CУСІДИ

«Iз сусідом звернеш гори,

по коліна тобі море».

З української народної пісні003

Петро Мотика з Николаєм Горбатим жили собі по-цімборськи, по-сусідськи, по-братськи, по-християнськи і по… безліч отих «по-». Не дарма говорять: «Без брата проживеш, а без сусіда ні», «Не треба й жита засік, коли добрий сусід», «Добре, як сусід близький, а перелаз низький». Іншими словами, сусід рідніший від рідненького братика, тепліший від тепленького борщика, солодший від солоденької медухоньки, але в українській пареміології знайдемо й такі прислів’їчка, як: «З сусідом дружи, а тин городи» або «Пусти сусіда до хати – сам підеш у сусіди», бо лихо не спить, а пхає свого нечистого носа до сусідського проса. А тим лихом, яке застрягло між сусідами, не став ніхто інший як старенька ворожка Портошанка, яка ворожила тільки на добро: «Баю, баю – помагаю, усе лихе удганяю, угльом, воском, фасульками, аби мир був мижи нами…» – виправдовувалася старенька, коли її звинувачували у ворожінні. Але люди людьми, звинувачувати звинувачують, а коли доходять до негаразду, тупцюють стежиною до «богоугодної», яка жила в малесенькій бухеньці на відшибі за Кашицею, і складають благально руки: «Поможіт ми, тетуко!». А звідти вже повертаються веселими, чи не веселими, але бодай з порадою, як позбутися лиха.

Ось так повертався від Портошанки і наш Петро Мотика. Думки табунились у голові, а у вухах шуміло бабине ворожіння: «Не тобі тут ся веселити… Пропадай!.. Ізщезай!.. У ліса, у коріння, у каміння, у піщіння, куди люди не доходять, куди кури не допівають…» – так шептала стара, рубаючи навхрест ножем в горняті воду з шиплячими дев’ятьма вуглинами, тобто «гасила дев’ятки», а після того додала: «Усє угля устало на верьх. Ой, есе негаразд! Найблизький вам чоловік учинит вам велику шкоду, гадкуйтеса, не пускайте ’го до хижі! Нині вадь завтри прийде до вас штос позичіти, не дайте, удженіть уд хижі, та усє буде добре!»

А хто би міг бути отой найближчий йому чоловік?.. Та що тут довго думати – сусід

Николай Горбатий!

– А шлях би тебе, Никола’, трафив! – аж скрикнув Петро. – За тото ти міні казав, коли єм ти поприказував муй сон: «Петре, абес знав, што: дурне спит – дурне снит…», а здурів бес ти, Никола, абес іздурів, аби дав Бог, абес дохтора Вішіка не галадив! Ото ун тот вовк, што кождої ночі утріщує зуби на мене, та гаркає то за ногу, то за руку, ти пимойняку один, Господь би тобі заплатив!

Але добравшись додому, взявса за роботу і забув про сон та про бибині поради,

лиш коли вечором зайшов до нього Николай Горбатий, пригадав усе.

«Принесло ’го нечісте, ану, Николаю-паталаю, лиш попробуй штоз зичіти уд

мене!», – подумав Петро і аж зубами заскреготав.

– Добрий вечур, сісідо! – вклонився Николай.

– ’брий! – бризнув півсловом Петро.

Але трохи подобрішав, коли сусід витяг з кишені пляшечку і поставив на стіл.

– Ади, зварив єм мало горівки, і думаю собі, покушаю разом з вами.

До Петра відразу повернулися добрий настрій, усмішка і любов до сусіда.

«Ади, я здурів, сусід прийшов з пляшкою по-сусідськи, а я… Фрас би мене потер!»

А далі: «Здоров, сусідо!», «Най вам Бог…», «Абесте фест!», «Ви міні, як брат!», «І ви

міні…», «Щастя…», «Здоровля…», «Гаразду» і так поки не побачило дно пляшки.

– Но, Петрику, добру нуч!

– Добру нуч, Николайку!

– Агі! – повернувся Николай з порога, – як єм забув!

– Што єсте забули, сусідо? – ласкаво запитав Петро, мабуть, надіючись, що в

того ще є одна пляшка.

– Та ади, запитати, чи не позичили б ви мені теліги, бо завтра…

– А день би тя побив з помийняком! – скрикнув Петро.

– Що ви сусі…

– Вон ми з хижі, бо тя порубаю, як гада! Вон…

– Су…

– Вон кажу, бо ти пудпрячу сонце!..

– С…

– Не сикай, бо…

І ось так колись то Петро Мотика з Николаєм Горбатим жили собі, по-цімборськи, по-сусідськи, по братськи, по-християнськи і по…

Anunțuri

ŞI FU SĂ FIE IARĂŞI SĂRBĂTOARE

1654198_733561693360115_6748615954635413240_nŞI  FU  SĂ  FIE  IARĂŞI  SĂRBĂTOARE

de Nicolaie „Toni” DINCĂ
Ca să începi un proiect cultural, în România zilelor noastre, îți trebuie mult entuziasm, o chemare lăuntrică neostoită, o mână de visători, la fel de idealiști și de hotărâți ca tine, atrași sau împinși de același gen de chemare, fiecare dintre ei înghesuiți în corzile creației de  un talent nativ. Îți mai trebuie, bineînțeles, un soi de nebunie creativă colectivă, unificatoare, niște zvâcuri ale eului personal asumat, necunoscute pentru alții dar scoase la iveală de fiecare dintre participanți, în cinstea  și în slujba Măriei-Sale  Spectatorul.
Aprecierile mele pot părea  abracadabrante unuia sau unora, care au trecut prin viață primind mai multe salbe de șuturi  „in the dos”(?!), de la rudele sau prietenii lor potentați, gesturi care i-au lansat relativ ușor în „lumea bună” culturală, dar sunt reale și sunt sigur că ar primi multe  like-uri, de la cei care, pe plan cultural, au plecat de la nimic, cu intenția oarbă de a face ceva, în ciuda tuturor vicisitudinilor,  de la cei  care știu ce înseamnă să te zbați pentru orice clipă trăită intens în fața publicului, care au tremurat în săli neîncălzite ori s-au năclăit  în sudorile suportate  vara, în incubatoarele sălilor inadecvate anotimpului, pentru a crea în echipă ‒  ca un demiurg cu mai multe brațe ‒ un spectacol, o trăire, un crâmpei din viața lor, concretizate în afișarea pe ecranul creației, a unui zâmbet imens al firii, oferit cu drag și dezinteresat receptorului, omului
care vine să te vadă, cu speranța că, în acest fel, mai poate scăpa, cel puțin pentru un moment glorios, de apăsarea dureroasă a existenței sale cotidiene.
Secretul succesului, într-o asemenea alcătuire, este de a se ivi un primus inter  pares  dintre membrii grupului – cel mai bun sau cel mai „nebun” dintre ei ‒, să preia inițiativa, pe principiul ancestral al experienței (oamenii bătrâni și buni ai cronicilor străvechi românești).    El trebuie să aibă abilitatea de a  descoperi  liantul nevăzut, care să țină unit grupul,  călăuzindu-l pe drumul anevoios al creației, spre desăvârșirea operei comune, la care se încumetă  cu mare trudă fiecare dintre ei. Mai trebuie să găsească oportunități și oameni cu suflet, care să ajute gruparea fie pecuniar, fie cu  felurite ajutoare dezinteresate, materializate sub varii forme, pentru că,  azi,  mai mult decât oricând, totul se plătește.
Ei bine, o asemenea  creație, care până în prezent s-a dovedit a fi de succes, a luat naștere la Slatina, în jud. Olt, în anul 2010, în jurului lui Nicu Ioan Popa – PIN, actor, regizor, profesor și promotorul mai multor talente,  care de-a lungul timpului au devenit actori, cu acte în regulă. Creația cu pricina a fost botezată nepretențios Asociația Culturală „PROART – Slatina 2010”, după numele localității unde a fost zămislită.
Membrii trupei au pus în scenă de-a lungul timpului diferite piese de teatru, cum ar fi: „Lady Robinson-Bar” de Valeriu Butulescu, „Logodnicele aterizează la Paris” de Marc Camoletti, „Năpasta“ de I.L. Caragiale,  „Un escroc sentimental” de Piere Chesnot.
Apoi a venit un moment de fericită conjunctură ‒  ca o străfulgerare ‒ când intră în viața trupei maestrul Mihai Hafia Traista și scrierile alese ale domniei sale.
Maestrul, cel mai român dintre românii ucraineni, scriitor în ambele limbi, simte  și scrie atât de profund românește încât nu a fost nevoie de mari eforturi pentru a-i cuceri pe membrii trupei cu subiectele    pieselor sale.      A fost un  demers, ușor, plăcut și nedureros.

Ca o naștere naturală, aș zice. Așa s-a născut primul copil: „Ibovnice cu ochi de Maramureș” , copil  hrănit cu toată dragostea de către membrii trupei, care a crescut frumos și a văzut multe săli de spectacol, poposind prin mai multe orașe, inclusiv în bătrâna noastră capitală, unde a zâmbit și a provocat zâmbete și bucurie pe scena teatrului „Minion“.
Dar cel mai vibrant efect de până acum al piesei respective, a fost acela săvârșit pe scena Teatrului „Oscar“ din Milano, unde a bucurat și a îmbălsămat cu smirna  trăirii românești inimile românilor din Italia, care au venit să-şi vadă sufletul.  Au râs, s-au bucurat, au vibrat călduros și au aplaudat îndelung. Nici nu încerc să descriu în cuvinte sentimentul de împlinire sufletească pe care l-am simțit cu toții când am văzut ce frumos a crescut copilul nostru. Dar maestrul, Mihai Hafia Traista, cu ochiul lăuntric al domniei sale, a observat că acest copil fantastic suferea într-un anume fel, nedetectat încă de noi, ‒ era singur. Ei bine, nu l-a răbdat sufletul să-l vadă suferind, singur pe lume, să nu aibă cui să-și povestească bucuria, și atunci i-a  alcătuit un frățior mai mic, dat spre naștere tot Trupei de Teatru „PROART – Slatina 2010”. Și uite așa apăru pe lume „Logodnicii Amaltheiei”  spectacol jucat în premieră, în seara zilei de 30.10.2014, pe scena Centrului Cultural „Eugen Ionescu” din Slatina, jud. Olt, şi care va fi reluat în cadrul unui proiect caritabil, joi 27 noiembrie 2014 – orele 18,30, în aceiaşi locaţie.
Ce mai bucurie, ce mai primire din partea publicului, ce mai surpriză pentru autorul piesei, ce mai împlinire pentru actorii care au dat viață personajelor?!… Nu vă dau decât un indiciu: închipuiți-vă că visați și trăiți unul dintre cele mai frumoase vise și atunci veți avea imaginea completă a ceea ce ni s-a întâmplat, nouă, tuturor protagoniștilor, cu acea ocazie.
Starea asta frumoasă de grație ne-a încărcat pe toți cu energia necesară pentru a duce povestea mai departe. Ca toți actorii, după ce are loc premiera unei piese și trece efectul narcotic al împlinirii, te cuprinde o foame de nou, de altă încercare. Îți spui că ai vrea să te odihnești puțin după  spectacol, măcar o perioadă, o clipă, dar foamea asta năstrușnică se naște în tine, undeva în fundul sufletului, un fior amestecat de teamă și bucurie vulcanică și te mistuie, și te energizează, și te bântuie, și nu-ți dă pace până nu începi alt proiect, altă piesă, care să te capteze și să te capaciteze…
Îți mulțumim, Maestre, că ne-ai ajutat din nou să simțim bucuria îngerilor și să bem din potirul zeilor! Chapeau!..

În numele tuturor colegilor,
Nicolaie „Toni” DINCĂ

Місяці року

001

LOGODNICII AMALTHEIEI OLT TV – Slatina

https://www.youtube.com/watch?v=WoTQR_hvBmo

Fără titlu

Slătinenii prezenţi aseară în sala Teatrului Eugen Ionescu au avut parte de două ore de umor şi bună dispoziţie oferite de actorii trupei Proart. Premiera spectacolului Logodnicii Amaltheiei a adus în faţa publicului povestea unor cupluri în care trădarea este ridicată la rang de artă.

După succesul înregistrat cu piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureş”, scriitorul Mihai Haifa Traista a conceput special pentru membrii trupei de teatru Proart „Logodnicii Amaltheiei”. Sub amprenta regizorală a maestrului Nicu Popa, spectacolul a fost unul plin de umor, actorii slătineni reuşind să scoată în relief scene remarcabile spre încântarea publicului prezent în sală. Fiecare replică a fot răsplătită cu aplauze furtunoase şi hohote de râs.

A fost o seară în care toate eforturile depuse în ultimele luni de pregătire au pălit în faţa aplauzelor, un spectacol în care actorii s-au dedicat întru totul publicului şi bunei sale dispoziţii.

Cu sprijinul Centrului Cultural Eugen Ionescu şi al Primărei Slatina, membrii trupei au promis că piesa va fi reluată şi în noiembrie. De data aceasta, spectacolul va fi unul umanitar, iar banii strânşi din vânzarea biletelor vor fi donaţi Laurei, eleva Colegiului Naţional Vocaţional Nicolae Titulescu, care suferă de o tumoră pe creier.