CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (IV)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1„Tovarăşe moscal nu-ţi arăta colţii la Ucraina”

Desigur versurile amintite mai sus nu pot să nu ne ducă cu gândul la „cel mai bun şi talentat poet al epocii noastre sovietice”, după cum l-a elogiat Iosif Visarionovici Stalin pe Vladimir Vladimirovici Maiakovski („copil al secolului” – poetul care, după unii cercetători, a săvârşit una dintre cele mai mari revoluţii literare cunoscute de istoria literaturii universale) care dacă nu s-ar fi sinucis în 1930, cu siguranţă ar fi fost ucis în 1933 pentru poezia Borh Ucraini  (Datori Ucrainei), poezie ce pare mult mai actuală astăzi, decât în anul 1926, când a fost scrisă.[1] De atunci parcă nici nu s-au schimbat prea multe. A dispărut steaua roşie cu cinci colţuri, iar atitudinea ruşilor faţă de Ucraina şi faţă de ucraineni a rămas aceeaşi.

Deşi era considerat un poet al epocii sovietice, Maiakovski, pe lângă patosul comunist vedea în Ucraina fumurile care ieşeau pe coşurile uzinelor metalurgice şi barajele hidrocentralelor ca fiind ucrainene nu sovietice. Îi invita pe ruşi să cunoască cultura ucraineană şi chiar să înveţe limba!

(Nu ştiu dacă această poezie a fost tradusă în limba română. I-am scris binecunoscutului Leo Butnaru şi l-am întrebat dacă nu cumva a tradus această poezie în cartea sa Avangarda rusă, iar domnia sa mi-a răspuns că a tradus toată poezia din tinereţea poetului până la implicaţiile ideologice, astfel poemul amintit mai sus a rămas neromanizat).

Jurnalistul şi analistul politic rus Evgheni Kiselev  (fost director general al companiei de televiziune NTV și fost redactor-șef al publicației „Moskovskie Novosti” – cel care a declarat: „Nu vreau să aparțin de țara care agresează militar Ucraina, mi-e rușine să fiu cetățean rus. Locuiesc și lucrez de multă vreme în Ucraina, mă consider jurnalist și expert ucrainean, dar nu am vrut să iau cetățenia ucraineană din mâna lui Ianukovici – cunoșteam valoarea adevărată a acestui om.”[2]), se întreabă: „Dacă «fratele mic» – cum numesc unii Ucraina, este o ţară apropiată şi cunoscută (fratelui mare – n.a.) ruşilor?”. Tot el răspunde la această întrebare: „Cel mai bun răspuns la această întrebare l-a dat în anul 1926 poetul Maiakovski în poezia  Datori Ucrainei.[3]

Maiakovski spune că ruşii ştiu dacă fumează Chaplin, dacă dă pe gât un păhărel, cunosc ruinele Italiei, cunosc pe de rost culoarea cravatei lui Douglas, dar cunosc ruşi faţa Ucrainei?

După părerea lui Maiakovski rusul nu are cunoştinţe prea adânci, acordă puţin respect celui de alături. Ştie foarte bine ce gust are ciorba ucraineană, mai ştie cum e la gust slănina ucraineană, dar în domeniul culturii nu prea are cunoştinţe vaste. În afară de cei doi Taraşi – Bulba şi binecunoscutul Şevcenko, poţi să-l pui la zid că nu scoţi nimic de la el. O să-ţi spună ceva de o să îngheţe apele, două trei curiozităţi, câteva anectode.

„Iar eu îmi spun: Tovarăşe moscal nu-ţi arăta colţii la Ucraina” – spune Maiakovski.

[1] Cf. Iryna Moisei, Volo

[2] Lina Grău, „Mi-e ruşine că sunt cetăţean rus”, http://www.europalibera.org/content/article/25316138.html

(data consultării: 10.03.2015).

[3] Vladimyr Maiakovski, Dolh Ukraini  https://www.youtube.com/watch?v=IJdklJ0SsTs (data consultării: 10.03.2015).

CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (III)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1Imediat după protestele pro-europene din Ucraina (începute de către studenţi, cărora în scurt timp li s-au alăturat partidele din opoziţie şi alte grupări pro-europene) denumite şi Euromaidan, care  au început în noaptea de 21 noiembrie 2013 când o mulţime de cetăţeni ucraineni au început să protesteze la Kiev ca răspuns la decizia guvernului ucrainean de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană şi Acordul de Liber Schimb cu aceasta, a apărut un cântec pe versurile scrise în limba rusă de poeta ucrainenă Anastasia Dmytruk, care s-a bucurat de un succes enorm pe You Tube, intitulat Niciodată noi nu vom fi fraţi, cântecul a mai fost denumit şi Imnul popoarelor libere

şi a fost preluat de o mulţume de trupe rock ucrainene. Cântecul începea cu cuvintele:  „Niciodată noi nu vom fi fraţi/ nici după patrie, nici după mamă…” („Никогда мы не будем братьями/ ни по родине, ни по матери…”).

În această poezie tânăra autoare vorbeşte în numele poporului ucrainean ce nu mai doreşte să fie frate cu poporul rus, deoarece acesta s-a autodenumit „fratele mai mare”. Poporului ucrainan i-a fost dat să fie „fratele mai mic” şi nu mai doreşte să fie frate cu poporul rus, care deşi este enorm nu este măreţ, deoarece nu cunoaşte cuvântul „libertate”, fiind din fragedă copilărie încătuşat în lanţuri, de aceea este mereu invidios şi într-o zi această invidie o să-l sufoce.

Voi aveţi rege, noi – Democraţie./ Niciodată noi nu vom fi fraţi” („У вас Царь, у нас – Демократия./ Никогда мы не будем братьями”)[1].

La această poezie au răspuns mulţi poeţi ruşi, unii cu răutate, alţii în batjocură sau pur şi simplu prin parodiere. Însă nici unul nu a răspuns asemenea  poetul Leonid Kornilov[2]  – prin nişte versuri care la prima vedere par a fi pline de dragoste fraternă, şi poate în viziunea poetului chiar sunt, în care spune că ucrainenii sunt cei de la margine, făcând aluzie la numele ţării – Ucraina (ţara de la margine), iar ruşii sunt fără de margini, însă el (poporul rus), stă alături de ea, (de poporul ucrainean), deoarece ştie cum ea se simte acolo la margine, sub scuturile cu zvastică,  de data aceasta  se referă la ucrainenii care au luptat alături de germani împotriva Armetei Roşii, şi dacă poporul ucrainean doreşte să fie mai mare, întâi trebuie să-i permită poporului rus să-l acopere cu pieptul său împuşcat, cum a făcut asta întotdeauna şi la timp, dar acum nu mai sunt acele vremuri, ucrainenii fără să-şi dea seama se află în ghearele corbilor şi de frică şi durere uită de strămoşii lor comuni. Ucrainenii şi ruşii sunt neamuri, însă nu văd aceste lucruri din cauză că ochii lor sunt plini de lacrimi. Însă poporul rus îşi va şterge lacrimile pe ascuns şi va strânge poporul ucrainean la pieptul său şi se va duce să lupte pentru fericirea acestuia – „în războiul tău”.

„Tu ai găsit în mine un vinovat,/ iar eu îţi doresc numai bine!”.

Dintre mii de astfel de dialoguri care au umplut site-urile, blogurile şi forumurile am ales unul literar între doi autori cunoscuţi.

[1] Anastasia Dmytruk, Nikohda my ne budem bratiamy,  https://www.youtube.com/watch?v=QCoRKUnHidw, (data consultării: 24.02.2015).

[2]Leonid Kornilov, Otvet ukrainke  https://www.youtube.com/watch?v=YcTRceGMRHI, (data consultării: 24.02.2015).

CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (II)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1În articolul Sociologia: ucrainenii şi ruşii nu mai sunt „fraţi” publicat pe site-ul Vocea Americii (Holos Ameryky) la data 09. 02. 2015 şi preluat de Radio Svoboda, binecunoscutul sociolog  ucrainean Volodymyr Paniotto, directorul general al Institutului Internaţional de Sociologie din Kiev declară: „Este evident că atitudinea ucrainenilor faţă de Rusia s-a înrăutăţit. Războiul real pe care îl vedem, forţează din ce în ce mai multe persoane să aibă sentimente negative faţă de Rusia. Este aproape surprinzător că atitudinea lor nu s-a înrăutăţit şi mai mult, având în vedere că majoritatea populaţiei ruse susţine acest război”.

Desigur nu este pentru nimeni nici un secret, de la omul simplu până la sociolog, cu toţi am observat că ucrainenii au început din ce în ce mai rău să-i trateze pe ruşi, iar ruşii – pe ucraineni. În primul rând este de vină războiul, iar în al doilea rând – propaganda. Sondajele pe care le-au făcut în paralel sociologii ucraineni şi ruşi – Institul Internaţional de Sociologie din Kiev şi organizaţia neguvernamentală de cercetare sociologică Levada-Ţentr din Moscova, arată că la întrebarea: „Ce simţiţi faţă de Rusia?”, cei mai mulţi ucraineni au răspuns: „Cel mai potrivit cuvânt este: ură! – De ce? – Evident din cauza războiului!”

Pe locul doi a fost răspunsul: „Rusia este un stat agresiv care nu respectă  obligaţiile internaţionale, dar poporul rus ne este popor frate şi poporul nu este de vină. Putin e de vină. El trebuie să răspundă. Ruşii sunt oameni la fel ca şi noi, nu ar trebui să-i urâm”.

Pe locul trei a fost răspunsul: „Nu ură e cuvântul potrivit ci un fel de dispreţ, un fel de respingere a oricărui contact cu ei”.

Între ucraineni şi ruşi „sentimentele de fraternitate” s-au răcit. Sociologii au remarcat schimbări radicale în atitudinea celor două naţiuni. Potrivit acestora ponderea ucrainenilor care aveau o atitudine foarte bună, sau în general bună faţă de Rusia a scăzut brusc. Înainte de anexarea Crimeei, în februarie 2014, procentul acestora era de 78%. Astăzi acesta a atins un minim istoric de 36,5% în schimb, procentul celor care îşi exprimă ostilitatea faţă de vecinii din nord este de 47,5% din populaţia Ucrainei.

Dar nu numai ucrainenii şi-au pierdut dragostea faţă de ruşi ci şi ruşii şi-au schimbat părerile lor bune pe care le aveau despre ucraineni.

„Doar un procent de 24% din populaţia Rusiei au o atitudine pozitivă faţă de ucraineni”, notează acelaşi Volodymyr Paniotto. Cât despre o unire a Ucrainei cu Rusia spera 7% din populaţia Rusiei şi 3% din populaţia Ucrainei. Sociologii sunt de părere că datorită tulburărilor actuale nu mai există nici o cale de întoarcere spre fosta „dragoste frăţească.[1]

[1] Soţiolohia: ukrainţi ta rosiany bilşe ne braty, http://www.radiosvoboda.org/content/article/26837157.html, (data consultării: 01.03.2015).

CÂND SÂNGELE SE FACE APĂ (I)

0B8D9CF7-BD8B-4D56-8D9A-58621CCC0484_w268_r1

„Ruşii nu îşi mănâncă fraţii!”

În eseul său Despre fraţi, ruşi şi fraţii ruşi din volumul Aici este îngropat Fantomas, Iuri Andruhovici descrie o scenă din viaţa lui de student, când în căminul studenţesc al Institutului Literar din Moscova („… în acest labirint de şapte etaje ridicat în mijlocul monstruoasei capitale, în inima atinsă de putreziciune a imperiului existând încă numai pe jumătate”, după cum îl descrie în romanul Moscoviada) un coleg al său din Başchiria[1] l-a invitat de Kurban Bayram[2] să guste dintr-o „şuncă deosebită” din carne de cal.

Başchirii sunt un popor de călăreţi, caii îi însoţesc de-a lungul vieţii lor. Copiii başchirilor, de abia reuşesc să umble pe picioare că se şi caţără pe cai şi au nişte cai frumoşi şi puternici care îi slujesc până la sfârşitul vieţii. Colegul başchir îmi povestea, că atunci când calul îmbătrâneşte este absolvit de poveri fizice şi este trimis pentru aşa-numita „îngrăşare”. „Acolo bătrânul se hrăneşte bine şi se odihneşte. Ultimele luni din viaţa unui cal este un fel de pensie, – o odihnă binemeritată, după care este sacrificat, iar din carnea lui se prepară ceea cu ce îţi servesc eu acum”.

În acel moment, în camera colegului meu başchir a intrat un alt coleg de-al nostru, – poetul rus pe care în romanul Moscoviada l-am numit Iejevkin. „Ia loc, i s-a adresat başchirul, şi gustă din şunca mea din carne de cal”. La această invitaţie Iejevkin a scuturat mândru din întreaga sa claie de păr creţ şi a spus: „Ruşii nu îşi mănâncă fraţii!”

Nici până-n ziua de astăzi nu mă satur de admirat acea frază. Dacă ar fi după mine aş scrie peste tot unde aş putea cu litere gigante această frază. De exemplu pe fiecare tanc rusesc. Sau cel puţin la intrare în fiecare  abator.[3]

––––––––––––––––––––

[1] Republica Başcortostan.

[2] Sărbătoarea Sacrificiului.

[3] Iuri Andruhovici, Pro brativ, rosian i brativ  rosian http://cultprostir.ua/uk/post/yuriy-andrukhovich-pro-brativ-rosiyan-i-brativ-rosiyan, (data consultării: 24.02.2015).

Studii de istorie a Ucrainei (XI)

Volodymyr cel Mare (VI)

Kyrylo Kojumiaka

 Image

 

Între anii 991-996 Volodymyr a purtat mai multe râzboaie, în primul rând cu pecenegii care deseori atacau ţinuturile sale ajungând chiar până la Kiev, ca să-şi întăreasca ţara şi să apere hotarele de sud Volodymyr a ridicat mai multe fortificaţii pe malurile răurilor Stuhna, Desna, Trubij şi Sula.  În  vest i-a învins cu succes pe Yatviahi (Yatviahii, a fost un neam Baltic apropiat de lituanieni şi prusaci). În anul 1993 i-a supus pe croaţi şi a stability legături de prietenie cu Ungaria şi Cehia.

 

Nu există ucrainean pe lume care să nu fi auzit de Kyrylo Kojumiaka. Acesta este simbolul viteazului, ucrainean, purtătorului de biruinţă, personajul basmului eroico-fantastic atât de larg răspăndit, încă din timpurile Rusiei Kievene.

Prima dată îl întălnim în „Cronica lui Nestor”. De atunci el devine întruparea vitejiei poporului ucrainean. Portretul eroului legendar atât de slăvit în literatura ucraineană de poeţii Olexandr Oles, Ivan Kocherha, Pavlo Tychyna şi alţii.

Nestor în cronica s-a spune că în anul 993, cneazul Volodymyr se pomeneşte cu Pecenegii de dincolo de răul Sula. Merge împotriva lor şi îi întălneşte la răul Trubeja, lângă un vad unde este astăzi Pereiaslavul. Armata lui Volodymyr era de o parte a răului, iar armata pecenigilor de cealaltă parte şi nici unii, nicii alţii nu îndrăzneau să treacă peste rău. Atunci domnitorul pecenigilor  a veni până la mal, l-a chemat pe cneaz şi i-a propus: „Trimite pe unul dintre oamenii tăi şi eu voi trimite pe unul dintre ai mei; ei se vor lupta împreună şi dacă omul tău iese biruitor, timp de trei ani nu voi mai purta război cu tine; dacă însă învinge al meu, atunci ne vom lupta trei ani”.

Volodymyr întorcându-se în tabără a întrebat dacă e cineva care ar vrea să se lupte cu viteazul ales de principele pecenegilor, dar nu s-a găsit nimeni. A doua zi au venit pecenegii cu omul lor gata de luptă, dar din oastea lui Volodymyr nu ieşea nimeni să lupte cu el. Necăjit cneazul trimise să caute un asemenea viteaz. Atunci a venit la el un bătrân şi ia spus: „Principe, eu am un fiu mai mic acasă; aici am venit cu alţi patru şi el a rămas; din copilăria sa nimeni n’a putut să-l biruie. Într’o zi îl certai când el tăbăcea o bucată de piele; atunci el se supără împotriva mea şi cu mâinile sale rupse pielea în bucăţi”.

Auzind acestea Volodymyr s-a bucurat şi a trimis să-l caute pe tânăr. Când l-au adus în faţa cneazului şi când a aflat ce vrea cneazul de la el a spus: „Principe, eu nu ştiu dacă mă pot măsura cu el; să fiu pus la încercare: nu se găseşte cumva pe aici  un taur mare şi puternic?”. Imediat a fost adus un taur mare şi puternic pe care l-au ars cu fierul înroşit şi i-au dat drumul. Taurul a trecut pe lângă tânăr, iar acesta l-a prins şi a smuls de pe el o bucată de piele cu tot cu carne. Atunci cneazul a spus: „Tu poţi să te lupţi cu acest peceneg. A doua zi, au venit pecenegii şi au început să strige: „N’a veţi nici un om? Iată al nostru a venit”. 

Tânărul ieşi înaintea pecenegului, iar acesta a început să rădă de el, deoarece era mic de statură. Dar când au început să se lupte acesta l-a strâns pe peceneg în braţe atât de tare, încât l-a sufocat şi l-a trântit la pământ. Atunci oastea lui Volodymyr a început să strige, pecenegii au luat-o la fugă, iar ruşii au alergat după ei şi i-au gonit. Volodymyr a zidit o cetate în acest vad, pe care l-a numit Pereiaslav (cronicarul Nestor face aici o confuzie, doarece oaraşul Pereyaslav este mai vechi de anul 933).  

Studii de istorie a Ucrainei (XI)

Volodymyr cel Mare (V)

Image

Creştinarea Rusiei Kievene

 După creştinarea sa cneazul Voladymyr s-a căsătorit cu Anna sora  împăraţilor Vasile şi Constantin. Nestor scrie îbn cronica sa despre acest eveniment: „…nu după multe zile s-a cununat cu dânsa în legiuită nuntă. Şi a înapoiat grecilor Hersonul cu toată Tavrichia şi, întărind pacea cu ei, s-a întors în pământul său, luând cu sine pe arhiereul Mihail, care venise de la Constantinopol cu sora împăra­ţilor. Şi a fost acela întâiul mitropolit al Rusiei. Vladimir a mai luat din Herson împreună cu arhiereul şi mulţi preoţi, clerici şi monahi.

El a mai luat de acolo şi moaştele Sfântului Sfinţit Mucenic Clement, papa Romei şi ale ucenicului său, Fiva. A luat şi icoane sfinte, cărţi şi multe podoabe bisericeşti. A mai luat încă şi pe protopopul Anastasie, care l-a învăţat pe el cum să ia cetatea Herson. Deci Vladimir a mers în Kiev cu bucurie mare, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi cum a ajuns, îndată a început a pune sârguinţă pentru creştinarea locuitorilor din Kiev, cetatea sa de scaun, şi din toată stăpânirea sa cea rusească. (…)

La început Vladimir a poruncit să boteze pe fiii săi. Pe aceştia toţi i-a botezat mitropolitul Mihail într-un izvor, nefiind încă biserică în Kiev, după dărâmarea celor de mai înainte. Iar acel izvor din munte de lângă râul Nipru, se numeşte din vremea aceea şi până acum, Chreşatic.

Apoi a trimis propovăduitori prin toată cetatea, poruncindu-le ca a doua zi să se adune cu toţii – bătrâni şi tineri, mari şi mici, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei – la râul Pociaina, care curge din Nipru şi se varsă iarăşi în Nipru. Iar de nu s-ar găsi cineva în acea vreme la râu, acela se va arăta potrivnic lui Dumnezeu şi marelui voievod. Şi făcându-se ziuă, însuşi voievodul cu boierii au mers la râu, şi cu dânsul, arhiereul şi toţi preoţii. Deci s-a adunat toată cetatea la râu, de toată rânduiala şi vârsta, mulţime foarte mare, băr­baţi şi femei, în acel loc unde este acum biserica Sfinţilor răbdători de chinuri Boris şi Gleb. Şi li s-a poruncit lor ca, dezbrăcându-se de haine, să intre în apă osebit partea bărbătească şi osebit partea femeiască, cei mai mari în locuri mai adânci, iar cei mai mici aproape de mal. Astfel stăteau toţi în apă, unii până la grumaji, alţii până la brâu, despărţindu-se în cete. Deci preoţii, îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti, stăteau lângă mal, pe scândurile ce erau pregătite înadins pentru aceea, şi citeau asupra poporului rugăciunile ce se cuvin la Sfântul Botez. Şi puneau la fiecare ceată deosebi câte un nume, poruncindu-le să se afunde de trei ori în apă; apoi strigau spre dânşii numele Sfintei Treimi, după rânduiala Botezului.

Astfel s-a botezat tot poporul Kievului, în anul de la facerea lumii 6497, iar de la întruparea lui Dumnezeu în anul 989 şi după botezul lui Vladimir în anul al doilea. Şi privind Sfântul Vladimir la botezul unei mulţimi de atâta popor, se bucura cu duhul şi, ridicând ochii şi mâinile spre cer, a zis: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai făcut cerul şi pământul, caută spre poporul Tău cel nou botezat şi le dă ca să Te cunoască pe Tine, Dumnezeul cel adevărat. Întăreşte-i în dreapta credinţă, ajută-mi mie asupra văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi şi preamăreşte numele Tău cel prea sfânt în părţile Rusiei”.

Iar după botezul poporului, Vladimir a poruncit ca îndată să sfărâme idolii, şi capiştile lor să le risipească până în temelie. Pe Perun, idolul cel mai dintâi, a poruncit să-l lege de coada calului şi să-l târască din deal la Nipru, punând 12 oameni să-l bată cu beţe. Aceasta o făcea nu pentru că idolul simţea vreo durere, fiind de lemn neînsufleţit şi nesimţitor, ci pentru ca să facă mai multă necinste diavolului. Deci, târându-l la mal, l-au aruncat în râul Nipru. Şi a poruncit ca nicăieri să nu lase pe idolul acela la mal, până ce nu va trece pragurile ce sunt în josul Niprului. Iar mai jos de praguri, vântul şi valurile l-au aruncat sub un munte mare, care şi acum se cheamă al Perunului.  

Se mai povesteşte şi aceasta printre cei vechi, că pe un alt idol, legându-l credincioşii cu funii, l-au târât la râul Nipru ca să-l înece, iar alţii îl băteau cu beţe fără de milă şi diavolul răcnea în idol ca şi cum suferea durere. Şi aruncându-l în râul Nipru, pe când se scufunda, poporul care era întunecat cu credinţa mergea pe mal, plângând şi strigând: „Vidibal, gospodarul nostru, boje vidibal”, adică: „înoată şi ieşi la mal”. Iar idolul, mişcat de diavol, a ieşit la mal acolo unde este mănăstirea Vidubiţca. Însă când necredincioşii au vrut să-l ia, au alergat credincioşii şi au legat o piatră de el, aruncându-l iarăşi în râu, unde l-au înecat. Iar locul la care a ieşit idolul Vidibal, din vremea aceea se chema Vidibici, iar acum se cheamă Vidubici. Şi toţi ceilalţi idoli i-au sfărâmat din porunca marelui domn: pe unii i-au aruncat în apă, iar pe alţii în foc. Iar kievenii, câţi erau nebuni, aceia văzând sfărâmarea şi pierzarea idolilor celor vechi, plângeau şi se tânguiau după ei; dar cei pricepuţi ziceau: „înţelept este voievodul şi boierii lui. Ei ştiu care Dumnezeu este mai bun; căci dacă aceşti zei ar fi fost mai buni, n-ar fi poruncit a-i sfărâma şi nici nu ar fi ales altă credinţă mai bună, lepădând pe cea proastă”.

Iar după sfărâmarea idolilor şi după risipirea capiştilor idoleşti, Vladimir a poruncit ca în locurile acelea să zidească sfinte biserici, întâi a zidit biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe locul unde era idolul Perun. Apoi a zidit o biserică în numele Sfântului Marelui Vasile, de vreme ce şi Vladimir, din Sfântul Botez, s-a numit Vasile. A întemeiat încă şi alte biserici pretutindeni şi mai ales s-a sârguit a zidi o biserică din piatră, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care mai pe urmă s-a numit Desiatina”.

 

Studii de istorie a Ucrainei (XI)

Volodymyr cel Mare (IV)

Cucerirea Chersonului şi creştinarea cneazului Volodymyr

Image

În anul 988 Volodymyr văzând că împăraţii Vasile şi Constantin nu prea vor să-i dea de soţie pe sora lor Anna, pe care cneazul şi-o dorea, a pornit cu armata împotriva cetăţii greceşti Cherson. Locuitorii Chersonului fiind siguri de zidurile puternice ale cetăţii s-au închis în cetate şi au respins cu success primul atac. Noaptea, la lumina lunii oştenii lui Volodymyr, au ars trupurile tovarăşilor săi căzuţi în luptă şi după obiceiul lor păgân au aruncat în foc şi pe câţiva greci, iar restul prizonierilor i-au adus în jertfă zeului Perun.

Chersonienii au respins şi al doilea atac, asediul a durat şase luni. Cneazul a trimis vorbă chersonienilor că dacă nu se predau îi va ţine sub asediu chiar şi trei ani, dar ei nu au vrăt să-l asculte.

Iată cum descrie „Viaţa Sfântului Vladimir, Luminătorul Rusiei” acest important episod din istoria Rusiei Kievene:

            „Dar hersonenii nu băgau în seamă cuvintele lui, deşi sufereau strâmtorare în cetate; căci de şase luni erau înconjuraţi şi aveau lipsă de cele de nevoie. Iar dumnezeiasca purtare de grijă, căutând prin judecăţile cele neştiute ceea ce era mai de folos nu numai grecilor, ci şi la toate popoarele Rusiei, a rânduit ca cetatea Hersonului să se plece lui Vladimir, lucru care s-a întâmplat astfel: Un protopop al Hersonului, anume Anastasie, a scris lui Vladimir pe o săgeată, astfel: „împărate Vladimir, dacă voieşti să iei cetatea, caută în pământ spre părţile Răsăritului urloaiele prin care curge în cetate apa cea dulce. Acelea dacă le vei tăia şi vei lua apa cetăţii, poporul ţi se va pleca cu înlesnire, fiind silit de sete”.

Aşa scriind protopopul pe săgeată, a încordat arcul şi i-a dat drumul către cortul lui Vladimir. Şi a căzut săgeata înaintea cortului şi cei ce au văzut-o au luat-o îndată şi, văzând pe dânsa acea scrisoare, au dus-o lui Vladimir. Iar el a chemat un tălmaci al limbii greceşti, şi acela citindu-i scrisoarea, a poruncit Vladimir să caute în pământ, spre părţile Răsăritului, acele urloaie prin care venea apa. Şi aflându-le, le-a tăiat şi, nemaifiind apă în cetate, poporul a slăbit de sete; apoi, chiar şi nevrând, s-a supus lui Vladimir. Iar acesta, luând cetatea Hersonului, a intrat într-însa cu dănţuire, nefăcând oamenilor nici un rău, nici strâmbătate.

După luarea Hersonului şi a toată Tavrichia, Vladimir a trimis la împăraţii greceşti, zicând: „V-am luat Hersonul, cetatea voastră slăvită, şi tot pământul Tavrichiei; şi acum aud că aveţi o soră fecioa­ră frumoasă; deci să mi-o daţi mie spre însoţire. Iar de nu veţi voi, voi face şi cetăţii voastre împărăteşti ceea ce am făcut Hersonului”. împăraţii greceşti primind scrisoarea aceea de la Vladimir, s-au mâhnit foarte tare, pentru că sora lor, cu numele Ana, nu voia să se însoţească cu un păgân. Dar ei, temându-se de multa putere a oştilor Rusiei şi de vitejia lui Vladimir, au scris înapoi către dânsul, astfel: „Nouă, creştinilor, nu ni se cade să dăm pe sora noastră după cel ce petrece în credinţa păgânească, dar dacă voieşti s-o iei, leapădă-te de idolii tăi şi crede, ca şi noi, în Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi primeşte Sfântul Botez. Atunci fără oprire vei lua în însoţire pe sora noastră şi vei petrece cu noi în dragoste, ca cel de o credinţă cu noi, moştenind încă şi cereasca împărăţie”.

Primind Vladimir un răspuns ca acesta de la împăraţii greceşti, a trimis iarăşi la dânşii, zicându-le: „Eu am iubit credinţa voastră din vremea aceea, când cei trimişi de mine să cerceteze feluritele credinţe au fost şi la voi şi ne-au spus cu de-amănuntul că este mai bună credinţa voastră decât toate credinţele, şi slujirea cu care slujiţi Dumnezeului vostru este mai aleasă decât a tuturor popoarelor. Deci voiesc a primi credinţa voastră, însă voi trimiteţi un episcop la mine, ca să mă boteze, şi voi înşivă veniţi cu sora voastră, sau trimiteţi-mi pe sora voastră spre însoţire. Iar eu vă voi înapoia Hersonul şi toată Tavrichia”.

O bună înştiinţare ca aceasta primind împăraţii greceşti, s-au bucurat foarte mult şi au îndemnat cu rugăminte pe sora lor să meargă la Vladimir, zicându-i: „Milostiveşte-te de împărăţia creşti­nească, căci, de nu vei merge după el, apoi el nu va înceta a prăda pământul nostru; şi ne este frică ca să nu facă şi cetăţii împărăteşti ceea ce a făcut Hersonului. Iar dacă Vladimir se va boteza pentru tine, şi prin tine va întoarce Domnul spre Sine pământul Rusiei, atunci şi cel grecesc va fî slobod de războaiele cele grele şi de năvălirile ruşilor. Deci de la toţi vei avea slavă veşnică şi fericire nemuritoare”. Iar Ana, sora împăraţilor, deşi nu voia, însă socotind mântuirea norodului celui aşa de mare al Rusiei, care voia să se întoarcă la Dumnezeu; încă şi patriei sale, împărăţiei greceşti, dorindu-i pace, s-a învoit cu sfatul şi cu rugămintea fraţilor săi şi a zis cu lacrimi: „Fie voia Domnului!” Şi au trimis-o pe ea împăraţii în corăbii, pe mare, cu arhiereul Mihail, cu preoţi şi cu boieri cinstiţi. Şi ajungând ea la Herson, au întâmpinat-o cu slavă şi au dus-o în palatul împărătesc.

În acea vreme, nu cu multe zile înaintea venirii fiicei împără­teşti, Vladimir s-a îmbolnăvit la ochi şi a orbit. Deci începuse a se îndoi de sfânta credinţă şi de Sfântul Botez şi, tulburându-se în sine, zicea: „Zeii Rusiei s-au mâniat împotriva mea, că voiesc să-i las şi să primesc altă credinţă; de aceea, au trimis asupra mea pedeapsa orbirii”. Iar sora împăraţilor greceşti a trimis la el, zicându-i: „De voieşti să fii sănătos şi să vezi cu ochii, primeşte Sfântul Botez degrabă, căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbirea ta. Iar de te vei boteza, te vei mântui nu numai de orbirea trupească, ci şi de cea sufletească!”

Aceasta auzind-o Vladimir, a răspuns: „De va fi adevărat graiul acesta, apoi voi cunoaşte din aceasta că Dumnezeul creştinilor este mare!” Şi chemând el îndată pe episcop, a cerut Sfântul Botez; iar episcopul mai întâi l-a făcut chemat şi l-a învăţat bine sfânta credinţă, apoi l-a botezat în biserica Sfânta Sofia, care este în mijlocul cetăţii, dându-i numele Vasilie. Iar la botezul lui s-a făcut o minune asemenea aceleia ce s-a făcut cu Sfântul Apostol Pavel pe calea către Damasc, când prigonea Biserica lui Dumnezeu şi care, din lumina cerească ce l-a strălucit pe el în cale, devenise orb. Căci atunci când Vladimir, care era orb la ochi, a intrat în sfânta scăldătoare şi episcopul a pus mâna pe el, după rânduiala Sfântului Botez, îndată a căzut orbirea de pe ochii lui ca nişte solzi. Deci a văzut şi a preamărit pe Dumnezeu că l-a adus la adevărata credinţă; şi mulţumea Domnului Hristos, bucurându-se şi veselindu-se.

Acea minune văzând-o boierii şi oastea lui, cu toţii s-au botezat şi s-a făcut bucurie mare ruşilor şi grecilor, dar mai ales sfinţilor îngeri din cer. Căci dacă îngerii se bucură de un păcătos care se pocăieşte, cu atât mai vârtos s-au bucurat de atâtea suflete care au cunoscut pe Dumnezeu, şi au cântat slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi celelalte. Botezul lui Vladimir, a boierilor lui şi a oştilor s-a săvârşit în Herson, în anul de la facerea lumii 6496, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în anul 988.”

 

 

Studii de istorie a Ucrainei (XI)

Volodymyr cel Mare (IІI)

Primii paşi spre creştinarea cneazului Volodymyr cel Înţelept

 Image

Cneazul Volodymyr a purtat la fel de multe războaie ca şi tatăl său Sviatoslav. În primii şapte ani ai domniei sale a organizat şapte mari campanii, recuperând totul ce a pierdut Rusia Kieveană.

În anul 981 a pornit împotriva Volâniei şi ia alungat pe le leşi din Chervenski Horoda (un ansamblu de oraşe şi fortăreţe din Volânia de pe malul stâng al răului Bug, la frontiera dintre Rusia Kieveană şi Polonia) şi a întemeiat oraşul pe care l-a numit cu numele său Volodymyr-Volynsk.

În anul 984 Volodymyr împreună cu voievodul Volcyi Chvost (Coadă de Lup) au pornit împotriva radimicilor. Cneazul l-a trimis pe voievod înainte şi aceasta i-a bătut pe radimici la răul Pishcheana. Cronicarul spune că toţi au răs de ei, că au fugit din faţa unei coade de lup.  Radimici erau din neamul Leşilor şi plăteau tribut ruşilor.

În anul 985 Volodymyr împreună cu unchiul său Dobrynya  au pornit pe corăbii împotriva bulgarilor de pe Volga, iar torcii, aliaţii săi din stepă (popor de seminţie turcă, ce trăiu la hotarele Rusiei Kievene) pe uscat şi i-au învins pe bulgari. Nestor spune că Dobrynea i-a spus atunci lui  Volodymyr: „Am văzut pe prizonieri şi toţi sunt încălţaţi cu cizme; aceştia n’au să ne trimeată tribut; să mergem să căutăm duşmani încălţaţi cu paie şi Vladimir a încheiat pace cu Bulgarii şi s’a depus jurământ din ambele părţi.  Şi ziseră Bulgarii: «Atât timp va ţinea pacea între noi până ce piatra va începe să înoate şi hameiul să cadă la fund. Şi Vladimir  se întoarce la Kiev”.

„Viaţa Sfântului Vladimir, Luminătorul Rusiei” (http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-vladimir-luminatorul-rusiei) descrie primii paşi spre creştinare ai cneazului Volodymyr:

„Vladimir preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpînirea şi cu mîntuirea împărăţiei sale, mai mult decît alţi împăraţi şi domni în toată partea de sub soare, au început a veni la dînsul diferite popoare, lăudîndu-se către dînsul cu credinţa lor. La început au venit mahomedanii, pe care Vladimir i-a întrebat: „Ce fel este credinţa voastră?” Ei au răspuns: „Credem în Dumnezeul care este în ceruri şi avem pe proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, cîte voieşte cineva şi să ne desfătăm din toate dulceţile trupeşti; numai ne porunceşte să ne tăiem împrejur, să nu mîncăm carne de porc şi să nu bem vin”. Apoi mai spuneau şi alte multe lucruri de necinste şi de ruşine, pe care nu se cuvine a le scrie aici. Iar Vladimir, fiind iubitor de femei, îl asculta cu plăcere, dar tăierea împrejur şi înfrînarea de la vin, n-a iubit-o. Deci, a zis către dînşii: “Noi nu putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia şi beţia se face cu băutură”.

După aceea, au venit de la nemţi, de la papa Romei, de la Cezarul Apusului şi de la ceilalţi domni, fiecare spunînd că credinţa lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit.

Încă şi evreii au venit, spunîndu-i despre credinţa lor că este mai bună decît toate credinţele. Atunci Vladimir i-a întrebat: „Unde este pămîntul şi împărăţia voastră?” Ei au răspuns: „Pămîntul nostru este Ierusalimul, Palestina şi cele de primprejurul ei; dar de vreme ce am mîniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre, l-a dat creştinilor”. Vladimir le-a zis: „Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa voastră, cînd voi înşivă sînteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi răspîndit prin pămînturi străine. Oare şi nouă ne doriţi o risipire ca aceea?” Acestea zicîndu-le, i-a izgonit din faţa sa.

După toţi aceştia, a venit un sol trimis cu daruri de la Vasile şi Constantin, împăraţii bizantini, şi de la Nicolae Hrisoverghie, Patriarhul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales, cuvântăreţ şi insuflat de Dumnezeu, numit Chiril filosoful (Notă – Mai este un filosof cu numele de Chiril, care împreună cu fratele său, Metodie, au propovăduit pe Hristos; mai întîi la Cozari (cazari) şi apoi în Moravia, tălmăcind Evanghelia din limba grecească în cea slavonească. Şi acel filosof, Chiril, a fost înaintea acestuia cu o sută de ani şi mai mult, iar acesta de pe urmă se numeşte de alţi istorici şi Chir).

Acest filosof, Chir, a vorbit mult cu Vladimir despre credinţa creştină, începînd de la zidirea lumii, explicîndu-i toate proorociile de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pînă la pătimirea care a suferit-o de bună voie, pînă la moartea pe cruce, pentru mîntuirea omenească, şi pînă la Învierea cea de a treia zi din morţi şi Înălţarea Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg Cuviosul Nestorie al Pecerscăi. Mai pe urmă adăugă cuvîntul despre a doua venire a lui Hristos, despre învierea morţilor, despre înfricoşata judecată, despre munca cea fără de sfîrşit pregătită păcătoşilor şi despre răsplătirea drepţilor întru împărăţia cerurilor.

Apoi i-a dat lui în dar o pînză mare ţesută cu aur, pe care era închipuită înfricoşata judecată a lui Dumnezeu şi despărţirea păcătoşilor de drepţi. Drepţii stăteau în dreapta Judecătorului. De aceeaşi parte dreaptă era şi Raiul; iar păcătoşii stăteau de-a stînga, unde se vedea gheena focului, iadul, înfricoşatele chipuri ale diavolilor şi se mai vedeau şi diferite munci. Vladimir, privind spre toate acestea cu dinadinsul, întreba pe Chir despre fiecare lucru, iar filosoful, spunîndu-i toate cu de-amănuntul, a zis: „Cînd va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pămînt întru slava Sa, să judece vii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui, atunci pe cîţi va afla drepţi, îi va pune de-a dreapta Sa, şi-i va trimite în împărăţia Sa cea cerească, la veşnica veselie. Iar pe cîţi îi va afla păcătoşi, îi va pune de-a stînga şi-i va trimite în focul gheenei cel nestins, în muncile cele nesfîrşite”.

Vladimir, auzind acestea, a suspinat şi a zis: „Fericiţi cei ce vor sta de-a dreapta şi amar celor ce vor sta de-a stînga!” Atunci Chir filosoful i-a zis: „Împărate, de vei înceta de la lucruri rele şi de vei primi Sfîntul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămîne în necurăţie, locul tău va fi la stînga”. Atunci Vladimir, luînd aminte la cele grăite de filosof şi socotindu-le, a zis: „Voi mai aştepta încă puţin pînă ce mai cu dovedire voi cerceta toate credinţele”. Apoi, dăruind daruri filosofului şi celor dimpreună cu dînsul, i-a trimis cu cinste la Constantinopol.

Plecînd Chir, filosoful grec, Vladimir a chemat la dînsul pe toţi boierii şi dregătorii săi, şi le-a zis: „Iată, au venit la mine înţelepţi din diferite ţări, de la mahomedani, de la nemţi, de la romani, de la jidovi şi de la celelalte neamuri, lăudîndu-şi fiecare din ei credinţa lor. Iar la urma tuturor au venit creştinii. Aceştia îmi spuneau despre credinţa lor lucruri multe şi minunate, mai mult decît alţii, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii şi pînă acum. Ei au mai spus că are să fie un alt veac şi o altă viaţă şi cum, după moarte, toţi vor învia, iar de a făcut cineva bine în veacul acesta, acela se va bucura în veacul cel ce va să fie, vieţuind cu viaţă fără de moarte, iar păcătoşii se vor munci în veci”.

Atunci boierii şi dregătorii au zis către dînsul: „Nimeni nu huleşte ceva al său vreodată, ci mai ales îl laudă; iar tu, mare domn ce eşti, de voieşti să cunoşti mai cu încredinţare adevărul, ai mulţi oameni înţelepţi, trimite dintre dînşii pe cei mai aleşi pe la diferite popoare, ca să vadă şi să ştie felul de credinţă, adică, cum slujeşte cineva Dumnezeul său. După aceea, întorcîndu-se, îţi vor spune ţie şi nouă toate faptele cu de-amănuntul”. Vladimir a ascultat un sfat ca acesta, a trimis bărbaţi pricepuţi şi înţelepţi în diferite ţări, ca să cerceteze credinţele şi slujbele fiecărui popor. Ei, străbătînd multe ţări şi împărăţii, s-au dus la urmă şi la Constantinopol şi au scris împăraţilor greceşti, Vasile şi Constantin, pricina venirii lor. Împăraţii s-au bucurat şi îndată au spus despre dînşii Preasfinţitului Patriarh. Patriarhul a poruncit să împodobească biserica, a făcut praznic, s-a îmbrăcat în cele mai scumpe veşminte arhiereşti şi au săvîrşit dumnezeiasca Liturghie cu mulţi episcopi şi preoţi.

Deci s-au dus la Sfînta Liturghie împăraţii cu trimişii lui Vladimir şi, ducîndu-i în biserică, i-au pus într-un loc unde le era cu înlesnire să vadă şi să audă toate. Văzînd ei frumuseţea cea negrăită a laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte, şi auzind glasurile cele dulci ale cîntărilor de laudă pe care nu le mai auziseră niciodată, se mirau foarte mult şi li se părea că nu mai stau pe pămînt, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit lumina cerească, încît se făcuseră de bucurie duhovnicească, ca şi cum ar fi afară de sine, bucurie de care se umpluse inima lor atunci.

După săvîrşirea dumnezeieştii Liturghii, împăraţii şi patriarhii au făcut cinste şi ospăţ mare solilor din Rusia şi, dăruindu-le daruri multe, i-au lăsat să plece. Cînd s-au întors la Vladimir, el a chemat pe toţi boierii şi bătrînii săi şi a poruncit ca trimişii care s-au întors, să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut şi auzit. Ei, începînd, au spus toate pe rînd despre credinţa fiecărui popor şi despre slujba lor, dar tuturor celor ce auzeau acele credinţe, le erau neplăcute. Apoi au început a spune cele văzute la creştini, cînd s-au dus în Constantinopol. Ei le-au spus cum i-au dus în biserica lor, unde slujesc Dumnezeului lor, şi cum au văzut acolo o frumuseţe şi o slavă pe care nu poate să o spună limba; minunatele veşminte ale preoţilor, rînduiala slujirii foarte cinstită şi cucernica stare înainte a tuturor oamenilor, cîntările atît de dulci, precum nu auziseră niciodată, cum i-a cuprins o bucurie mare, încît nu se mai simţeau, nici nu cunoşteau dacă mai erau pe pămînt sau în cer. Ei le-au spus că nu este în toată lumea o podoabă şi o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca aceea, pe care ei au văzut-o la creştinii din Constantinopol. „Pentru aceea, au zis ei, credem că adevărată este credinţa lor şi numai cu acei oameni locuieşte Dumnezeul cel adevărat”.

Boierii au zis către Vladimir: „Dacă credinţa creştinească n-ar fi bună şi adevărată, atunci bunica ta, Olga, n-ar fi primit acea credinţă, pentru că era femeie foarte înţeleaptă”. Atunci Vladimir, lucrînd într-însul darul Sfîntului Duh, a început a se lumina cîte puţin în mintea sa, a cunoaşte dreapta credinţă creştinească şi a o dori. Dar, de vreme ce nimeni nu era lîngă dînsul care să-l aducă degrabă spre săvîrşirea lucrului ce gîndise, pentru că toţi boierii şi sfetnicii fiind întunecaţi cu întunericul păgînătăţii, s-a prelungit încredinţarea şi botezul lui pînă la o vreme, pînă ce a aflat un sfat, adică să se ducă cu război împotriva împăraţilor greceşti, să ia cetăţile lor şi să cîştige dascăli creştineşti care să-i înveţe credinţa.”

Studii de istorie a Ucrainei (XI)

Volodymyr cel Mare (IІ)

Sfinţii mucenici Teodor Neamţul şi fiul său Ion Image

            În „Vieţile sfinţilor” pe luna iulie (12 iulie), găsim „Pătimirea Sfinţilor Mucenici Teodor Neamţul şi Ioan, fiul său, care au fost ucişi în Kiev”

            „În zilele marelui domn al Rusiei, Vladimir, mai înainte de creştinarea lui, era în Kiev un om al lui Dumnezeu, anume Teodor, neamţ de neam. Acela, fiind mai întîi la greci, s-a luminat cu credinţa în Hristos; apoi, mergînd la Kiev, petrecea în poporul cel necredincios, ca crinul între mărăcini. El avea un fiu numit Ioan, copil mic, frumos la faţă, dar mai frumos la suflet; iar în casa lor, mai pe urmă, Vladimir, după primirea Sfîntului Botez, a zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe acea vreme, Vladimir, fiind încă întru necredinţă, s-a dus împotriva unui popor, ce se numea Iatveghi şi, biruindu-i pe ei, a luat pămîntul lor.

Deci, întorcîndu-se cu bucurie în Kiev, făcea jertfe idolilor cu boierii săi şi cu toţi kievenii. Diavolul, care nu suferea să vadă pe un creştin între necuraţii închinători de idoli, petrecînd cu plăcere dumnezeiască, a găsit vreme lesnicioasă răutăţii sale ca să chinuiască şi să piardă pe Teodor, robul lui Hristos, cu fiul lui, din neamul cel păgînesc; căci pe toţi îi avea ca pe oamenii săi, slujindu-i prin închinarea de idoli, iar creştinul printre păgîni era ca un spin în inimă. Deci, a băgat sfat viclean între boieri şi între cei mari, şi aceia au zis: „Să tragem sorţi pe fiii şi pe fiicele noastre; şi pe cine va cădea soarta, pe acela să-l junghiem zeilor ca jertfă”. Ei, începînd a trage sorţi, îndată, prin lucrarea diavolului, soarta a căzut pe casa lui Teodor. Deci, au trimis la dînsul ca să ia pe fiul său, Ioan, ca să-l junghie spre jertfă.

Mergînd trimişii, i-au zis lui Teodor: „Soarta a căzut pe fiul tău, căci zeii noştri l-au iubit. Deci, dă-ni-l nouă ca să-l înălţăm jertfă zeilor, care ne-au dat biruinţă asupra vrăjmaşilor noştri”. Fericitul Teodor le-a răspuns: „Zeii voştri nu sînt zei, ci idoli, făcuţi din lemn, care după puţină vreme o să putrezească. Deci, cum idolii pot să fie zei, cînd sînt neînsufleţiţi şi nesimţitori? Voi singuri vedeţi şi nu vreţi să înţelegeţi, că idolii voştri nu au suflet nici suflare, nici vreo simţire, căci nu mănîncă, nu beau, nu vorbesc şi nici nu umblă. Deci, cum sînt zei? Însă este un Dumnezeu adevărat, nezidit de nimeni, mai înainte de veci şi în care cred creştinii, ai Cărui robi sîntem, eu şi fiul meu, botezîndu-ne în numele Aceluia. El a făcut cerul şi pămîntul, soarele, luna şi stelele şi toate cele văzute în cer şi pe pămînt. Acela şi pe om l-a făcut, i-a dat să vieţuiască şi să stăpînească toate cele de sub cer şi l-a împodobit cu înţelegere, ca să cunoască pe Dumnezeu, Care l-a zidit. Aceluia se cuvine să-i slujească cu credinţă, înălţîndu-i laudă şi mulţumită şi păzind poruncile Lui. Dar zeii voştri ce au făcut? Nimic. Ei înşişi sînt făcuţi de mînă omenească şi de unealtă de fier; sînt locuinţe diavoleşti, căci aceia locuiesc în idolii voştri şi se cinstesc de voi ca nişte zei. Deci, nu voi da diavolilor pe fiul meu!”

Trimişii, întorcîndu-se, au spus mai marilor şi poporului toate cuvintele lui Teodor. Dar nebunii Kievului, umplîndu-se de mînie, au alergat la curtea lui Teodor, strigînd şi chiuind, au dărîmat poarta curţii şi uşile casei şi au început a le tăia cu securile. Fericitul Teodor cu fiul său, văzînd acestea, au alergat în foişorul ce era pe stîlp şi, ridicînd ochii în sus şi înălţînd mîinile, s-au rugat Domnului Hristos. Aceia, văzîndu-i, strigau cu mînie: „Dă-ne pe fiul tău, ca să-l jertfim zeilor noştri!” Fericitul Teodor le-a zis: „De sînt vii zeii voştri, să trimită pe unul dintr-înşii şi să-l ia ei înşişi pe fiul meu, iar vouă ce vă trebuie el?” Kievenii, răcnind, au săpat foişorul pe dedesubt şi zidirea a căzut şi au ucis pe robii lui Hristos.

Astfel au pătimit pentru Hristos, Teodor Neamţul şi fiul său Ioan. Ei au fost cei dintîi mucenici pe pămîntul Rusiei, al căror sfînt sînge, ca o sămînţă bună, degrabă a crescut şi a dat rod mult. Pentru că, nu după mulţi ani, cu sfintele lor rugăciuni, Vladimir, marele domn, a primit Sfîntul Botez. De atunci tot pămîntul Rusiei s-a luminat cu credinţă şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

 

 

Studii de istorie a Ucrainei (XI)

Volodymyr cel Mare (980-1015) 

Asemănatu-te-ai neguţătorului care caută piatra cea scumpă, mărite puternice Vladimir, şezând pe scaun înalt în maica cetăţilor, de Dumnezeu păzitul Kiev, ispitind şi trimiţând către Ţarigrad, ca să ştie pentru dreptmăritoarea credinţă, şi ai aflat pe Hristos, piatra cea fără de preţ, care te-a ales ca pe al doilea Pavel, şi ai scuturat în sfânta scăldătoare orbirea cea sufletească, împreună şi cea trupească. Pentru aceea serbăm adormirea ta, poporul tău fiind. Roagă-te să se mântuiască începătoriile Rusiei a stăpânirii tale, iubitorul de Hristos împărat şi mulţimea celor ce se stăpânesc.”                                                                                                                     Tropar (Glas 4)

Asemănatu-te-ai marelui Apostol Pavel întru cărunteţe, întru tot mărite Vladimire, că toată osârdia cea pentru idoli ca pe o jucărie copilărească lăsând, ca un bărbat desăvârşit te-ai împodobit cu porfira dumnezeiescului botez; şi acum stând cu veselie înaintea Stăpânului Hristos, roagă-te să se mântuiască începătorii stăpânirii Rusiei şi mulţimea celor stăpâniţi.” 

        Condac (Glas 8)

             Domnia lui Iaropolk (973-977)

ImageDupă cum am văzut în capitolul anterior, cneazul Sviatoslav a împărţit marea domnie a Rusiei Kievene la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolk, Kievul; celui mijlociu, Oleg, ţinutul Drevlianylor; iar celui mai mic, Vladimir, Novgorodul. După moartea lui Sviatoslav, Iaropolk, luând scaunul Kievului, s-a sculat cu război asupra fratelui său, Oleh, voievodul drevlianylor, şi l-a ucis şi a început să domnească peste drevliany. Litopiseţul Nestor descrie cum a pornit această ceartă între cei trei fii a lui Sveatoslav: „Fiul lui Svenald, numit Liut, era la vânătoare; el plecase anume din Kiev şi urmărea fiarele prin pădure. Kneazul Oleh îl văzu şi întreabă: «Cine este ăsta?» Ii se răspunse că este fiul lui Svenald; se repezi călare spre el şi-l ucise, căci şi el era la vânătoare. Din această cauză se iscă o ură cumplită între Iaropolk şi Oleh, iar Svenald spunea mereu lui Iaropolk: Porneşte împotriva fratelui tău şi cuprinde-i ţara, – căci el vrea să se răzbune pentru fiul său”.

Iaropolk a pornit cu oastea împotriva fratelui său Oleh şi l-a birui. Oleh s-a refugiat în cetatea Ovruci. Dar pe podul care ducea peste şanţ spre poarta cetăţii, oştenii înghesuindu-se şi împingându-se unii pe alţii, l-au împins pe Oleh în şanţ, unde muri strivit de caii şi oamenii care au căzut peste el. După ce a ocupat cetatea, Iaropolk a trimis să-l caute pe fratele său Oleh, dar acesta era de negăsit. Atunci s-a găsit un martor care a văzut cum a căzut de pe pod cneazul Oleh. Când a fost scos din şanţ trupul lui Oleh şi aşezat pe un covor, Iaropolk a plâns la căpătâiul acestuia şi i-a spus lui Svenald: „Uite, aceasta ai vrut!”. După ce şi-a îngropat fratele, Iaropolk a domnit şi peste ţara drevlianylor.

Auzind acestea Volodymyr, voievodul Novgorodului s-a temut de Iaropolk, fratele său cel mai mare, ca nu cumva să facă şi cu el la fel, a fugit peste mare la germani. Iaropolk, aflând de fuga fratelui său a pus stăpânire şi peste Novgorod.

După doi ani, în anul 980 cneazul Volodymyr s-a întors cu oaste mare, formată din varegi, la Novgorod şi a alungat  pe oamenii lui Iaropolk la Kiev, spunându-le: „Duceţi-vă la fratele meu şi spuneţi-i: «Volodymyr porneşte împotriva ta, pregăteşte-te de luptă».

După ce s-a stabilit la Novgorod, Volodymyr a trimis peţitori la principele vareg Rohvolod, la Poloţk căci îi plăcea de fiica acestuia Rohneda. Principele a întrebat-o pe fiica sa dacă vrea să-l ia de bărbat pe Volodymyr, dar aceasta a răspuns că nu se va mărita cu fiul unei sclave (mama lui Volodymyr, Maluşa, a fost intendenta bunicii sale Olha), dar cu Iaropolk a fost de acord să se mărite. Când a auzit ce a spus Rohneda, Volodymyr s-a supărat foarte rău şi a pornit cu oaste spre Poloţk şi l-a ucis pe Rohvolod împreună cu cei doi fii ai săi, iar pe Rohneda a luat-o de soţie.

După toate acestea, Volodymyr pleacă cu o armată foarte numeroasă spre Kiev. Iaropolk văzând că nu are şanse să lupte împotriva fratelui său, s-a închis împreună cu oastea sa şi cu voeivodul Blud în cetate. Volodymyr a trimis vorbă lui Blud: „Fii prietenul meu; dacă eu omor pe fratele meu, vreau să te am ca pe un părinte şi vei primi din partea mea o mare cinste. Nu eu am început să-mi omor fraţii, ci el şi numai de teamă am pornit în contra lui”. Blud a fost de acord cu propunerea cneazului şi i-a răspuns: „Voiu fi din toată inima prietenul tău”.

Astfel Blud l-a trădat pe Iaropolk, deşi a primit de la acesta destulă cinste, ba chiar s-a gândit să-l ucidă, dar i-a fost teamă de locuitorii cetăţii şi atunci i-a spus: „Locuitorii din Kiev stau în legătură cu fratele tău Volodymyr şi-i spun: «Atacă cetatea şi-ţi vom da în mână pe Iaropolk. Fugi din cetate!»”. Iaropolk a avut încredere în Blud şi l-a ascultat, – a părăsit Kievul şi a mers în cetatea Rodnia care se afla la gura râului Ros.

După ce Volodymyr a ocupat Kievul şi a asediat cetatea Rodnia unde era o mare foamete, de acolo şi proverbul ucrainean: „Sărăcie ca în Rodnia”, Blud  îl îndeamnă pe Iaropolk să încheie pace cu fratele său. Când Iaropolk a fost de acord, Blud a trimis vorbă lui Volodymyr: „Dorinţa ta s’a împlinit; voiu aduce pe Iaropolk la tine; pregăteşte totul să-l omori”.

Un alt voievod, Variajko l-a sfătuit să nu meargă, căci au să-l omoare, ci mai bine să fugă la pecinegi şi să se întoarcă cu oaste. Iaropolk nu l-a ascultat şi s-a dus la fratele său, dar când a intrat pe uşă, doi varegi l-au lovit cu săbiile şi l-au omorât. Variajko a fugit la pecenegi şi în mai multe rânduri l-a atacat pe Volodymyr, dar până la urmă Volodymyr a reuşit să-l atragă de partea sa.

Domnia lui Volodymyr

Image

Volodymyr a luat-o pe cumnata sa, pe soţia fratelui său Iaropolk, pe care a adus-o acestuia tatăl lor Sviatoslav din Grecia şi aceasta i-a născut un fiu, pe Sviatopolk. Volodymyr nu l-a iubit pe acesta.

Cronicarul spune: „Vladimir era învins de dragostea după femei şi soţiile sale au fost: Rogneda, pe care o aşeză la Lybed, unde este acum satul Predslavino şi cu care a avut patru fii: Izislav, Mstislav, Iaroslav, Vsevlad şi două fete; cu grecoica pe Sviatopolk, cu o cehă pe Vyaceslav, cu o alta pe Sviatoslav şi Mstislav; şi cu o bulgăroiacă pe Boris şi Gleb. Concubine a avut el 300 în Vyshegorod, 300 în Belgorod şi 20 în Berestov, în satul care se cheamă acum Berestovojie. Nesăturându-se cu viaţa desfrânată, a luat şi femeile altor bărbaţi şi-a batjocorit şi fete mari. Căci era stricat ca Solomon”.

Pe cneazul Volodymyr, Biserica la numit: „sfânt” şi „cel asemenea apostolilor” însă la începutul domniei sale el a fost un păgân devotat, el a pus în Kiev idoli în locuri înalte şi a îndemnat poporul să se închine lor şi să le aducă jertfe. Pe cei ce nu voiau să se închine idolilor, poruncea să fie ucişi.

Volodymyr a ridicat mai mulţi idoli pe colina din afara palatului Tarem, unde mai târziu v-a fi ridicată biserica Sfântului Vasile. Pe Perun, cu cap de argint şi mustăţi de aur (Perun era zeul suprem, după trecerea rușilor la ortodoxie, identitatea lui Perun s-a dizolvat sincretic în profetul Ilie, al cărui car de foc gonea prin cer, declanșând fulgerele asociate cu vechiul zeu); pe Hors sau Chors (zeul soarelui, personificarea soarelui); pe Dajbog (tot o divinitate solară „Zeul darnic”); pe Stribog (zeul vânturilor, a vijeliei şi a furtunii); pe Semargl sau Simargl (rămâne un zeu enigmatic, după părerea unor cercetători erau doi zei, Sim şi Rig, cu atribute şi funcţii legate de gospodărie şi fertilitate” şi Mokoş sau Makoş (singura divinitate feminină din panteonul slav, zeiţa maternităţii, a fertilităţii). Cronicarul spune, că le-a adus jertfe, numindu-i zei „… şi-şi aduseră aici pe fiii şi ficele lor şi-i jertfiră diavolului şi pângăriră pământul prin jertfele lor. Şi pământul rusesc şi această colină era pângărită de sânge”.

Previous Older Entries