ŞI FU SĂ FIE IARĂŞI SĂRBĂTOARE

1654198_733561693360115_6748615954635413240_nŞI  FU  SĂ  FIE  IARĂŞI  SĂRBĂTOARE

de Nicolaie „Toni” DINCĂ
Ca să începi un proiect cultural, în România zilelor noastre, îți trebuie mult entuziasm, o chemare lăuntrică neostoită, o mână de visători, la fel de idealiști și de hotărâți ca tine, atrași sau împinși de același gen de chemare, fiecare dintre ei înghesuiți în corzile creației de  un talent nativ. Îți mai trebuie, bineînțeles, un soi de nebunie creativă colectivă, unificatoare, niște zvâcuri ale eului personal asumat, necunoscute pentru alții dar scoase la iveală de fiecare dintre participanți, în cinstea  și în slujba Măriei-Sale  Spectatorul.
Aprecierile mele pot părea  abracadabrante unuia sau unora, care au trecut prin viață primind mai multe salbe de șuturi  „in the dos”(?!), de la rudele sau prietenii lor potentați, gesturi care i-au lansat relativ ușor în „lumea bună” culturală, dar sunt reale și sunt sigur că ar primi multe  like-uri, de la cei care, pe plan cultural, au plecat de la nimic, cu intenția oarbă de a face ceva, în ciuda tuturor vicisitudinilor,  de la cei  care știu ce înseamnă să te zbați pentru orice clipă trăită intens în fața publicului, care au tremurat în săli neîncălzite ori s-au năclăit  în sudorile suportate  vara, în incubatoarele sălilor inadecvate anotimpului, pentru a crea în echipă ‒  ca un demiurg cu mai multe brațe ‒ un spectacol, o trăire, un crâmpei din viața lor, concretizate în afișarea pe ecranul creației, a unui zâmbet imens al firii, oferit cu drag și dezinteresat receptorului, omului
care vine să te vadă, cu speranța că, în acest fel, mai poate scăpa, cel puțin pentru un moment glorios, de apăsarea dureroasă a existenței sale cotidiene.
Secretul succesului, într-o asemenea alcătuire, este de a se ivi un primus inter  pares  dintre membrii grupului – cel mai bun sau cel mai „nebun” dintre ei ‒, să preia inițiativa, pe principiul ancestral al experienței (oamenii bătrâni și buni ai cronicilor străvechi românești).    El trebuie să aibă abilitatea de a  descoperi  liantul nevăzut, care să țină unit grupul,  călăuzindu-l pe drumul anevoios al creației, spre desăvârșirea operei comune, la care se încumetă  cu mare trudă fiecare dintre ei. Mai trebuie să găsească oportunități și oameni cu suflet, care să ajute gruparea fie pecuniar, fie cu  felurite ajutoare dezinteresate, materializate sub varii forme, pentru că,  azi,  mai mult decât oricând, totul se plătește.
Ei bine, o asemenea  creație, care până în prezent s-a dovedit a fi de succes, a luat naștere la Slatina, în jud. Olt, în anul 2010, în jurului lui Nicu Ioan Popa – PIN, actor, regizor, profesor și promotorul mai multor talente,  care de-a lungul timpului au devenit actori, cu acte în regulă. Creația cu pricina a fost botezată nepretențios Asociația Culturală „PROART – Slatina 2010”, după numele localității unde a fost zămislită.
Membrii trupei au pus în scenă de-a lungul timpului diferite piese de teatru, cum ar fi: „Lady Robinson-Bar” de Valeriu Butulescu, „Logodnicele aterizează la Paris” de Marc Camoletti, „Năpasta“ de I.L. Caragiale,  „Un escroc sentimental” de Piere Chesnot.
Apoi a venit un moment de fericită conjunctură ‒  ca o străfulgerare ‒ când intră în viața trupei maestrul Mihai Hafia Traista și scrierile alese ale domniei sale.
Maestrul, cel mai român dintre românii ucraineni, scriitor în ambele limbi, simte  și scrie atât de profund românește încât nu a fost nevoie de mari eforturi pentru a-i cuceri pe membrii trupei cu subiectele    pieselor sale.      A fost un  demers, ușor, plăcut și nedureros.

Ca o naștere naturală, aș zice. Așa s-a născut primul copil: „Ibovnice cu ochi de Maramureș” , copil  hrănit cu toată dragostea de către membrii trupei, care a crescut frumos și a văzut multe săli de spectacol, poposind prin mai multe orașe, inclusiv în bătrâna noastră capitală, unde a zâmbit și a provocat zâmbete și bucurie pe scena teatrului „Minion“.
Dar cel mai vibrant efect de până acum al piesei respective, a fost acela săvârșit pe scena Teatrului „Oscar“ din Milano, unde a bucurat și a îmbălsămat cu smirna  trăirii românești inimile românilor din Italia, care au venit să-şi vadă sufletul.  Au râs, s-au bucurat, au vibrat călduros și au aplaudat îndelung. Nici nu încerc să descriu în cuvinte sentimentul de împlinire sufletească pe care l-am simțit cu toții când am văzut ce frumos a crescut copilul nostru. Dar maestrul, Mihai Hafia Traista, cu ochiul lăuntric al domniei sale, a observat că acest copil fantastic suferea într-un anume fel, nedetectat încă de noi, ‒ era singur. Ei bine, nu l-a răbdat sufletul să-l vadă suferind, singur pe lume, să nu aibă cui să-și povestească bucuria, și atunci i-a  alcătuit un frățior mai mic, dat spre naștere tot Trupei de Teatru „PROART – Slatina 2010”. Și uite așa apăru pe lume „Logodnicii Amaltheiei”  spectacol jucat în premieră, în seara zilei de 30.10.2014, pe scena Centrului Cultural „Eugen Ionescu” din Slatina, jud. Olt, şi care va fi reluat în cadrul unui proiect caritabil, joi 27 noiembrie 2014 – orele 18,30, în aceiaşi locaţie.
Ce mai bucurie, ce mai primire din partea publicului, ce mai surpriză pentru autorul piesei, ce mai împlinire pentru actorii care au dat viață personajelor?!… Nu vă dau decât un indiciu: închipuiți-vă că visați și trăiți unul dintre cele mai frumoase vise și atunci veți avea imaginea completă a ceea ce ni s-a întâmplat, nouă, tuturor protagoniștilor, cu acea ocazie.
Starea asta frumoasă de grație ne-a încărcat pe toți cu energia necesară pentru a duce povestea mai departe. Ca toți actorii, după ce are loc premiera unei piese și trece efectul narcotic al împlinirii, te cuprinde o foame de nou, de altă încercare. Îți spui că ai vrea să te odihnești puțin după  spectacol, măcar o perioadă, o clipă, dar foamea asta năstrușnică se naște în tine, undeva în fundul sufletului, un fior amestecat de teamă și bucurie vulcanică și te mistuie, și te energizează, și te bântuie, și nu-ți dă pace până nu începi alt proiect, altă piesă, care să te capteze și să te capaciteze…
Îți mulțumim, Maestre, că ne-ai ajutat din nou să simțim bucuria îngerilor și să bem din potirul zeilor! Chapeau!..

În numele tuturor colegilor,
Nicolaie „Toni” DINCĂ

„DUPĂ PUI DE MOROȘAN SĂ NU DAI CU BOLOVAN”

coperta fata

Rodica Lăzărescu

Venit din magicul ţinut al Maramureşului istoric, Mihai Hafia Traistă este un artist polivalent – scrie poezie (cu formă fixă, dar şi în vers alb), proză, într-un amplu registru (pentru copii, umoristică, istorică, religioasă, fantastică), teatru, practică jurnalismul, semnează eseuri, studii literare şi recenzii, traduce, desenează, face ilustraţie de carte. Se împarte între cele două limbi – ucraineană, în care s-a născut, şi română, în care trăieşte, între Taras Şevcenko şi Mihai Eminescu, între „Naş holos” (Vocea noastră) şi „Mantaua lui Gogol”.

Fin cunoscător al limbajului regional, al portului popular, al obiceiurilor şi tradiţiilor locale, al legendelor şi cântecelor din spaţiul natal, dar şi al psihologiei omului simplu din mediul rural, dotat cu umor subţire, posesor al unei tehnici pe care şi-a însuşit-o printr-o practică îndelungată, modelat pe calapodul scriitorilor ardeleni, moralizatori prin definiţie, Mihai Hafia Traistă ştie să-şi ţină cititorul cu sufletul la gură…

Este ceea ce se întâmplă şi în volumul de faţă, care reuneşte 17 povestiri, două nuvele cinematografice şi mini-romanul „Castelul din Rónaszék”.

Poveştile lui sunt despre copilărie, despre oamenii simpli ori despre fantasmele locului, toate profilate pe fundalul Maramureşului natal.

Câteva dintre prozele scurte se cantonează în mirificul tărâm al copilăriei, având în centru naratorul implicat, copilul de câţiva anişori ce-şi scoate la păscut, cu toată candoarea vârstei, „turma de nuci verzi” ori încearcă să prindă, cu privirea, „iepuraşii strălucitori ai razelor de soare ce săreau de pe o frunză pe alta”. „Copilul” său, personajul-narator al lui Mihai Hafia Traistă, este plămădit din acelaşi aluat din care era făcut şi copilul universal al humuleşteanului – ca şi acela se urcă în cireş îmboldit de pofta fructelor. Altă dată, fură un ou de la baba Rozalia pentru a-l pune sub cloţă ca să aibă şi el un cocoş precum al vecinei ori îşi împleteşte bici din brăcinarul bunicii. Prozele grupate sub genericul „Amintiri cu bunici” stau cu cinste alături de evocările lui Delavrancea ale luminoaselor figuri din îndepărtata-i copilărie – Bunicul şi Bunica.

Altele sunt monologuri, bine articulate din punct de vedere psihologic şi susţinute de o subtilă stăpânire a graiului local. „Nici moartea nu mai e ce a fost…” – monologhează pe marginea subiectului un bătrân, moş Ion împleteşte în vorbele rugăciunii „dialogul” său cu animalele pe care le îngrijeşte („Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi… Musai să merg mâine după sare, măcar două, trei droburi să aduc, că pe astea în două zile le lingeţi, linge-v-ar gâzduşagul de hoţomanii moşului.”), chinuită de „visul acela înăbuşitor şi urât” baba Rozalina încearcă să-şi despovăreze conştiinţa („Dar el dădea pe acasă atât de rar şi atunci pentru o zi, două, iar felcerul îmi făcea ochi dulci, ce era să fac?… Eram tânără şi aveam pofte trupeşti, dar cu sufletul numai pe el l-am iubit…”), un altul se află într-un continuu monolog interior adresat victimei sale („Crezi că mie mi-a fost uşor să ridic mâna asupra ta?… Eh, nu mi-a fost uşor, de fel nu mi-a fost uşor să săvârşesc asemenea păcat de moarte. Dar ce altceva îmi rămăsese de făcut?…”), un fost soldat bea, cântă şi se asigură că face numai ce vrea el („Sergentul Grigoare a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alţii, aşa să ştiţi!”) ş.a.m.d.

Mihai Hafia Traistă are darul ori ştiinţa rară de a spune multe în cuvinte puţine din care cititorul reconstituie trecutul personajului: din câteva propoziţii, aflăm, de pildă, că sergentul Grigoare a Lupului a luptat la Budapesta şi şi-a pierdut un picior în război, la fel de concis, dar extrem de sugestiv este şi tabloul frontului („Aţi călcat pe pământul aşternut cu morţi şi cu trupuri sfârtecate?”; „Nimeni nu mă chema atunci din iadul războiului, când îmi fluierau gloanţele pe lângă ureche, şi cădeau bombele de ziceai că-i sfârşitul lumii, urlau motoarele şi nechezau caii, trosneau căruţele răsturnate şi se văitau de moarte răniţii…”).

În multe dintre scrierile sale scurte nu se întâmplă nimic – totul s-a petrecut cândva, de mult, dar evenimentele vechi continuă să aibă repercusiuni în conştiinţa oamenilor. Acum personajele doar îşi retrăiesc trecutul, chinuite de remuşcări ori cuprinse de nostalgii, într-un mut dialog cu sine ori cu celălalt. Măria a Gorunului e prinsă între două sentimente contradictorii – agasată de insistenţele lui Pătru Moroşanu, pe care, în tinereţe, l-a iubit şi l-a aşteptat să se întoarcă de pe front, dar el şi-a petrecut tinereţea cu „căţeaua de Dochiţa” („Iar vine la peţit! Bată-l drumul ţarului, să-l bată de băbălău!”), dar nerăbdătoare să apară cât mai iute peţitorul întârziat („De afară se auzi scârţâitul porţii, a început să latre câinele. Inima bătrânei începu să bată mai repede, iar în suflet i se făcu primăvară.”)

Excelând în mânuirea limbajului, de la regionalismele pe care uneori simte nevoia să le explice în note de subsol („Ţucă-l baba de muşat, că tare hireş mai îmblă de zici că-i jândar…”), la zicători şi proverbe meşteşugit puse în gura personajelor (Măria a Gorunului se dovedeşte un izvor nesecat de expresii: „să se vâre sub piele, ca satana sub mănăstire”; „munca-i place, ca măgarului fuga”; „se strâmbă la mine ca miercurea la vineri”;  „a belit ochii la mine ca viţelul la poarta cioplită”; „pagubă-n hribe!”) şi până la plasticitatea sudălmilor – Mihai Hafia Traistă reuşeşte performanţa, în prozele foarte scurte, să-şi construiască personajele pe schelet lingvistic şi mai puţin pe fapte. Oralitatea este marea lui realizare.

Maramureşul este spaţiul interferenţelor etnice, prin urmare şi în proza lui Mihai Hafia Traistă îşi duc traiul laolaltă români, ruşi, ucraineni, unguri, evrei, polonezi, ţigani, într-o armonie amintind de scrierile lui Slavici. Laib şi Rifca, de pildă, se poartă omenos cu puiul de român Andrei Surduc, rămas orfan de mic. Ceea ce nu înseamnă că locul ar fi unul lipsit de violenţe – un tânăr îşi răzbună părintele mort, dar răzbunarea nu are drept cauză diferenţele etnice, ci lăcomia cârciumarului. Bogătaşul Petru Klontz angajează un ucigaş pentru a-l omorî pe „calicul” de Maxim Surduc, fiindcă îl depăşise la învăţătură pe Iacob, „«loaza» de fiu-său”, bărbaţii din familia lui Dumitru Iufurko aprind şoproane cu fân şi omoară oameni „de dragul răului” etc. Ură, invidie, lăcomie, răutate gratuită, dar în niciun caz conflicte interetnice.

Ca şi în scrierile lui Liviu Rebreanu, flăcăii se însoară cu fetele cu pământ („Tot pe Ana ai fi luat-o! Ana avea pământ, Petreo!…”), ca şi la Slavici, prozele au o învăţătură, cei căzuţi sub povara unei patimi plătesc cu viaţa ori cu libertatea, dând prilejul unor remarci moralizatoare prin chiar ironia lor: „A treia zi, prin faţa cârciumii lui Şchiopu, trecea înmormântare, oamenii din sat, mai mult din datorie creştinească, îl conduceau pe Ion a Cuţitaşului pe ultimul său drum. Şchiopu, rezemat de uşa cârciumii, zâmbind amar de trist, şopti:

– Ce zici, a Cuţitaşului, nu intri la o halbă?…”

Întâmplări ciudate şi inexplicabile („Raniţa soldatului”), personaje care sunt şi nu sunt („Femeia în mov – poveste cu o necunoscută”), reîntâlnirea cu iubita de mult moartă care-l ajută pe protagonist să treacă dincolo, precum în „Ultima revedere”, personaje oscilând între cele două lumi (Dunca Petru a fost dincolo fără să fie mort, şi povesteşte cum e pe-acolo: „E aşa o linişte, o simţi în suflet, nu te apasă nicio grijă, uiţi de toate câte ai pătimit pe aici pe la noi”) completează tematica prozelor incluse în volumul supus acum atenţiei cititorilor.

Morţi stranii, întâmplări misterioase, pe care scriitorul le notează asemenea vechilor cronicari, începând cu anul 1901, se petrec şi în castelul din Rónaszék, „ori de câte ori noaptea de Sfântul Andrei pică vineri, 13 decembrie, după stilul vechi”, atunci când „Darka iese din mormânt şi cere un suflet pentru viaţa ei curmată înainte de soroc. De fiecare dată ucide pe cineva din castel…”

Lăsăm cititorului bucuria întâlnirii cu Mihai Hafia Traistă şi prozele sale, nu înainte de a ne aminti două versuri din folclorul maramureşean: „După pui de moroșan / Să nu dai cu bolovan”. Nici noi nu dăm, dimpotrivă!

Rodica Lăzărescu

Viața omului: un roman nescris

Anna T. RUȘTI

Fiecare om își are propriul sãu eu și propriul sãu destin, fiecare viațã își are propriul sãu roman, al cãrui conținut e complicat și complex.
Aceastã filosofie a vieții este transpusã în nuvelele tânãrului și talentatului scriitor maramureșean de etnie ucraineanã Mihai Traista, nãscut la poalele Mãgurei, lângã izvorul Ronișoarei, loc unde aparent nu se întâmplã nimic și, totuși, se întâmplã atât de multe.
Viața maramureșenilor, și mai ales a celor de pe Valea Ronișoarei, prezentatã în volumul de nuvele „Huțulska dușa“ („Suflet de huțul“) este un labirint, unde realitatea se îmbinã cu ficțiunea, speranțele cu deziluziile, dragostea cu dezamãgirea, credința cu trãdarea, toate dominate de legi nescrise, respectate încã de la începutul începuturilor cu mare sfințenie.
Eroii din nuvelele lui Mihai Traista sunt solitari ori amestecați și dependenți unii de alții, contribuind la derularea evenimentelor și declanșarea conflictelor, individualizându-se, în același timp, prin nume și porecle simbolice, existente în Rona și acum.
Ei trãiesc într-o lume veche, arhaicã, plinã de superstiții, credințe, mituri, care-i ajutã sã treacã mai ușor prin viața asprã și spinoasã asemenea reliefului pe care s-au așezat cândva.
Personajele lui M. Traista trãiesc într-o lume a proprietãții, unde pãmântul înseamnã totul. El a pus stãpânire pe oameni și pe conștiința lor. Cei bogați au pãmânat și își permit totul. Însã averea îi degradeazã treptat. Încep sã uite de sentimente, de moralã și de credința creștinã, pentru ca în final sã devinã victime ale propriei conștiințe, care îi terorizeazã, amintindu-le cã nimic nu rãmâne nepedepsit, iar legile nescrise sunt ferme și capitale.
Lipsa de scrupule, umilința, necinstea, ipocrizia, frivolitatea, beția, violența domesticã și socialã, exploatarea, violul ce duce la suicid și la crime sunt acte obișnuite în nuvelele scriitorului, care-i individualizeazã pe oameni dupã poziția lor socialã și materialã.
La polul opus și în antitezã, se aflã oamenii simpli, colectivitatea care luptã împotriva individualitãții alterate prin muncã, cinste, dreptate, solidaritate, generozitate, înțelepciune și franchețe.
Țãranul maramureșean, și mai ales cel din Rona, e harnic, priceput în toate, cinstit și cu o personalitate puternicã, știe cum sã lupte împotriva vitregiilor vieții și nedreptãților societãții în care trãiește.
Stânca de granit de la Kadasu, despre care pomenește atât de des scriitorul, e o parafrazã a tãriei de caracter a ucraineanului de la Rona.
Personajul lui Traista nu se resemneazã în faþa sorții, ci încearcã sã se ridice, sã-și depãșeascã condiția socialã, știind cã și mâine va fi o zi, când va rãsãri din nou soarele dinspre Mãgura.
Acest volum ar putea fi analizat pe secvențe, dupã tematicã: haiducia, furtul cailor de rasã pur-sânge, viața oamenilor în perioada interbelicã, militãria grea a recruților precum și emigrația actualã, fuga dupã locuri de muncã în strãinãtate.
Paradoxal, pãmântul este puterea care, cu timpul, își pierde din valoare, pierzându-și stãpânul, care emigreazã cãutându-și o soartã mai bunã în toatã Europa.
Pãmântul este abandonat, și-a pierdut valoarea, fiind înlocuit cu banul strãin, uneori chiar „pãcãtos“, o temã nouã în literaturã, prezentã în nuvelele „Romanul neterminat“ și „Fericirea unei mame nefericite“.
Soarta femeii a fost și este tristã în nuvelele scriitorului. Cândva nu se putea debarasa de soartã, datoritã mentalitãților, lipsei de culturã, credinței milenare, acum e cultã, „independentã“, își caut㠄norocul“ în strãinãtate, abandonându-și familia, copii, țara, casa pãrinteascã, fie și temporar, fapt ce duce la nefericirea ei și a celor din jur.
Autorul descrie cu mãiestrie artisticã tot ținutul nordic al țãrii din trecut, punând pe primul plan Rona și împrejurimile ei.
Cârciuma, unde omul își varsã necazurile, paharul fiind cam plin, ce-i drept, este locul de întâlnire al tuturor, unde toți devin, la un moment dat, egali și sinceri punând țara la cale alãturi de propriile gânduri.
La acțiune participã, direct sau indirect, oameni din toate etniile: români, ucraineni, țigani, unguri, evrei și din toate pãturile sociale: intelectuali, slujbași, negustori, mineri, hoți, orfani, vãduve, slugi. Cei din urmã, prin perseverențã și hãrnicie, reușesc sã se autodepãșeascã, devenind cu timpul oameni respectabili, iar ceilalți, necinstiți, sunt pedepsiți de puterea divinã, unde legea nescrisã își spune cuvântul.
Titlurile date de autor sunt foarte sugestive, luate din zicãtorile și expresiile populare locale „Dumnezeu nu bate cu biciul“ sau „așchia nu sare departe de trunchi“, conferind oralitate titlului, alãturi de vorbirea aluzivã, dialogul și imagini artistice folosite în opere.
Îl socot pe M. Traista un urmaș al scriitorilor ucraineni, ca Ivan Fedico sau Mihai Nebeleac, și sunt sigurã cã va continua „Romanul nescris“ de aceștia, dezvoltând patrimoniul literaturii ucrainene din România.

 

Olteni cu Traista prin Italia

Image

 

Nicolae Dincă

Am avut fericita ocazie de a participa cu trupa de teatru  PRO ART Slatina-2010, din jud.Olt,  la a X-a ediție a Festivalului  „România-Tradiții și valori europene” organizat  la Milano, în perioada  28 – 30.09.2013, de către Asociația românilor din Italia, cu sediul în această localitate. Am jucat pe scena Teatrului Oscar din Milano, împreună cu colegii mei, piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș” scrisă de dl. Mihai Traista.

Maestrul ne-a însoțit și ne-a asistat din sală, așezându-se cu sufletul lângă noi, fapt care ne-a dat un impuls suplimentar și ne-a determinat să jucăm cu un aplomb aparte, însuflețind cu pasiune personajele, așa încât povestea a căpătat ritm și culoare, acaparând atenția publicului prezent în sală.

Că piesa le-a plăcut  mult de tot, am constatat după terminarea spectacolului, când ni s-a dat aplauzometrul peste cap. Așa am înțeles noi, actorii, să mulțumim publicului prezent în sală ‒ prin jocul nostru plin de pasiune.

La rândul dumnealui,maestrul Mihai Traista, invitat pe scenă la final, alături de noi și de regizoul spectacolului, a ținut să mulțumească, vizibil emoționat, la fel ca noi toți, publicului care ne-a aplaudat frenetic.

E greu să descriu, aici, în cuvinte, bucuria și mulțumirea pe care am simțit-o atunci. Bucuria lucrului bine făcut. Dar vă asigur că noi, toți, cei veniți din țară,  am simțit ceva extraordinar acolo jos în sală, ceva ce nu găsești decât la românii de afară. Vorbesc aici de bucuria de a te simți ROMÂN, acolo, afară, unde toți te denigrează, unde toți te confundă cu RROMII ( sintagmă care a fost creată parcă dinadins , pentru a crea confuzia). Vorbesc aici de bucuria creată de răbufnirea dorului de țară, ascuns cu încrâncenare în suflet și păstrat acolo de către fiecare dintre ei, ca un legământ de credință față de țara-mamă.

Cum să nu-ți bucure simțurile, ca roman trăitor în străinătate, când vezi pe scenă niște olteni autentici, fapt știut din mijloacele de promovare a spectacolului, jucând în costumele populare specifice zonei Maramureș-Oaș, interpretând textul în graiul dulce  și catifelat al acestei zone românești?

În sala teatrului Oscar din Milano, au fost , așa cum cred cu tărie, români din toate zonele României, dar asta nu i-a împiedicat să simtă, pentru o oră și ceva, pur românește.

Trebuie menționat că și subiectul piesei de teatru a fost „ FAIN”, ca să zic așa. Autorul atinge niște fibre existente din ancestral în comunitatea rurală românească, dar puțin promovate în literatură, probabil din pudibonderie. Dacă  ascunzi meteahna, nu înseamnă că ea nu există. Femeile astea din piesă sunt frumoase dar și pofticioase, întrecându-se parcă pentru a avea un ibovnic. Ai zice că mătușa Drăgutina este mai la locul ei, având în vedere vârsta, dar când amintește de cei „tri- patru” ibovnici pe care îi ținea concomitant, le cam închide gura suratelor ei. Din poveste se înțelege că apucătura cu pricina este prezentă de la vârf în jos în comunitate, de ea făcându-se vinovat însuși „birăul” Vasile Bolcuț. De la el în jos sunt „vătămați” pădurarul, Codru Topor, oierul, Lupu Ciumag  și consoartele lor. Din toată încurcătura asta, normal că se găsește unul mai isteț, în persoana hâtrului Ionașcu Gorun, care să tragă niște foloase , exploatând cu dibăcie slăbiciunile celorlalți. Se poate trage concluzia, citind piesa, că omul a făcut din asta un hoby, o îndeletnicire plăcută.:”… ce să fac, dacă mi-i tare drag să mă tucmesc?!”. Asta nu înseamnă că el nu e atins de același viciu, diferența fiind însă, că el a ajuns chiar la muierea birăului.  „Și asta încă nu-i rău!” ,  după cum bine zice personajul la final de piesă. Maestrul Mihai Traista a fost îngăduitor cu personajele și le-a scutit de eventuale corecții fizice, anulând exacerbarea conflictelor prin rezolvarea pe cale de negociere, ca bătrânii înțelepți. Mai mult, autorul le-a dat, cu simpatie, personajelor lui, nume sonore  care au o legătură semantică evidentă cu meseria acestora. Astfel, oierul este Lupu CIUMAG, cu trimitere la obiectul folosit zilnic, ca anexă la uniforma de servici, pădurarul este Codru TOPOR,  pe același principiu ca anteriorul, iar la Ionașcu GORUN, numele are de asemenea legătură cu îndeletnicirea lui țapinar.

Asta scoate în evidență latura frumoasă și generoasă a  sufletului scriitorului, înclinată spre ludic, spre glumă și bună conviețuire, așa cum pot constata toți cei care l-au cunoscut pe Maestru. Una peste alta, Oltenii trecură cu Traista prin Italia și lăsară urme frumoase în urma lor, plecând, în schimb, cu amintiri plăcute în suflete. Mi-aș dori, ca în aceiași formulă, să putem merge și pe alte meleaguri, unde trăiesc români, cărora să le ducem și lor, dragoste, zîmbete și bucurie, mângâieri fermecate, care să le mai aline sufletul, sfâșiat adânc de dorul de țară. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Un nou ținut pe harta lumii: Traistaria

Silvia Zabarcencu

Tocmai cînd începusem să ne facem griji că s-a terminat cu omul «vechi», că humanoidul de tip «new age» cîştigă teren prin «iuţeală de mînă şi nebăgare de seamă», iată că apare în arenă (de fapt, la Editura «RCR Editorial», Bucureşti) unchiul Fedea (eroul capitolului  din volumul de faţă «Pătăraniile unchiului Fedea» al tînărului scriitor Mihai Traista), care strică toate socotelile noilor inginerii. Imun la arsenalul neconvenţional folosit în prezentul război nevăzut, unchiul Fedea, contemporanul nostru, locuitor al satului Verhorivna, judeţul Maramureş, poartă-n sine, activat, secretul rezistenţei (şi al biruinţei) în cadrul speciei umane supuse teribilului experiment.

Ucrainean pravoslavnic, de felul lui, om cu frica lui Dumnezeu, cu Care face prieteşug cînd smerit, cînd îndrăzneţ, el este Omul-păţanie în «n» variante care dau vieţii culoare, haz, stîrnind rîsul din latinescul «Castigat ridendo mores».

«Şugubăţ, hîtru, snovelnic, făcînd, cît e ziulica de mare, şotii, farse, boroboaţe, ghiduşii şi bazaconii» omul nostru-i leac curat pentru melancolii, tristeţi sau răvăşire. Mihai Traista, care l-a creat, abia dacă-l poate prinde din urmă cînd lui Fedea i se pun în mişcare toate rotiţele. În «uvertură», cunoaştem doar un naiv simpluţ; om în toată firea ce se pretează la tot felul de copilării. Mai încolo însă, după ce este atinsă de bagheta magică a prezenţei sale toată Verhorivna plus împrejurimile, iese la suprafaţă atîta suculenţă şi rost uman adînc, atîta frumuseţe şi poezie, că paginile care le cuprind sînt adevărate capodopere ale genului. Şi ele sînt multe, în ciuda abundenţei de regionalisme folosite de autor (şi care încetinesc, pe alocuri, viteza lecturii captivante) probabil pentru a găsi echivalentul cel mai apropiat de cuvîntul sau expresia din limba ucraineană în care a fost scrisă, iniţial ,cartea de faţă.

Impregnată de duh bun, Verhorivna devine, astfel, un tărîm aproape magic, loc al tămăduirii sufletelor de pretutindeni.

« – De unde eşti dumneata, unchiule? – se interesă rabinul.

– Din Verhorivna, domnucule rabin. Din Verhorivna! Sînt unchiul Fedea din Verhorivna! – repeta el, ştiind foarte bine că evreilor le plac verhorivnenii, deoarece aceştia trăiesc în foarte bună înţelegere cu ei» (şi care nu se supără – adăugăm noi – atunci cînd unchiul Fedea îi încurcă, pe rînd, în iţele unei ingenioase păcăleli financiare – mai întîi pe rabinul Maiorovici, apoi pe Duvid, după aceea pe Şuluim, pe Leiba… dimpotrivă, ca instanţă competentă, ei dau verdict admirativ.)

Dar în acest ţinut maramureşean, unchiul Fedea nu este singurul om proeminent. al doilea ciclu de povestiri ne trimite cu mai mulţi ani în urmă. la caracatiţa kominternistă care abia începuse a-şi strecura tentaculele prin cele mai nebănuite locuri, cum ar fi: creierii munţilor, liniştea poienilor, satele cu datinele nestricate etc. etc.

În anii aceia (şi cei după) pe cine cădea năpasta ideologică  rămînea virusat- cei mai mulţi, însă, respingeau otrava cu anticorpii umorului sănătos şi al înrădăcinării adînci în pămîntul cădelniţat de două milenii contra lui Ucigă-l toaca.  Suflul comunist (virulent ateu) ridica doar pleava şi făcea să sune doar chimvalele demagogiei, pentru ilustrarea cărora Mihai Traista realizează cîteva  întămplări memorabile Între ele Tovarăşa Paraska, o ţărancă atît de dăruită cauzei partidului comunist, că vorbirea, gîndirea, faptele ei de bezbojnică vîndută satanei o scot din rîndul personajelor comice – cum s-ar fi putut defini în context – şi o izolează ca sinistră_ o continuă revărsare malefică peste comunitatea de oameni cumseca de pe care ea îi pîndeşte zi şi noapte şi îi «toarnă » neîncetat, pînă îi vine şi ei rîndul să o păţească- asta pentru că, întotdeauna, există ac de cojocul virulenţei răului care se crede absolut; acest acuşor stă şi aşteaptă cu răbdare şi cu un surăs înţelept în colţul gurii, iar cînd el se numeşte baba Hafiţa ori unchiul Dănilă, poţi să te pregăteşti de un rîs homeric – de să răsune munţii şi văile de păcăliturile pe care ei, şi alţii ca ei, le trag şmecherilor de politruci şi «politroace», şi-i fac să tacă mîlc. Fireşte că, pentru unele potlogării omeneşti – mult – preaomeneşti, obştea-i mai iartă, dar îi anihilează total în semeţia lor samovolnică.

Scurte episoade epice – crochiuri pastelate sau în agua forte – care urmează «popasului» în coroziva epocă amintită prezintă o serie de situaţii şi portrete care oferă cititorului deplină satisfacţie. Asupra unui singur portret aş vrea să zăbovesc puţin: cel al poetului şi prozatorului Mihailo Nebeleac, «maestrul Mişa» cum îl numeşte în carte Mihai Traista (numindu-se pe sine «un umil ucenic al său».) Cine a citit poeziile şi romanele regretatului  Mihailo Nebeleac şi, mai  ales cine l-a cunoscut personal, cred că a rămas, pentru totdeauna, cu sentimentul că, în lumea ucraineană, Dumnezeu a lăsat, din cînd în când, să se-ntrupeze îngerii luminii şi ai bunătăţii absolute pentru a arăta la ce înălţime se poate ridica, pe scara iubirii a tot şi toate, această parte a sufletului slav. Mihai Traista ne prezintă, însă, o altă faţetă a seraficului personaj: aceea a poetului boem şi a omului cu atitudine civică într-un moment în care, folosindu-şi arma cea mai redutabilă – poezia –, spulberă din calea sa – în cheie umoristică – «inexpugnabilă» redută, gest pe care, iar, cu aceeaşi satisfacţie, cititorul dar şi martorii la scenă îl salută parcă într-o furtună de aplauze care vor stărui cu sporită intensitate atunci cînd prozatorul-dramaturg va trece la cel de-al treilea segment al cărţii – piesa de teatru «Ibovnice cu ochii de Maramureş».

Din această piesă am  decelat un anumit simbol conţinut în prezentarea decorului. Aşadar: cortina se ridică şi spectatorul vede un interior de casă ţărănească din Maramureş cu obiecte care induc, automat, o stare de binecuvântată linişte patriarhală, un decor  în care  el aşteaptă să se evolueze personaje din acelea, faine şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, ca să se potrivească cu icoanele de pe pereţi, cu pîinea  mare, acoperită cu un şervet ţesut de vîrtoase  fiice, mame sau bunicuţe, cu farfuriile pictate şi împodobite cu ştergare înflorate_ un ulcior de lut, cerga de pe pat, lada de zestre etc., lucrul unor «mînuri» inspirate, autorul propunîndu-le şi în împodobirea celeilalte odăi, din actul II.

Dar vraja pătrunderii într-un timp în care toate erau aşezate şi solid întocmite (de la casele din bîrne îmbucate, pînă la neclintirea – nici cu gândul! – a trăiniciei familiei.) se risipeşte deîndată ce încep a-şi trăii încurcatele poveşti de viaţă: Ionaşcu ţapinarul, Floarea a lui soaţă. Lupu, tînăr gospodar cu Iza, băciţa sa, Codru pădurarul şi Baba Dragutina, o descîntătoare.

Comedia, curgând, scînteiază din toate cotloanele, din subpaturi, din întunericul de afară, din iarba tăvălită sub stele, în livadă, din prefăcătoriile nevestelor, încurcăturile bărbaţilor înşelaţi dar care înşeală tot atât de înverşunat ca şi ele – în cruciş şi-n curmeziş – că abia-ţi ţii rîsul ca să te miri de extraordinara matematică din mintea autorului care a făcut o impecabilă ordine şi brownienele ciocniri ale acestor suculenţi trăitori ai vieţii libere ascunsă de ochii lumii.

Revenind la decor, la sugestia lui de trăinicie veşnică; o întrebare se formulează spontan: de cînd a început nebunia asta? de cînd nevestele în cauză , una afişează, alta «profesează»? de cînd bărbaţii lor «fac exact acelaşi lucruri? Şi fie vorba de o «caracatiţă» de tip nou, de o dezagregare care s-a simţit – şi ea! – pînă-n aerul tare al munţilor, la nevestele rumene şi trupeşe, la falnicii lor bărbaţi? Nu. De n-ar fi fost această boală de când lumea şi pământul, nici proorocul Moise n-ar fi întocmit decalogul, sus, pe muntele Sinai (decalog din care Mihai Traista citează şi prezenta carte mai multe porunci – aici, cu precădere, pe cea care spune clar să nu rîvneşti la nevasta altuia») El, autorul, le-ar zice mai multe şi Izei, şi lui Ionaşcu, şi Floarei, şi Codrului, şi lui Topor şi la toţi, dar parcă are cu cine vorbi? Şi chiar să fi avut, îl acoperă glasul Babei Dragutina, vrăjitoarea împovărată de ani, pe care parcă o şi vedem cum, mijindu-şi un ochi, evaluează bănuitor ibovnicele din poveste prinse toate, în flagrant delict: «Voi nevestele din ziua de azi, nu ştiţi cum se ţine un ibovnic să nu afle nici satul, nici bărbatul, Eu când eram ca voi, aveam căte trei, patru ibovnici, dar care nu ştiau unul de altul… darmite să afle cineva» Şi-şi dezvăluie secretul cu lepedeul, care secret? Citind piesa, cititorii (cititoarele) cu siguranţă îl vor afla după cum vor afla??? şi secretul talentului excepţional al autorului care, cu doar şase personaje, a populat o lume mult mai vastă, imaginînd o scenă pe măsură, de data aceasta (imi imaginez eu) cu un singur element de decor: lepedeul!

Şase personaje care, împreună cu celelalte din povestirile ce preced piesa de teatru fac, în cele din urmă, ca totul să devină poezie, glumă, bucurie şi să se resoarbă uşor în vraja unui ţinut pe care l-aş numi TRAISTARIA şi care, iată;  mai aşează o carte în raftul de onoare al literaturii.

”Suflet de huţul” – o conexiune între două planuri social istorice

Prof. dr. Ioan Rebușapcă

Maramureşul istoric, ţinut arhaic care, în ciuda tuturor schimbărilor impuse, şi-a păstrat neştirbită originalitatea, trăind într-o interesantă conexiune dintre două planuri social-istorice – planul tradiţional, trăit zi cu zi, cel mai important şi resimţit la tot pasul, în toate faptele şi gândurile maramureşenilor, adânc înrădăcinat în miturile străvechi, încărcat cu credinţe populare moştenite din strămoşi, cu propria-i înţelepciune şi filosofie despre viaţă, şi planul contemporan, marcat de pragmatism, ce corespunde noilor norme de viaţă, sau, mai bine zis, de faptele şi lupta oamenilor pentru supravieţuire, conform noilor condiţii impuse de o „Europă fără frontiere”.
Lunga convieţuire a maramureşenilor în locuri stabile şi compacte a contribuit la elaborarea şi instituirea propriilor reguli de comportament, în deplină armonie cu legile nescrise ale naturii, cu propriile canoane psihologice, de vorbire şi altele, înţelese şi exprimate de fiecare individ în felul său.
E de la sine înţeles că pentru scriitorul Mihaylo Traista, născut în ţinutul mitic al Maramureşului istoric, testamentul de suflet moştenit din moşi- strămoşi este lucrul cel mai drag şi poate deveni etalon existenţial. Ba mai mult, stăpânind experienţa vieţii, dar şi cunoscând operele literaturii universale, autorul are posibilitatea de a percepe lumea delimitând cert ceea ce a moştenit de tot ceea ce îi este contemporan. Tocmai datorită acestei delimitări el poate descrie atât de strălucitor personajele şi acţiunile cărţilor sale. Iar acesta nu e lucru puţin, dimpotrivă, e un blazon artistic al creaţiei sale literare, care nu transcrie (nu copiază) viaţa, ci o reconstituie artistic.
Cu excepţia nuvelei „Romanul nescris” şi a povestirii „Fericirea unei mame nefericite” (amândouă descriu pribegirea unor tinere mame ucrainence prin Italia în căutarea unui loc de muncă), celelalte creaţii cuprinse în culegerea de proză scurt㠄Suflet de huţul (Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2008), descriu problemele cotidiene ale satului maramureşean, care s-ar putea localiza topografic (alt indiciu artistic) pe undeva prin apropierea unor localităţi autentice indicate de către autor, ca Tribuşanca, Valea Vişeului, oraşul Sighetu Marmaţiei, oraşul îndepărtat Satu Mare (Sătmar), satul Coştiui. Foarte rar este pomenit satul natal al autorului, Rona de Sus, în schimb foarte des, aproape poetic, este descris râul Ronişoara, care curge prin mijlocul satului, şi cumva, ai zice întâmplător, sunt introduşi în desfăşurarea creaţiei autentice feciorii din Rona.
În mai toate nuvelele sale, Myhailo Traista descrie cu măiestrie de artist frumuseţea satului. Însă nu a satului contemporan, familiar nouă, ci a satului tradiţional, cum apărea el, prin anii dintre cele două războaie mondiale, când în viaţa rurală, paralel cu „stingerea” tradiţionalului, se năşteau natural, sau impuse cu forţa, „noi obiceiuri”. Tradiţionalismul satului ucrainean din Maramureş, descris de autor, reiese în primul rând din „aşezarea” lui într-o lume în care realul se împleteşte cu miticul. La fel ca şi strămoşii lor, maramureşenii încă se mai confruntă, din când în când, cu acea enigmatică fiinţă mitică numită Moroi, care îi duce prin locuri nepopulate de oameni; satul mai este, încă, bântuit şi de sufletele copiilor morţi nebotezaţi, şi care, prefăcându-se în pisoi sau în căţei, îl sperie pe trecătorul de după miezul nopţii, pe care paşii îl duc (la fel ca pe Andrei Kukyl din nuvela „Răzbunarea tatălui”), pe dealul pătimirii, Kadasov, ca pe o Golgotă parcă; oamenii mai cred în puterea vrăjitoarelor şi deseori le cer ajutorul.
În paralel cu miticul, în alcătuirea satului maramureşean mai intră şi personaje desprinse parcă din balade şi legende. Oricând, ca din întâmplare, poţi întâlni un haiduc, urmaş al legendarului Pintea, care-i apără pe cei oropsiţi.
În altă ordine de idei, tradiţionalismul satului se distinge prin acţiunile a două din principalele sale instituţii – biserica şi, bineînţeles, cârciuma. Ultima dintre ele, la fel ca în majoritatea satelor din nordul României, la fel ca şi-n opera lui Liviu Rebreanu, dealtfel, care, de regulă, aparţinea evreului şiret, era instituţia în care se rezolvau mai toate problemele: se luau principalele hotărâri, se încheiau contracte (se bătea palma) şi, nu de puţine ori, era locul de răfuială al ţăranilor. Astăzi, puţini evrei mai trăiesc prin satele maramureşene, „cârciumile” s-au transformat în „Bufete” şi „Baruri” şi aparţin creştinilor, pierzându-şi pentru totdeauna atracţia şi farmecul de altădată.
Şi în satul maramureşean domin㠄legea pământului”, care hotărăşte soarta oamenilor, împărţindu-i în bogătaşi, în gospodari de rând cu pământ şi vite, şi în oameni care nu au nimic. Aceştia din urmă îi slugăresc pe primii şi anume lor autorul le dedică multe pagini, care impresionează şi emoţionează până la durere, pagini în care se resimte armonia cu nuanţele unor Liviu Rebreanu, Marin Preda, Marko Vovciok, Myhailo Koţiubenskyi şi ale altor clasici.
Personajele lui Mihaylo Traista aparţin, în mare măsură, satului tradiţional, cu caractere puternice, renăscute parcă din legendele haiducilor şi ale hoţilor de cai, oameni care pun mare preţ pe onoare şi cinste, niciodată nu umblă cu jumătăţi de măsură, pedepsind fără cruţare nedreptatea.
Poate pe bună dreptate, unul dintre scriitorii noştri a denumit creaţiile literare pe tematica trecutului, „întâmplări trăite”, deoarece acestea se prezintă ca nişte semilegende, care descriu întâmplări trăite de un om care devine eroul povestirii. Însă creaţiile literare a lui Myhailo Traista nu ne pot crea o asemenea impresie, deoarece la baza lor se află ficţiunea artistică. Culegerea de proz㠄Suflet de huţul” aste o adevărată paletă de izvoare creative. Acţiunea este prezentată în cele mai diverse modalităţi artistice: confesiune lirică („Romanul nescris”), poezie în proză („Suflet de huţul”), scenariu de film („Răzbunarea tatălui”), povestire poliţistă („Aproapelui, cu ură”) povestire cu happy end („Dumnezeu nu bate cu biciul, schiţă umoristică („Prunele uscate”) etc.
Provenind din aceeaşi localitate mitică a Maramureşului istoric, Rona de Sus, ca şi Ivan Fedyko, Myhailo Nebeleac, şi Pablo Romaniuc, Myhailo Traista e influenţat de operele acestor şi altor scriitori ucraineni, dar şi români, se alătură lor, însă tinde, şi mie mi se pare că a început deja, lăudabil, să se arate „pe sine însuşi”. Intriga operelor sale se află aproape întotdeauna la limita tragicului şi misteriosului, pentru ca mai departe, prin tehnica sugestiei, autorul să mărească la maximum încordarea şi suspansul cititorului. „Târziu, după miezul nopţii, pe cărăruie urcau două umbre. Prima părea că o trage cu putere după ea pe cea de-a doua, care se opintea din răsputeri, nevrând să urce pe culmea dealului” („Răzbunarea tatălui”)
Acţiunea povestirilor lui Mihaylo Traista se derulează cu încetinitorul, „copleşit㔠de emoţii, parcă înadins „comprimat㔠ca să poată reda cât mai simţitor tensiunea maximă a creaţiei literare, ce se „descarc㔠prin descrierea comportamentului necompromis, natural şi expresionist al eroilor care, aproape fără nici o introspecţie, acţionează conform propriei lor psihologii de ţărani revoltaţi şi haiduci, după care se aşterne „liniştea”: doar în sufletul cititorului mai clocoteşte suspansul creat de lectură…

Veșnicia s-a născut la sat…

Pablo ROMANIUC

Image
Istoria şi tradiţia din Maramureş îşi au izvorul nesecat în însăşi inima satului – comunitate formată dintr-un grup de familii bine înrădăcinate de-a lungul secolelor. Personajele comunităţii, ţăranii – comunică cu semenii lor prin gesturi, pe cale orală sau scrisă, participă la toate verigile importante ale vieţii de la naştere, celebrarea unor evenimente din segmentul vieţii, impus de statornicia ciclică. Toate aceste evenimente, neschimbate de când e lumea, sunt înrămate de singurul veşmânt consolidator – iubirea. De aceea, celebra vorbă „unde dragoste nu e, nimic nu e!“… ne dă, involuntar, răspuns la toate întrebările, contradicţiile ivite în cursul ciclicităţii existenţiale. Provenind dintr-un astfel de mediu – satul, omul – observatorul principal al întâmplărilor cotidiene, poate să-şi exprime sentimentele într-un mod deosebit, pur, concret sau simbolic.

Dacă acest om al locului mai este hărăzit cu talent, atunci povestea vieţii acelei comunităţi ia amploarea necesară, trece graniţa unicatului, intră în spectrul mai larg al exprimării artistice.
Am enunţat acest excurs tocmai pentru a prezenta un astfel de „om al locului“ – pe scriitorul maramureşean Mihai Traista, autor a şase cărţi de poezie şi proză în limba ucraineană: Simfonia ierbii de mătase (poezii, limba ucraineană, Bucureşti, 2001), Dimineţi azurii (proză scurtă, limba ucraineană, Bucureşti, 2004), Suflet de huţul(nuvele, limba ucraineană, Bucureşti, 2008), Nu da crezare ochilor tăi (proză umoristică, limba ucraineană, Bucureşti, 2009), Pe cărări de mălin (povestiri şi poveşti pentru copii, Bucureşti, 2009), Puntea (proză umoristică, limba ucraineană, Bucureşti, 2010) şi a recent apărutei cărţi în limba română – Ibovnice cu ochi de Maramureş, Editura RCR Editorial, Bucureşti 2011.
Cartea este împărţită în trei părţi:1. Păţaniile unchiului Fedea, 2. Amintiri din epoca de mămăligă, 3. Ibovnice cu ochi de Maramureş. Prefaţa fiind bine întocmită de talentata scriitoare Silvia Zabarcenco, reflectă un caleidoscop transparent, surprinzând izul firului literar al scriitorului.
În primul capitol apar personaje vii care există şi azi, în realitate, palpabile, flecare, hâtre, şugubeţe, gata să-ţi întindă câte o capcană, ca la urmă, să râdă cu poftă, trăgându-te pe tine în acea horă a acţiunii, descreţindu-ţi fruntea… Schiţele umoristice „Binoclul, preotul şi unchiul Fedea“, „Binoclul, pădurarul şi unchiul Fedea“, „Rabinul, bancnota şi unchiul Fedea“ ş.a., în care Fedea este un personaj principal, se remarcă prin fluxul coerent, narativ – o introducere, legarea ac ţiu nii şi deznodământul, totdeauna cu haz: „Apăi, no, că dă amu înainte, domnule birău, o să-mi dai dum ‘ata mie preştaţie când mi-o da popa canoane!“ (p. 51). Aria geografică de desfă şura re a acţiunii – nordul Maramureşului – spaţiu relativ închis, cuprinde perioada postbelică, de după cel de al Doilea Război Mondial, până în prezent, cu unele reminiscenţe istorice anterioare, cu coloritul lingvistic adecvat epocii respective redat cu talent de către scriitor în fraze scurte, sacadate, concise care conduc firul relatării la obiect – determinând acţiunea să se scurgă uşor spre următoarea schiţă: „Apăi aşa-ţi trebui, că io te-am ‘vertizat, că puntea a făcut-o ăia a birăului de la sfatu’ popular şi tu musai te-ai şi suit pe ea, de parcă ai fi cocu, zău de nu…“ (p.66). Personajele lui Mihai Traista oscilează uşor din pozitiv spre negativ şi invers, astfel că morala lor reiese din comportamentul lor, în diferite situaţii. Sintagma „scopul scuză mijloacele“ este frecventă mai în toate schiţele narative, în special în comedia în trei acte „Ibov nice cu ochi de Maramureş“, unde numai şase personaje: Ionaşcu Gorun, Floare, Lupu Ciomag, Iza, Codru Topor, Baba Dragutina – reuşesc să închege o naraţiune în diferite ipostaze, mai mult sau mai puţin pertinente. Religiozitatea personajelor reiese din dialogurile şi monologurile lor, astfel că întrebarea pusă de André Malraux „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“ este unul negativ. Din cele zece porunci biblice, abia dacă două-trei sunt respectate… „Vezi! Eu nu mint ca altele. Ehei, eu, când eram ca tine, aveam câte trei, patru ibovnici, dar nu ştia unul de altul, dar ‘mite să afle altcineva. Ştefan al meu, fie-i ţărâna uşoară!“ (p. 167).
…O lume monoteistă, cu reverberaţii politeiste. Cele şase personaje din comedie trec printr-un „purgatoriu“ al conştiinţei, maleabile, în cele mai multe cazuri, aplaudând situaţia, ajunsă la limită prin acceptarea compromisului, concluzionând, parcă… „Suntem făcuţi din aceeaşi materie, ca şi visele şi, scurta noastră viaţă se săvârşeşte cu un somn“ (W. Shakespeare, „Furtuna“. Actul II, scena III; trad. Leon Leviţchi, Editura „Minerva“, 1975).
Deşi personajele lui Mihai Traista nu acţionează după un tipar actoricesc anume, ele au acumulat, de-a lungul veacurilor gena primară a incestului, a duplicităţii, crezând că iubirea le va salva pe toate. Reuşita scenică a schiţelor şi a comediei este cea a satului primar, a locului unde nu s-a întâmplat nimic, dar în realitate – locul în care se întâmplă totul.
Iată deci, o carte destul de interesantă pentru a fi citită, şi, iată, deci, şi o propunere pentru viitorii editori ai acestei cărţi – de a mări tirajul spre binele şi al cititorului, şi al spectatorului, care aşteaptă astfel de cărţi, de prezentări scenice.
Paul Romaniuc

Previous Older Entries