MICA PUBLICITATE

MICA PUBLICITATE

Anunțri & denunțuri

Pierderi

  • Pierdut câine în zona Schengen, rasa canină cu doi covrigi brașoveni cu susan

și unul dobrogean cu măsline în coadă.  Ofer recompensă găurile celor trei covrigi. Rog seriozitate.

  • Pierdut legătură de chei de la Porțile Raiului în barul Paradis, găsitorul este

rugat să-l sune pe sfântul Petru de la telefonul din fața cimitirului.

  • Pierdut simțul umorului în sala Teatrului de Comedie.
  • Pierdut tren accelerat de culoare verede în zona Lehliu Gară îl declar nul.

Vănzări

  • Vând stație de tramvai cu bancă BCR vis-à-vis.
  • Vând Cămașa lui Nesus, Patul lui Procust și Sabia lui Damocles.
  • Vând criptă în Cimitirul Învierii cu vedere spre Rai și cu ieșire în caz de

incendiu.

  • Vând perdele groase și subțiri de ceață de pe Valea Prahovei.
  • Vând capră cu trei iezi și țap ispășitor.
  • Vând lese pentru căței de usturoi și mâncare pentru broaște de ușă.
  • Vând pastile de răceală și gripă pentru cei ce au citit «Iarna pe uliță».

Oferte – diverse

  • Persoană fizică autorizată tai frunză la câini la domiciliu clientului.
  • Oferim cursuri de tuns ouă, de găurit macaroane și de ascuțit orez. Valabil

numai pentru parlamentari și șomeri.

  • Angajăm căutători de potcoave de cai morți și zugravi de cai verzi pe pereți.

Oferim calificare la locul de muncă.

  • Organizăm petreceri cu ocazia Paștelui Cailor.
  • Organizăm excursii peste hotare: Țara Oașului, Bârsei, Lotrului etc.
  • Transport persoane fizice și juridice de sex masculin, feminin și neutru în

Țara lui Papură Vodă.

  • SRL «CURAT-MURDAR» oferim servicii de curăţenie: frecăm cu ou şi oţet

persoane fizice şi juridice, ştergem praful de pe tobe şi curăţim case de banii şi casete de valori.

Anunțuri de criză

  • Schimb o căpățână de varză murată din zona Berceni cu un borcan de

gogonele din cartierul Cotroceni.

  • Vând ceapă degerată lângă colorifer.
  • Vând doi cartofi, o guluie și trei fire de pătrunjel, cu plata în rate pe loc.
  • Cantină-restaurant, oferim zilnic meniul zilei: umbră de curcan cu miros de

varză și ardei umpluți cu gânduri.

(c)AMIN CULTURA(l)

 

Cum?… Nu știți ce înseamnă Cămin Cultural?… Chiar nu știți?… Atunci vă lămuresc eu, căci ce nu fac eu pentru dumneavoastră, – cetitorii mei?

CĂMIN(la fel ca şi cuvântul almanah care are două plural, sau mă rog, două pluraluri: almanahuri şi almanahe, dacă e nevoie chiar trei: un almanah,  doi almanahi, că doar nu o fi mai șmecher decât pl. monahii sau monarhii, așa spune primarele meu), are şi el doi plurali: cămine și căminuri (de această dată o spune Decsul  adică Dicțioanarul Iexplicativ al Limbii Românești). Dar pe noi ne interesează doar pluralul cuvântului “cămine”, adică un cămindouă cămine, denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural.

Bon, acum după ce am lămurit cu căminul (cucă – muierea cucului), să lămurim ce este cu acest “cultural”:

CULTURAL –  care ține de cultură; propriu culturii,  referitor la cultură; de cultură.  Dar ce înseamnă cultură… asta n-o mai știu să vă spun, că doar nu oi fi eu mare gramaticar precum Iorgu Iordan, Dindeledan, Graur sau Pruteanu, dar sunt sigur că și cultura poate avea mai mulţi pl.: o cultură – două culturi, o cultură – două culture și așa mai încolo. Mai știu că pe vremuri cultura creștea prin grădinele și ogoarele satelor, prin bărăganurile patriei, prin ceapeuri, iaseuri… Dar acum, cică s-a mutat la oraș și crește prin apartamente și garsoniere, prin poduri și mansarde, prin balcoane și balconuri, prin subsoale și sub-soluri(-le cele mai prielnice cultivării canabisului și ciupercilor halucinogene). Unii mai susțin, ce-i drept într-un-număr-foarte-din-ce-în-ce-mai-mare, că cultura (căcu – nu știu ce însemnează) e manelele, can-canelele, reclamelele te-ve, țâțe-fâțe și alte țâțoșăcurenii cum ar spune prietenul nostru Paul Goma.

Dar să revenim la Căminul Cultural din satul în care m-am născut eu și în care m-a născut și mama mea, care este totodată și satul meu natal Cornul Vulpii  (de aici mi se trage și boala asta a pluralelor  căci cornul are trei: coarne, corni și cornuri), din care sat când am plecat, Căminul Cultural era mai frumos, mai mare şi mai curat decât domiciliul tovarăşului primar, locuinţa tovarăşului secretar de partid, casa parohială ba chiar şi decât vila traficantului de spirt medicinal, a celui mai iubit fiu al satului Cornel Cornulescu, informator secret al organelor locale.

Când am revenit şi m-am întors, peste şi după… căci vorba nepotului meu Gogu: pe țăran îl scoţi din sat, dar satul din țăran niciodată, Căminul Cultural arăta ca vai de mama lui nici gard nu mai avea. L-am recunoscut chiar şi aşa revopsit, înconjurând grădina de varză a noului primar (tot străjuitor la hotar de cultură). Ţigla de Jimbolia de pe acoperişul lăcaşului cultural acoperea coteţul de porci al domnului vice-primar, iar dalele de beton din faţa şi din jurul lui se odihneau prin curţile consilierilor locali. Buruienile şi urzicile crescuseră până la nivelul pervazurilor, iar deasupra intrării fără uşă atârna o tablă de pe care cineva a şters prima şi ultima literă – …AMIN CULTURA…

«Amin cultura…» am şoptit cu inima strânsă de durere, dar nu a fost aşa. Cînd m-am întors peste alt deceniu, în locul ruinelor Căminului Cultural trona o clădire cu etaj, zugrăvită într-o culoare de şerbet, cu termopane şi cu trotuare şi gard nou din beton şi lemn.

«Proiect Ieuropean dom’le!», îmi spune directorul căminului, Cornuţ Corneluştean, fost tractorist la UFET Cornul Vulpii. «Noi îştia de la putere ştim la o adică, să dăm şi cu  pumnul în masă când ie vorba de cultură!».

«Ce evenimente culturale se petrec în acest minunat lăcaş cultural?», îl întreb pe domnul director.

«Cum adică?… Fiţi mai iexplicit.»

«Ce evenimente culturale aţi avut în această clădire?…»

«Mai iezact?!», insistă directorul-iex-tractorist.

«Adică, spectacole de teatru sau muzicale, expoziţii, festivaluri, colocviuri, mese rotunde…»

«N-o avut loc asemenea ievenimente. Doar nunţi, botezuri, pomeni, onomastice şi majorate…» mă informă directorul.

Mă mai uit odată la impunătoarea clădire, la firma ei luminoasă şi cu durere şoptesc:

«Amin Cultura!»

«Calul de dar nu se caută la dinți».

În timp ce noi muritorii de (neam, care în Epoca de Aur a stat la) rând (mai stăm și acum când se împart ajutoare și pomeni electorale, că doar avem în gene virusul statului-la-rând, coadă sună urât) reușim să ne fericim partenerul de viață cu câte un dăruleț (ca vai de mama lui) – o florșică, un pandișpanel  o șocolățică sau gogorănuță  cu termen de valabilitate expirat la mustață, achiziționate de la vânzătorii unei anumite etnii (a nu se intrepreta trădătorii) de la gurile metroului (metroaielor cum ar spune primarul meu… na, că ați aflat și în ce sector domiciliez), sau de la buticul din colțul blocului, de un leu bomboane și de restul mentosane, în cel mai fericit caz o sticluță de odicolon  ieftin, sau în cazul în care partenerul nostru e  muiere sau poponar, pomadă cozmetică, ruj de boit buze, sau  pomadă de sulemenit locul în jurul celor două organe de formă globulară, așezate simetric în partea din față a capului, aflăm de la Teve neplasmat, bine că măcar e color (albul și negrul tot culori sunt, spunea Bulă într-un banc), ce cadouri își fac miniștrii, senatorii, depu(tații) noștri, care cârmuiesc (spre dezastru) destinele scumpei și bogatei noastre patrii. Și aici nu mă lasă inima să nu-l parodiez pe premierul Regelui Carol al II-lea:

«La noi sunt cioturi mari de brad

și câmpuri de iarbă arsă;

la noi Montane Roșii sunt

Și-atâta jale-n casă.

Investitori din alte țări

Vin țara să ne-o mute;

La noi sunt târfe și șpăgari

și lacrimi multe, multe…»

Dar nu numai aleșii noștrii dragi își fac cadouri pompoase ci și futboliștii,  actorașii can-caniști, capatosienii, hepilicienii lui Măruță, accesdirectienii,  maneliștii,  molarii,  moliștii, mui… (ptiu, Doamne iartă-mă!).  De poeți, prozatori, pictori… a auzit cineva?… No, «ăia ie proști, adică nu  e deștepți ca noi». Băieții deștepți dăruiesc țiitoarelor sale – pițipoancelor, manechinezoicelor, modealistelor, podiumelistelor, penisomaseuzelor, zuzelor și așa mai încolo cadouri haine de mii de euro, excursii și mașini de zeci de mii și apartamente, case și vile de… (nici nu vreau să mă întreb de unde…). Ce-i drept, deseori mass(sub)media anunță că și ele, adică cutăreasca  sau cutăreasca dintre maisuspomenitele,  «i-a dăruit un copil lui»  lui cutărăsescu sau cutărăsescu dintre maisusamintiții  (înainte de maisuspomenitele).

Ia ascultă încoa’ dragul meu frate cetitor: i-a dăruit un copil!…

Păi ce dar e ăsta?… Ea singură a croșetat, pompat, cusut, …utut  darul? El nimic, nimic?…

Pe vremuri, romanele de dragoste (cel ionic sau cel doric, cum ar spune cărturarul eN. Manolescu) se finalizau cu găsirea unui copilaș în grădinița cu flori, în grădină printre căpățânile de varză, între straturile de morcovi, ceapă și păstârnac, în tarlaua de canabis (de-ar fi știut bunicii noștri ce cultivă…) sau apărea barza… Dar de când cu romanele astea corintice…

Dar parcă într-un ceas rău i-am luat în derâdere pe maisusamintiți cutărăsești, căci nu trecuse bine o lună de zile de când am cunoscut-o pe Frusina, cusătoreasă  la fabrica unui investitor de-afară, de abia am reușit să-i dăruiesc doi covrigi, o merdenea și trei prezervative, că ea mă și anunță la telefon:

–        Dragul me-e-eu, îți voi dărui un copil, sunt în luna-a-treia…

–        Cum în luna a treia?!… Ne cunoștem de abia de o… am vrut să refuz politicos

darul.

–        De-o lună-ă-ă ești tu cu mine-e-e, de-o lună-ă-ă sunt eu cu tine-e-e, și de-o

lună-ă suntem împreună…

Decât să mă iau la întrecere cu Frusina în-cele-arifmetice, mai bine mă făceam filosof și până la urmă m-am făcut… și încă ce filosof.

Niciodată nu va afla Frusina că eu mintenaș după răzmerița din toamna lu’ anu opșnouă  sec. XX, m-am dus la renumitul testicolog  prof. dr. în penisologie Pandele Coițescu și m-am sterilizat ca nu care cumva… dar Frusina nu va afla, căci vorba românului: «Calul de dar nu se caută la dinți».

 

Scrisoarea cetitorului Iafet Înnecățescu către cărturarul Nicolae Manolescu

 

Arca lui NoeMeștere Manole-scu-(mp) și salvator precum Arca lui Noe  e cuvântul dumneavoastră, numai că în cele biblice vă încurcați ca orbul  în calendar. Iată ce spune preaistețimea dumneavoastră  în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (Editura Gramar, București, 2007, pag. 49):

«Pe arca lui Noe nu există nici un Dumnezeu: Noe e doar substitutul lui, colecționarul de ființe și obiecte, patriarhul salvând lumea în stare de urgență. Și nu ni-l înfățișează tradiția doborât de beție, țintă a glumelor ginerilor lui?…»

Mama mă-sii de treabă maestre (după cum ar spune «intelectualii» de la Cronica cârcotașilor), Noe nu avea gineri ci fii, pe Sam, Ham și Iafet, după cum și dumneavoastră îi pomeneți (citând din Cartea Facerii)  cu câteva pagini mai încolo:

«În aceeași zi au intrat în corabie: Noe, Sem, Ham și cele trei neveste ale fiilor lui…», (Geneza cap 7, versetul 13 –  16).  Citatul dumneavoastră îmi aduce aminte de binecunoscuta zicală: «Cei patru erau trei: Luca și Matei». Ce ne facem cu Iafet maestre?… Îl luăm în corabie sau nu?… Scriitorul Cărții Facerii,  din care citați, l-a luat:

«În aceeași zi au intrat în corabie: Noe, Sem, Ham și Iafet, fiii lui Noe…».

Bag de seamă, că dumneavoastră maestre aveți ceva împotriva lui Iafet de îl lăsați să piară alături  de «orice făptură care se mișca pe pământ…». Chiar vreți să-l ucideți pe părintele «popoarelor din țările neamurilor de pe malul mării»?…

Mama ei de citare și de citire, maestre!

Cât despre ginerii biblici, aceştia erau ai lui Lot, din Legenda despre Sodoma și Gomora, după ce a construit Noe corabia.

M-am gândit că un cărturar de seama dumneavoastră ar trebui să știe asta, că azi mâine ne pomenim că Dostoievski a scris Surorile Caramazov, Sadoveanu Surorile Jderi, iar duduia Hortensia Flăcăii despletiți…

În rest – Caviar, vodcă și bye bye, să ne trăiți întru mulți ani!

Cu adânc respect al dumneavoastră cetitor –

Iafet  Înnecăţescu.

Pătărăniile unchiului Fedea (25)

RABINUL, BANCNOTA ȘI UNCHIUL FEDEA

Afară ploua de puteai să-ți bagi degetele-n ochi. Nu că asta cu degetele e din aia cu întunericul. Atunci ce rămâne de făcut?… Reluăm:

Afară ploua cu găleata (așa e bine!). Unchiul Fedea, cu desaga pe umăr, de parcă l-ar fi încovoiat patru draci, alerga de rupea pământul spre mica haltă de la marginea orașului, ce avea și o sală de așteptare.  Înăuntru nu se afla suflet de creștin, doar un evreu cu o pălărie mare, neagră pe cap, îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă cu cravată tot neagră, cu niște ochi mici și iuți, ce parcă încercau să se ascundă în spatele ochelarilor mici și rotunzi cu niște lentile foarte groase. Ce îl miră pe unchiul Fedea erau părul lung, creț de culoarea mătăsii de porumb, când porumbul încă are dinți de lapte și perciunii extrem de mari.

«Ia numa uită-te la îsta cum arată! De l-aș întâlni noaptea aș face-n gaci de frică», dar uitându-se mai bine la ovreu, era cât pe ce să-și tragă un pumn în cap. «Dacă îsta nu-i rabinul Maiorovici, atunci eu nu-s unchiul Fedea din Fedorivna…», și apropiindu-se de rabin îl salută scoțându-și pălăria de pe cap:

–        Lăudă-ă-ă… ga-hă, ga-hă, gh-gh-gh-m… Bună ziua domnucule rabin!

–        Să de-a Dumnezeu! – zâmbi șiret rabinul.

–        Potop domnucule rabin, potop nu alta!

–        Da de unde ești dumneata unchiule? – se interesă rabinul.

–        Din Fedorivna domnucule rabin, din Fedorivna! Sunt unchiul Fedea din

Fedorivna! – repeta unchiul Fedea, știind foarte bine că evreilor le plac fedorivnenii, deoarece aceștia, trăiesc în foarte bună înțelegere cu ei.

–        Din Fedorivna zici că ești unchiule? – se bucură rabinul.

–        Din Fedorivna domnucule rabin, din Fedorivna, unchiul Fedea din Fedorivna.

Am intrat să mă ascund de ploaie și pe urmă o iau cu Dumnezeu încet spre Fedorivna, până diseară mai e mult…

–        Da de ce nu mergi unchiule cu trenul? – întrebă mirat rabinul.

–        Ehe!… Să fi dum’ata sănătos domnucule rabin! Trenu’ face cinci lei, cin-ci lei

domnucule, cin-ci!… De unde să am eu cinci lei? – aproape plânse unchiul Fedea.

–        Uite îți dau eu cinci lei ca să nu mergi pe jos! – spuse rabinul întinzându-i

unchiului o bancnotă de cinci lei.

–        Să vă de-a Dumnezeu sănătate domnucule rabin și fericire și… și… – nu-și mai

termina unchiul  Fedea urările, căci de afară se auzi fluieratul locomotivei.

Rabinul ieși, unchiul după el, dar nu se îndreptă spre tren ci o zbughi pe după haltă unde se afla bufetul lui nea Ilie.

Ehei! Cu cinci lei unchiul Fedea bău o «țuică bătrână» și, uitând că e în ziua de Sfânta vineri, înfulecă și patru mititei.

–        No, apăi amu aș mere pe jos la Budapeșt și nu la Fedorivna să nu mărg! – spuse

unchiul și făcându-și semnul crucii porni spre casă.   

 

* * *

 

A doua zi, trecând pe lângă cârciuma lui Duvid, unchiul Fedea își aduse aminte ce mici gustoși mâncase la nea Ilie și i se făcu poftă de o halbă de bere.

«Poate reușesc să-l păcălesc pe Duvid și mi-o da o bere pe barbă. Da zgârcit mai e, cum intri te și întreabă de bani, nu ca Leiba și Șulim care îți dau oricând, da amu nu m-oi duce până-n celălat capăt al satului pentru o bere. A si cea si!» – hotărî unchiul intrând în cârciumă.

–        Nu știu ce să zic Fedea!… Dumneata ești cam greu la datorie!… – se cam îndoia

Duvid.

–        Până mâine domnucule Duvid, am acasă! Am cinci lei, că mi-o dat rabinul

Maiorovici ieri la Sighet în haltă când o plouat. Tare bun vom rabinul!

–        Ți-a dat rabinul cinci lei?! – aproape strigă Duvid.

–        Da, mi-o dat. Da-i-ar Dumnezeu…

–        De-mi adunci mâine bancnota de la rabin eu îți dau pe ea două și nici berea nu ți-

o trec în cont, ba îți mai dau una!

–        Da de ce mâine?!… – sări ca ars unchiul Fedea. – Amu ți-o aduc domnucule

Duvid, amu mintenaș, ozon-perț îs îndărăt cu bancnota! – și golind pe nerăsuflate halba cu bere, fugi la bătrânul Măgură să ceară cinci lei împrumut.

Duvid învârti bancnota pe toate părțile, o mirosi de câteva ori și foarte mulțumit o puse în sertar de unde scoase alte două bancnote a câte cinci lei fiecare și i le întinse unchiului.

 

* * *

 

A treia zi, ieșind din biserică, unchiul Fedea pipăind bancnota de cinci lei primită de la Duvid, se întâlni cu Șulim care îl luă în primire de cum îl văzu.

–        Nu te supăra unchiule Fedea, dar așa om prost ca dumneata nu am mai văzut de

când sunt!…

–        No, că apăi de ce grăiești așe domnucule Șulim?… – întrebă mirat unchiul Fedea.

–        E drept că ți-a dat rabinul cinci lei?

–        Da mi-o dat. Da-i-ar Dumnezeu…

–        Și tu i-a vândut lui Duvid pe zece! Puțin, puțin unchiule Fedea, eu îți dădeam un

pol pe ei!

–        No, că apăi după cum văd domnucule Șulim, dum’ata chiar mă crezi prost…

cum era să-i vând lui Duvid bancnota primită tom’na de la rabinul Maiorovici?… Ha-ha-ha… I-am vândut alta, să se bucure ca bolundul de țurțur. Uite bancnota de la rabin, nu aș da-a-a-o nici pentru doi poli! – scoase unchiul bancnota și o învârti pe sub nasul lui Șulim.

–        Da cât ceri pe ea? – îi sclipiră ochii evreului.

–        Ehe, fără cinzeci de lei nici să nu te gândești la ea domnucule Șulim.

Astfel vându unchiul Fedea bancnota primită de la Duvid lui Șulim pentru cinzeci de lei, apoi a treia zi, alta lui Leiba pentru șaizeci, iar a patra zi fu chemat la sfatul popular pentru a da socoteală, căci ovreii nu erau atât de supărați că unchiul îi trăsese pe sfoară, cât vroiau să știe care dintre ei deține bancnota rabinului.

–        Spune unchiule la care din ei bancnota! – spuse distrat primarul care îndeplinea

rolul de împăciuitor.

–        Apă-ă-ăi la niciunu’!

–        Cu-u-um! Da unde e? – întrebară în cor comercianții evrei.

–        No, apăi am cheltuit-o chiar atunci, la nea Ilie!   

 

Pătărăniile unchiului Fedea (24)

VACA, PETROLUL ȘI UNCHIUL FEDEA

Așa văcuțe frumoase ca ale unchiului Fedea nu mai avea nimeni în toată Fedorivna. Rotunjele, frumușele, plinuțe ca niște dovlecei de îți era drag să te uiți la ele cum strălucesc, de parcă erau din mătase. Iar lapte?… Mulgea câte trei donițe la un muls, de la două văcuțe. Da’ ce lapte dădeau văcuțele unchiului Fedea… gras și gustos de ieșea o smântână din el… da’ cașul…  nici nu vă mai spun că-mi lasă gura apă.

Gurile rele au început să bârfească că unchiul Fedea ar fi șișcoi și că ia laptele de la alte vaci și de aceea vacile lui dau mult lapte. Ba mai mult de atât, baba Tocănoia se jura «pe ce stă lumea», că unchiul Fedea ar mulge noaptea în podul casei «terlița de îmblătit cânepa». Dar puțini o credeau, deoarece știau bine câte basne putea născoci bătrâna.

Când femeile curioase îl întrebau pe unchiul Fedea care-i secretul de văcuțele lui dau atâta lapte… acesta răspundea zâmbind:

–        Dă-mi văcuțo smântânică, dă-mi și caș și unt! De sub coadă păstorițo, că așe m-ai

păscut. Eu mă trezesc la patru dimineața și mă duc cu desaga de-a umăr în Poiana Împăratului, de unde aduc trifoi pentru văcuțele mele. Apoi sarea și fărina de cucuruz nu lipsesc din iesle… Văcuțele mele numa ouă și miere nu dau, da în rest dau de tăte…

«Se pricepe la marhă mai bine decât bătrânul Gorun care o terminat oarece școală pentru marhă.» Îl lăudau pe unchiul Fedea sătenii care de multe ori când li se «betejea marha» îi cereau unchiului sfaturi. Dacă se pricepea unchiul Fedea la marhă, sau nu se pricepea… bunul Dumnezeu știe! Dar dădea câte o povață, de marha se făcea pe loc bine.

–        Așe am vindecat-o eu pe Zoreana me! – îi asigura unchiul Fedea.

Dar într-o dimineață, de abia se crăpa de ziuă, unchiul Fedea mergea spre grajd să

vadă ce fac văcuțele lui, când de pe Dâmbul Ascuțit se auzi vocea lui Pătru Clopoțel:

–        Bă-ă-ă-ăi Fe-e-ede-e-ea!

–        Hă-ă-ă-ă-ăi! – răspunse unchiul Fedea.

–        Nu știu ce-i cu vaca me?… Ori o înghițit un păianjen, ori focu o ști, că s-o umflat

ca o dobă, tu nu ai pățit niciodată așe ceva-a-a?        

–        Apăi, no că pățit-am și eu, amu-s șepte ani-i-i! – răspunse unchiul Fedea.

–        Și ce i-ai dat Fedea-a-a?

–        Petrol Pătrule, petro-o-ol!

Toată ziua a umblat unchiul Fedea necăjit, poate din cauza vacii bolnave a lui Pătru

Clopoțel, poate și-a adus aminte de vaca care i s-a îmbolnăvit cu șapte ani în urmă, cine știe?… S-a mai înveselit spre seară, când Pătru a strigat din nou:

–        Bă-ă-ă-ăi Fe-e-ede-e-ea!

–        Hă-ă-ă-ă-ăi!

–        I-am dat vacii mele petrol cum ai zis și o pierit biata!

–        Ș-a me o pierit după petrol mă-ă-ăi Pătrule-e-e! – strânse nevinovat din umeri

unchiul Fedea și intră în casă.

 

Pătărăniile unchiului Fedea (23)

OVREUL, CÂNTARUL ȘI UNCHIUL FEDEA

Deși era vineri seara când toți bărbații israieliți se pregătesc de sabaș, deoarece legea lui Moise glăsuiește, că pentru marea sărbătoare, trebuia să-și curețe nu numai hainele și trupul, ci și sufletul, lui Duvid nu-i ardea de sărbătorit.  Se învârtea ca un titirez prin curte și tot mârâia ca un câine ba la Rifca, ba la micuțul Josefko. Nimic nu îi era pe plac, i se părea că totul e anapoda – mămăliga nefiartă, cartofii prea fierți, varza nesărată, ciorba prea sărată, odaia nearanjată, podeaua nemăturată,  feștila a secat, Josefko-i  nepieptănat,  «Și dracu să-l ia de șarlatan puturos!» – șopti Duvid, scrâșnind din dinți.

Totul ar fi răbdat, totul!… Dar una ca asta nu! Așa ceva nu ar fi răbdat nici patriarhul Avraam, ca un neica nimeni, un potlogar și pe deasupra și analfebet să-l jecmănească în așa fel, pe el care vorba ceea știa carte. Să-l fure, să-și bată joc de munca lui. Dacă l-ar fi tras pe sfoară un negustor, ar fi fost cu totul altceva. Ar fi răbdat, nu ar fi spus nimic, dar cum putea să treacă peste așa o mare obidă, ca să-l fure un mojic ca unchiul Fedea, pe care numai cine nu vrea nu-l păcălește.

Da și lui îi trebuia să-și găsească de lucru cu calicul de Fedea?… I-a dat  și zahăr și orez și o cinzeapă de «Rom», ba pe deasupra și o cutie de chibrituri… Iar nemernicul de Fedea își împreuna mâinile ca pentru rugăciune, mai-mai să cadă în genunchi: «Așe caș vă aduc dom’ Duvid de n-o să mă uitați veci-șohan! Că Zoreana me dă un lapte gras și bun cum îi untura de gâscă!», iar el bucoros: «Două kilograme unchiule Fedea!». «Două dom’ Duvid, două! Un kil pentru mniere și altu pentru rișcaș, iar pentu «Rom» și pentru șalitră Dumnezeu drăguțul să vă blagoslovească cu mâna Sa, după dreptatea și bunătatea matale!». Și i-a adus cașul!  Ce-i drept foarte gustos, dar l-a cântărit în loc de două kilograme, de abia cântărea unul și jumătate. Era să crape fierea în el nu alta.

Dar nu o să-i dăruiască el asemenea jignire!… Nu, nu poate să-i treacă cu vederea! Duminică, se v-a duce în fața biserici și când vor ieși oamenii de la slujbă, acolo îl va face de haram în fața tuturora, așa… să se învețe minte! Și să audă și preotul ce fac creștinii lui. Iar despre ovrei spun că fură, lua-i-ar dracu pe toți!…

Duminică la prânz cum auzi bătaie de clopot, Duvid își luă cârja și se îndreptă spre biserică. Ajunse la timp, și cum îl văzu pe unchiul Fedea, îl arătă cu degetul și strigă:

–        Ascultați oameni buni ce face fratele vostru întru Hristos!

–        No, Fedea iar ai călcat pe lompău! – râse Ion a lui Negrea.

            Bietul unchieș se uită la ovreu ca măgarul la căruță și strânse nevinovat din umeri.

–        Haide, spune să audă și frații tăi cum vinzi cașul! – spuse triumfător Duvid.

–        Apăi nu grăii cu păcat, că așe caș ca la mine… eu duc caș și la pulițișt și la…

–        Lasă asta! – îl întrerupse Duvid. – Mai bine spune cum îl cântărești?!…

–        Apăi, no Doamne iartă-mă! Cum să-l cântăresc?… Pe cântar, ca toată lumea.

–        Da ce cântar ai tu, că în loc de două kilograme, m-ai adus de abia unul și

jumătate?

–        D’apoi cântaru’ meu îi bun, da’ nu știu unde focu’ mi s-o prăpădit greutățile și

am cântărit după mnierea și rișcașul pe care mi-le-ai dat. Un kil de mniere cu un kil de rișcaș fac două kile, atâta caș ți-am cântărit.

            Toți creștini izbucniră în răs, iar preotul s-a apropiat de Duvid și îi spuse:

–        Domnule Duvid în noul testament stă scris: «Cu ce măsură măsori, cu aceiași 

măsură ți-se va măsura…»

Previous Older Entries