei poete Elena Liliana Popescu (prof. dr. la Universitatea Bucureşti) dedicate memoriei soţului său, matematian Nicolae Popescu traduse în 41 de limbi, a apărut într-un volum la Editura Pelerin.

Traducerea în limba ucraineană de Mihai Hafia TRAISTA

Volumul a fost lansat la Casa Universitarilor cu ocazia Zilei Limbilor Europene                       (26, septembrie 2013)

Image

Carraria Volumul I

Antologie de poezie a grupului literar Facebook Carraria

Image

Grafica: Mihai Hafia Traista

Prefaţă: Ciprian Marian Antohe

Tehnoredactare : Irinel Merluşcă

Editura Pastel Braşov , 2013

Antologia cuprinde poeziile a 32 de poeţi, printre care şi poeziile:  Actor în drama frunzelor, În genunchi ca nişte umbre, Niciodată pietrele, Fata îmbrăcată în mov, La căderea umbrelor, Poem patriarhal şi Tragica beţie  semnate de Mihai Hafia Traista – pag. 369.

«Mihai Hafia Traista, sau fundamentările ideatice ce aparţin reveriei. O forţă originală şi cosmic-arhaică de reenergizare a esteticii simbolistice.» Ciprian Marian ANTOHE

Pătărăniile unchiului Fedea (3)

LA ÎNMORMÂNTARE

 

După ce se convinse că e mai bine să fi om decât lup, unchiul Fedea se întoarse acasă cu mâna stângă în ghips, cu dreapta în fund, cu fundul oblojit şi cu sufletul «varză a la grec».

Zile amare, de «of» şi «vai», sosiră pentru unchiul Fedea – de lucrat cu o mână nu putea să lucreze, de şezut… nici vorbă! Căci şezutul pe scaun, pe pat, pe prag, pe iarbă etţetera, etţetera, e o treabă seriosă ce necesită un fund sănătos, pe când fundul unchiului Fedea…

Cât era ziulica de lungă stătea sărmanul lungit pe burtă şi ofta mai ceva ca ghezeşul prin tunelurile de pe Dealul Ştefăniţei. Şi colac peste pupăză murise şi Dochia a lu’ Costache.

– De parcă nu avea timp să moară altadată, era musai să moară tom’na amu, când eu înghit leacuri şi nu pot be’ pentu sufletul ei nici batăr un păhăruţ de pălincă… Părdalnică babă, Dumnezeu s-o ierte! Ce prohod mai e şi ăsta?… – bombănea pe sub nas unchiul Fedea. Dar la înmormântare tot se duse, nu putea să nu o conducă pe vecină-sa pe ultimul drum.

Iar la înmormântare (nici nu o să vă vină să credeţi), e exact ca la înmormântare: îmbulzeală, glogozeală, hărmălaie, lărmălaie, învălmăşeală, neorânduială, răvăşeală, zăpăceală, brambureală, bulibăşeală (cred că ajunge), – un talmeş-balmeş de nedescris, un balamuc, un vălmăşag, o debandadă, o harababură, o vraişte (sunt sigur că ajunge), zarvă, larmă, tărăboi, bocete, plânsete (ia uite, nu pot să mă mai opresc), strigăte, icnete, rânjete (sau aşa o fi la nuntă?… nu mai ţin bine minte, ori la înmormântare, ori la nuntă… că doar nu o fi aşa în Parlamentul României unde domneşte ordinea, liniştea şi pacea). Toţi vroiau să vadă dacă moarta e îmbrăcată în sucna cea nouă, dacă e încălţată în opinci sau după moda domnească în şlapi de gumă, dacă i-au luat sau nu verigheta de pe deget, dacă nu are gura căscată sau ochii deschişi, dacă neamurile bocesc sau plâng, dacă nu se prefac că plâng şi câte şi mai câte fiecare cu curiozităţile lui.

Numai unchiul Fedea, împins de mulţime, drept în faţa diacului, cu pălăria subsoară, cu dreapta îşi făcea mereu semnul crucii, iar stânga învelită într-un ştergar, ba o ţinea lipită de piept, ba o ascundea la spate, ca nu cumva să-l rănească careva.

Dar deodată diacul îi urlă în ureche «Ve-e-eşni-i-i-ca-a-a po-o-ome-e-eni-i-ire-e-e!», popa începuse să tămâieze în jurul copârşeului, cadelniţa se îndreptă în zbor spre mâna învelită în ştergar, iar unchiu Fedea răcni ca o fiară:

–        A-a-a-u părinte, de îmi dai peste mână te ia dracu’!

Previous Older Entries