Obiceiuri de crăciun la ucrainenii din Maramureş

Image

În Maramureşul Istoric, cum este denumit Maramureşul de dincolo de Munţii Gutâi, populaţia de etnie ucraineană trăieşte compact sau relativ compact în 15 aşezări rurale, dar şi în oraşele Baia Mare, Vişeu de Sus şi Sighetu Marmaţiei unde se află şi o biserică ortodoxă ucraineană cu hramul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel.

Toţi aceşti ucraineni sărbătoresc Naşterea Domnului pe 7 ianuarie după stilul vechi, adică după calendarul iulian, care este decalat cu 13 zile faţă de calendarul oficial. În unele din aceste aşezări, tradiţiile şi obiceiurile au rămas aproape neschimbate din moşi strămoşi, deşi pare greu de crezut că ucraineanul din zilele noastre ar putea crede că în Sfânta Seară de Crăciun stau la masă alături de el sufletele strămoşilor săi, totuşi el o să măture cu mâna locul în care se aşează ca nu cumva să se aşeze pe vreun suflet venit să se bucure de această cină care vesteşte Naşterea

Domnului. La fel şi postul este ţinut cu străşnicie, mai ales pe Valea Ruscovei şi Valea Vişeului, unde trăiesc ucrainenii-huţuli.

            Cea mai mare grijă a gospodinelor este să-şi pregătească tot ce le trebuie ca în Ajunul Naşterii Domnului, când pregătesc Sfânta Cină, să nu fie nevoite să se împrumute cu ceva de la vecini, dar şi dacă nu se împrumută de lucrul de care au nevoie, însăşi lipsa lui e un semn rău. Pentru Sfânta Cină se pregătesc 12 feluri de mâncare de post, din care nu pot lipsi hribele uscate preparate cu zeamă de varză, păstăile de fasole uscate şi fierte cu usturoi, fasolea boabe, prunele uscate, ciorbă de varză murată, mămăligă cu cartofi, sărmăluţe cu păsat şi hribe şi altele. Aceste 12 feluri de mâncare simbolizează cele 12 luni ale anului, dar şi pe cei 12 apostoli ai Domnului.

            Înainte de a se aşeza la masă, fetele de măritat, prin tot felul de jocuri numite şi vrăjitorii,  încearcă să afle care dintre ele se va mărita prima, din ce parte a satului va fi mirele şi cum va arăta. Într-unul din jocuri, pisica este cea care hotărăşte care dintre fete se va mărita prima. Asta după ce biata de ea stă flămândă, închisă într-o încăpere, sau într-o ladă, timp în care fetele gătesc fiecare câte o găluşcă şi după ce le pun în cerc pe podea aduc pisica şi o pun în mijlocul cercului, pe a cui găluşcă pisica o va mânca prima, acea fată se va mărita prima.

            În alt joc, fetele mergând cu spatele, numără parii din gard, de al nouălea, sau de al doisprezecelea par leagă o aţă roşie, iar a doua zi merg să vadă cum arată parul, dacă e lung şi drept, însemna că mirele va fi înalt şi frumos, dacă parul e mic şi strâmb, însemna că mirele va fi urât, sau „cu oarecare hibă”.

            De asemenea, înainte de a se aşeza la masă, fata de măritat iese afară din casă cu o lingură de lemn în mână şi ascultă din ce parte se va auzi primul lătrat de câine, asta însemna că din acea parte a satului  va fi mirele său, sau merge la coteţul de porci şi lovind cu fundu-n el spune: „Hăr vier, hăr vier că la anu’ mă mărit!”.

            În acest timp gospodarii, după ce termină de hrănit „marha”, animalele, aduc în casă otavă uscată sau fân uscat, pe care îl pun pe masă, sub faţa de masă şi leagă picioarele mesei cu lanţuri ca întreaga familie să rămână legată, unită, în anul care vine.

            În unele localități de pe Valea Ruscovei, creștinii trec pe la cei morți să aprindă lumânări la mormintele acestora ca și ei, cei plecați, să se bucure de lumina Nașterii Domnului.

            În seara de Crăciun copiii încep a colinda, cei adulți numai după miezul nopții și colindă astfel mergând unii la alții trei zile la rând, pe care le numesc: prima, a doua și a treia zi de Crăciun.  Se colindă atât ziua cât și întreaga noapte, dar momentul cel mai important este când pe la casele lor trece grupul de colindători ai bisericii care joacă în fiecare casă piesa Nașterii Domnului, numită și Rizdvianyi Vertep (Peştera Naşterii Domnului), iar trupa de actori amatori, care se pregătesc din timp şi foarte serios să interpreteze această piesă se numeşte Koliada (Colind), Betleem sau Viflaim. În unele sate, ca de exemplu în Rona de Sus, în unii ani se formează şi câte trei astfel de grupe care sunt numite Koliada mare, mijlocie şi mică, depinde de vârsta actorilor. Textul piesei, personajele şi numărul lor diferă de la un sat la altul. Piesa care se joacă în Rona de Sus are 12 personaje: doi îngeri, rolurile îngerilor sunt întotdeauna interpretate de copii îmbrăcaţi în alb cu brâuri şi diagonale roşii sau din baticuri înflorate, încălţaţi în opinci, iar pe cap poartă un fel de coroane din carton îmbrăcate în staniol de diferite culori (o astfel de coroană în dialectul  local se numeşte „ciacov”) aceşti îngeri duc între ei o bisericuţă făcută din carton în care arde o lumânare.

            Cinci păstori, dintre care unul este numit şi moş, sau vătaful păstorilor, acesta poartă o mască din blană de oaie, şi este îmbrăcat în piele de oaie, are un corn de vânătoare din care sună vestindu-i pe oameni că se apropie de casele lor, mai are şi o cutie de lemn (visteria) în care ţine banii ce îi primeşte de la oameni, de asemenea fiecare sumă o trece într-un caiet (catastif), pe care îl ţine la brâu. Aceşti bani sunt ai bisericii, iar preotul îi mulţumeşte fiecărei familii în parte pentru suma primită. Păstorul vătaf este conducătorul trupei, el alege actorii, organizează repetiţiile, răspunde de comportamentul fiecăruia, de obicei cel ce joacă acest rol este un om mai în vârstă, poate fi şi însurat, pe când restul  sunt flăcăi. Ceilalţi: primul, al doilea, al treilea şi al patrulea păstor, sunt fiii moşului şi sunt îmbrăcaţi în haine negre, îmbrăcinaţi cu chimire din piele, fiecare are câte o geantă de piele împodobite cu nasturi de alamă sau din alte materiale strălucitoare (ţinte, piuneze, insigne), câte o bâtă cu un clopoţel pe ea, de obicei vopsită în trei culori, iar  pe cap poartă căciuli negre de miel cu mărgele cusute pe ele.

            Patru regi, din care unul este regele Irod, iar regele al treilea este „Sufletul curat” şi este îmbrăcat în iţari şi haină de culoare albă, pe cap poartă un „ceacov” asemănător celui purtat de îngeri, nu are sabie, doar un toiag cu multe panglici de diferite culori. Primul şi al doilea rege, la fel ca şi regele Irod sunt îmbrăcaţi în uniforme militare de ofiţeri, albă, albastră şi verde, poartă săbii, pe cap au coifuri, iar pe piept au prinse atâtea zorzoane şi şiraguri de mărgele încât nu pot să se dezbrace şi sunt nevoiţi să stea astfel îmbrăcaţi pe întreaga perioadă a Crăciunului.

            În afară de aceştia mai este şi cărturarul israelit, care poartă o mască cât mai haioasă, iar cel ce înterpretează acest rol, trebuie să aibă mult umor, să glumească tot timpul şi să facă tot felul de ghiduşii spre deliciul gospodarilor care îl răsplătesc separat, el fiind sarea şi piperul trupei.

            Primii intră în casă îngerii şi punând mica bisericuţă pe masa de lângă pomul de iarnă, binecuvintează casa în care au intrat şi le dau gospodarilor vestea minunată că s-a născut în Betleem Mântuitorul Isus Hristos din Precista Fecioară Maria, însă cu glasul lor îi trezesc şi pe păstori, care intrând în casă slăvesc naşterea lui Isus, – fiecare apropiindu-se de micul Betleem (bisericuţa de pe masă) spune ce a adus în dar pruncului Isus: primul păstor spune că a adus un berbecuţ, al doilea o mioară, al treilea o bucată de unt, al patrulea o bucată de caş, iar moşul spune că i-a adus în dar un cântec şi cântă toţi „Hristos se naşte, slăviţi-l”, după care vor să se întoarcă la turmele lor, dar în casă intră regele Irod cu sabia în mână şi întorcându-se spre cele patru zări rosteşte răspicat:

            „Eu sunt regele Irod! Singurul stăpânitor! Regele Galileie şi al Palestinei! Sub mine tremură întreaga Palestină! (bate din picior) stau pe tronul Israelului, ridicat pe oasele israeliţilor, care îmi dă putere! De nimeni nu mă tem decât de Cezarul August! De mine până şi dracul se teme, pentru că eu pe cine vreau iert, pe cine vreau ucid, dar pe creştini nu-i miluesc!”

            Atunci intră în casă primul rege şi spune:

            „Slavă noului născut! Unde s-a născut regele iudeilor? Noi departe la Răsărit steaua lui am zărit!”

            Atunci regele Irod scoate sabia şi  se răsteşte la el:

            „Cine este regele despre care vorbeşti? Oare nu şti că eu, regele Irod domnesc în Palestina şi Galilea?!”

            Primul rege scoate sabia şi o încrucişează cu sabia lui Irod:

            „Tu Irode, domn cel rău, n-o să fie pe al tău! Hristos pe veci va domni, regele lumii va fi!”

            Atunci intră în casă al doilea rege şi loveşte cu sabia între săbiile încrucişate şi spune:

            „Slavă noului născut! Regele din stea se naşte, spre peşteră să ne grăbim, aur, smirnă şi tămâie să-i pregătim! Am intrat la tine rege Irod ca să ne dai un sfat!

            „Vă primesc bucuros şi sfat bun am să vă dau!”

            După răspunsul lui Irod în casă intră al treilea rege (sufletul curat) şi spune:

            „Slavă noului născut! Noi trei regi din Răsărit o stea am zărit, după ea am pornit şi la Ierusalim ne-am oprit, aici am aflat că e al tău regat şi pe tine te vom întreba dacă şti cumva, unde s-a lumit regele slăvit?”

            „Să vină cărturarul israelit”, strigă regele Irod.

            Atunci intră cărturarul cu o carte mare în mână, Irod îi porunceşte să caute unde trebuie să se nască regele iudeilor. Cărturarul caută şi citeşte prorocia lui Isaia, care spune că se va naşte în Ierusalim. În continuare totul se desfăşoară conform celor scrise în Noul Testament: Irod îi roagă pe cei trei regi ca la întoarcere să treacă pe la el, regii se închină noului născut (care se află în bisericuţa de pe masă) şi îi aduc darurile, îngerii îi vestesc pe cei trei regi de gândurile rele ale lui Irod, care vrea să ucidă pruncul şi îi sfătuiesc să-l ocolească.

            La sfârşit moşul le mulţumeşte gazdelor pentru primire şi darul pe care l-au dat, după care colindă cu toţii un colind, la alegerea gospodarului, păstorii ţin ritmul lovind podeaua cu bâtele, de care sunt legaţi clopoţei.

            Deseori se colindă un colind vechi prin care colindătorii le doresc gazdelor bunăstare, fericire, recoltă bogată, iar refrenul colindului pomeneşte pe zeul slavilor necreştinaţi Dajbog, care era zeul bunăstării şi recoltelor.

           

            Flăcăii umblă la colindat mascaţi în draci, în evrei sau se îmbracă în personaje feminine, în moarte, vrăjitoare sau mirese.

Rona de Sus – Maramureş. Prezentare monografică

ImageIstoria comunei Rona de Sus, este neîndoielnic legată de însăşi istoria Maramureşului (la fel cum acesta, la rândul lui, este legată de istoria Transilvaniei) și ne poartă în vremuri străvechi, când băștinașii acestor meleaguri și-au întemeiat aici așezări omenești de-alungul apelor curgătoare, la marginea crângurilor, zăvoaielor și pădurilor, găsindu-şi două elemente vitale: apa și lemnul, necesare supraviețuirii şi împotriva vicisitudinilor istorice. Negura timpului a trecut sub tăcere multe episoade din viața lor pe aceste meleaguri încântătoare, de o rară frumuseţe naturală, cum le are pământul clasic al Eladeiť, după cum va relata mai târziu Ioan Mihaly de Apşa în binecunoscuta sa lucrare Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sighet, 1900″

Rona de Sus actuală se încadrează perfect în această stare de existență ca parte componentă în hotarele unui voievodat încercat de o istorie zbuciumată.

O dată precisă asupra apariției acestei localități nu se poate stabili cu exactitate.

Legendele spun că ea a luat ființă cu mult înaintea primei sale atestări documentare.

O asemenea legendă despre înființarea așezării a fost culeasă și publicată de învățătorul Olexa Bevca din Poienile de sub Munte, prin anii ’90, de la un locuitor din Rona de Sus (din păcate, O. Bevca nu pomenește nici numele și nici vârsta acestui informator) care i-ar fi relatat:
Străbunicii noștri ne-au povestit că demult, demult, încă înaintea primului război mondial, a trăit un om din neamul lui Lavriuc. Acel om știa carte, dar scria numai cu litere bisericești, și el a scris o mică istorie. Astăzi, acea istorie nu mai există. S-a pierdut! El scria: Un om, pe numele Parian, sau Porian, se rătăcise prin munți și păduri și astfel a ajuns călare în acest loc, care astăzi se numește Rona de Sus, sau Rowna. Pe atunci, întreg Maramureșul era acoperit de codrii seculari. Aici a găsit un colț liniștit, cu păduri de stejari și poieni… Munții cei mai înalți erau munții Hera și munții lui Judel (este vorba de dealul Hera și de vf. Macovița – n.a.) de unde izvorește râul Ronaszek care astăzi, în limba română, se numește Ronișoara.
S-a suit acel Parian pe un vârf de munte și s-a uitat împrejur, când, deodată, de lângă o stâncă, auzi că-l strigă cineva cu voce puternică. Când s-a uitat în partea aceea, a zărit o ființă uriașă, care nu era nici animal, dar nici a om nu arăta. Era un uriaș cu barbă până la genunchi, îmbrăcat cu cămașă lungă și haină din pănură. Acel uriaș strigă la el, făcându-i, totodată semne cu mâinile ca să se apropie, însă în ce limbă striga, nu se mai știe. După ce își veni în fire, căci se speriase rău, Parian se apropie de acesta, iar uriașul îi spusecă numele lui este Heres sau Heros, şi că toți munții și toate dealurile dimprejur sunt proprietatea lui, deasemenea că aici el sălăşluieşte în singurătate și că tare ar vrea să aibă un tovarăș care să-i țină de urât.
Până la urmă, Parian se hotără să rămână aici, în părțile noastre, iar uriașul îi arătă un loc frumos unde să-și facă un sălaș, și îl sfătui să-și aducă aici și familia. Astfel primele locuințe au fost construite pe dealurile din jurul Ronei, ca o cunună.
Atunci, prin părțile acestea, umblau plăieșii, care păzeau pădurile domnești și vânau. Dar Parian a început să sălășluiască și după învățătura uriașului: tăia stejarii aproape de pământ, iar cioturile și rădăcinile le acoperea cu pământ, ca să nu-i ia urma plăieșii. Însă odată a tăiat un stejar uriaș, pe care de-abia l-a tras, cu două perechi de boi spre sălașul său, lăsând în urma sa un șanț adânc, prin care astăzi (în anul1850) curge râul Ronaszek.
Plăieșii au dat peste urma lăsată de stejar, deoarece Parian, împreună cu prietenii săi, nu apacuseră să-l astupe, și astfel acea urmă îi aduse la sălașul său. Dar Parian se răscumpărase, atât pe el, cât și pe prietenii săi, iar peste puțină vreme primiseră o Diplomă Fidelis Rex adică fidelii regelui, devenind slugi (iobagi) pe proprietatea împăratului, bucurăndu-se de anumite drepturi. De exemplu, să aibă în proprietate pământ, păduri, apeť. (M. Domașevskyi, Istoria Huțulie, vol. V, Lviv, 2000, p. 202-203.).

Despre uriaşi, ca primii locuitori ai Maramureşului, ne vorbesc mai multe dintre legendele acestor locuri.
După o tradiţie din Rozavlea, Maramureşul a fost locuit, la început, de uriaşi, din care, cu timpul, nu a mai rămas decât un singur uriaş bătrân, care avea o fiică, cu numele Rozalia. Plimbându-se odată pe ţărmul Izei, fiica uriaşului a văzut o mulţime de oameni minusculi, dintre care, luând câţiva în poala hainei sale, îi duse să-i arate tatălui ei. Uriaşul, văzându-i îi spuse fiicei, că piticii aceştia sunt oameni care vor stăpâni, în viitor, Maramureşul. Rozalia îl rugă pe Dumnezeu ca pe unul dintre flăcăii aceia pitici să-l facă ceva mai mare, iar pe ea ceva mai mică, Dumnezeu ascultându-i rugămintea. Fata de uriaş se căsători cu alesul inimii sale, căsătorie din care s-au născut locuitorii Maramureşului. (Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Bucureşti, 1940.).

Prima parte a legendei (până la ruga Rozaliei câtre Dumnezeu) încă mai circulă şi în comuna Rona de Sus, iar în satele maramureşene, de pe malul drept al Tisei (Ucraina) au fost culese multe legende despre primii locuitori uriaşi ai Maramureşului. Una dintre ele spune: Demult, pe aceste plaiuri trăiau oameni uriaşi. Erau atât de înalţi, că dacă unul din ei stătea pe un munte, iar altul pe un alt munte, puteau să-şi dea mâna unul altuia. Şi odată, un asemenea fecior a găsit nişte oameni mărunţi care arau pământul cu boii, le-a luat în poala hainei şi le-a dus acasă de le-a arătat maică-si:

– Uite, mamă, ce furnici am găsit pe malul răului (este vorba de răul Tisa, n.a.).

Maică-sa, speriindu-se să nu-i strivească, i-a spus:

– Nu sunt furnici, ci oameni, fiule! Du-i repede de unde i-ai luat, căci aceştia vor fi viitori locuitori ai Maramureşului. (De pe site-ul Ukrainski Karpaty).

În anul 1977, prof. dr. Ion Reboșapcă, împreună cu câțiva studenți din comuna Rona de Sus, și anume Irina Petreţchi, Mariana Grijac, Viorica Magas și Paul Romaniuc, cu ocazia culegerii materialelor pentru întocmirea unui glosar dialectal din localitate, au consemnat, de la Lauriuc Ivan, în vârstă de 78 de ani, următoarea relatare:
– O să vă spun cum a apărut Rona de Sus. Rona de Sus a apărut astfel: cred că nu toți locuitorii ei sunt rusini, nu toți sunt rusnaci, mai sunt și ruși, slovaci, valahi și nemți, dar cum oamenii se înmulțesc și se amestecă între ei, până la urmă, uită care cum e. Dacă s-a născut aici, toată lumea îl știe că e din Rona de Sus.
Așezarea are vreo șasesuteșaizeci de ani. Coștiuiul e mai vechi. Nu era nici Sighetul când era Coștiuiul, deoarece avea ocne de sare.
Primul, care a venit și s-a stabilit aici, a fost Mihai Parion. Asta am citit în istorie. Astăzi nu mai există asemenea nume în Rona, în Petrova, da, dar la noi în Rona nu.
Înainte locuiau alți oameni în Rona, a mai rămas unul dintre ei Klepa (Клипа).
Pe urmă, au venit oameni din Ucraina, din Polonia, slovaci și nemți, care i-au alungat pe cei ce locuiau aici. A rămas doar unul, Ostașciuc. L-au denumit așa, deoarece a rămas (în lb. ucr. – cel rămas), s-a ascuns sub podul de lângă Laia, când noii veniți îi alungau din sat. Dar nu mai e nici numele de Ostașciuc în Rona, și nici Klepa nu mai e.
Familii de ucraineni (ruski) sunt familiile Prodaniuc, Popovici, Hera, Grijac. Iar cele, de origini nemțești sunt Fangli, Frint și Sender. Cât despre familia Cramar, nu aș putea să vă spun dacă sunt ucraineni sau slovaci, iar cei din familia Bobota sunt slovaci. Au intrat în timpul foametei câțiva băieți și au rămas aici. Iar cei din familia Mihnea sunt români, la fel ca și familiile Ardelean, Vancea și Pop. Sunt mai multe familii de ucraineni și români, iar slovaci, nemți, maghiari și de alte naționalități sunt mai puțini. Dar nu a făcut nimeni niciodată vreo diferență că ăla e așa sau așa. Există niște familii care au porecle și atât, cum ar fi porecla de Boiciuc, care au venit din Bucovina. Li se spunea boiky, mai erau unii care au venit din Colomeia. Pe aceștia îi numeau poliaky.
În anii de demult, așa cum s-a povestit din moși strămoși, satul era așezat pe vârfurile dealurilor, și era compus din vreo 140 de case, așezate pe dealuri și prin lazuri. Pe dealul Dubruka (în lb. ucr. pădure de stejar – Dibrova), se mai găsesc și acum cioturi de stejari, groși de 70-80 de cm. dar s-au găsit și fundamente de case. Iar pe dealul Horb s-a găsit chiar şi un zid (Glosar dialectal ucrainean din comuna Rona de Sus (Maramureș, Universitatea din București Facultatea de limbi slave, Catedra de filologie slavă, București, 1977).

Desigur, legende ar mai fi destule. Nu le vom relata pe toate aici, deoarece, în primul rând, sunt foarte asemănătoare între ele, iar în al doilea rând, să nu uităm că legendele sunt doar legende, ce-i drept cu un sâmbure de adevăr, sunt ele frumoase, dar totuşi aparțin, folclorului, iar noi, în continuarea lucrări noastre, ne vom baza, evident, pe date și documente istorice.

Credinţa şi întrupare

Image

De peste un deceniu și ceva, peste obcina domoală a dealului Hrițkov din Rona de Sus, Maramureș, se preling ecouri de dumnezeire. Ele izvorăsc din clopotnița mânăstirii ”Adormirea Maicii Domnului”, aici săvârșită, pentru a-și întinde aripa duhovnicească, ca o blajină pasăre, peste toată respirația ucraineană, dinspre Poienile de sub Munte, până înspre Remeți.

Din turla bisericii se înalță o adâncă învățătură creștină înspre care se convertește, cu bună știință și simțire, aproape întreaga suflare.

A fost, la început, sublimul gest al lui Ivan Kvașciuk (Ivania), cel care a donat terenul, pentru înălțarea sfântului lăcaș și care în ciuda unor controversate polemici își merită locul de veci așezat la temelia fundației. Lucrarea a fost statornic sprijinită și de către Ioan Pițura, preotul vicar al Protopopiatului Ortodox Ucrainean din Sighetu Marmației și s-a desăvârșit prin zilnica trudă a Maicii Starețe, Maria Bucurici.

Aici, în ziua hramului sfântului lăcaș, la 28 august se adună, la praznicul sfinților, mare mulțime de credincioși, cu mare și adâncă devoțiune și nevoie de a căpăta sfânta învățătură creștină. O umbră de regret o constituie scăderea acestui număr, pricinile fiind dintre cele mai felurite.

Împotriva acestui fenomen îngrijorător, cele câteva maici se roagă și speră, fiind convinse că, acolo sus, cercetarea și dorința le vor fi auzite.

Cuvinte de spus ar fi mai multe, mai ales despre investițiile care ar mai fi necesare, dar atâta vreme cât mai există credincioși, cu aplecare spre aceste nevoi, precum Alexa Semeniuc din Rona de Sus, cel care a donat un splendid și impresionant iconostas din lemn sculptat, sau Dumitru Morhan din Suceava, care a donat bani pentru clopotul mânăstirii, speranța se întărește și se întrupează.

Acum, înspre toamnă bogată, în iluminări de mere, ansamblul mânăstiresc, deocamdată unic în țară, pare mai măreț în splendida lui înfățișare la stăruitoarele activități monahale, la rugăciunile maicilor a căror viață este dăruită întru totul Domnului și ale credincioșilor din Rona de Sus, nu putem decât să aducem, cuvânt de mulțumire și să rostim, cu pioșenie ”Doamne ajută!”