„DUPĂ PUI DE MOROȘAN SĂ NU DAI CU BOLOVAN”

coperta fata

Rodica Lăzărescu

Venit din magicul ţinut al Maramureşului istoric, Mihai Hafia Traistă este un artist polivalent – scrie poezie (cu formă fixă, dar şi în vers alb), proză, într-un amplu registru (pentru copii, umoristică, istorică, religioasă, fantastică), teatru, practică jurnalismul, semnează eseuri, studii literare şi recenzii, traduce, desenează, face ilustraţie de carte. Se împarte între cele două limbi – ucraineană, în care s-a născut, şi română, în care trăieşte, între Taras Şevcenko şi Mihai Eminescu, între „Naş holos” (Vocea noastră) şi „Mantaua lui Gogol”.

Fin cunoscător al limbajului regional, al portului popular, al obiceiurilor şi tradiţiilor locale, al legendelor şi cântecelor din spaţiul natal, dar şi al psihologiei omului simplu din mediul rural, dotat cu umor subţire, posesor al unei tehnici pe care şi-a însuşit-o printr-o practică îndelungată, modelat pe calapodul scriitorilor ardeleni, moralizatori prin definiţie, Mihai Hafia Traistă ştie să-şi ţină cititorul cu sufletul la gură…

Este ceea ce se întâmplă şi în volumul de faţă, care reuneşte 17 povestiri, două nuvele cinematografice şi mini-romanul „Castelul din Rónaszék”.

Poveştile lui sunt despre copilărie, despre oamenii simpli ori despre fantasmele locului, toate profilate pe fundalul Maramureşului natal.

Câteva dintre prozele scurte se cantonează în mirificul tărâm al copilăriei, având în centru naratorul implicat, copilul de câţiva anişori ce-şi scoate la păscut, cu toată candoarea vârstei, „turma de nuci verzi” ori încearcă să prindă, cu privirea, „iepuraşii strălucitori ai razelor de soare ce săreau de pe o frunză pe alta”. „Copilul” său, personajul-narator al lui Mihai Hafia Traistă, este plămădit din acelaşi aluat din care era făcut şi copilul universal al humuleşteanului – ca şi acela se urcă în cireş îmboldit de pofta fructelor. Altă dată, fură un ou de la baba Rozalia pentru a-l pune sub cloţă ca să aibă şi el un cocoş precum al vecinei ori îşi împleteşte bici din brăcinarul bunicii. Prozele grupate sub genericul „Amintiri cu bunici” stau cu cinste alături de evocările lui Delavrancea ale luminoaselor figuri din îndepărtata-i copilărie – Bunicul şi Bunica.

Altele sunt monologuri, bine articulate din punct de vedere psihologic şi susţinute de o subtilă stăpânire a graiului local. „Nici moartea nu mai e ce a fost…” – monologhează pe marginea subiectului un bătrân, moş Ion împleteşte în vorbele rugăciunii „dialogul” său cu animalele pe care le îngrijeşte („Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi… Musai să merg mâine după sare, măcar două, trei droburi să aduc, că pe astea în două zile le lingeţi, linge-v-ar gâzduşagul de hoţomanii moşului.”), chinuită de „visul acela înăbuşitor şi urât” baba Rozalina încearcă să-şi despovăreze conştiinţa („Dar el dădea pe acasă atât de rar şi atunci pentru o zi, două, iar felcerul îmi făcea ochi dulci, ce era să fac?… Eram tânără şi aveam pofte trupeşti, dar cu sufletul numai pe el l-am iubit…”), un altul se află într-un continuu monolog interior adresat victimei sale („Crezi că mie mi-a fost uşor să ridic mâna asupra ta?… Eh, nu mi-a fost uşor, de fel nu mi-a fost uşor să săvârşesc asemenea păcat de moarte. Dar ce altceva îmi rămăsese de făcut?…”), un fost soldat bea, cântă şi se asigură că face numai ce vrea el („Sergentul Grigoare a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alţii, aşa să ştiţi!”) ş.a.m.d.

Mihai Hafia Traistă are darul ori ştiinţa rară de a spune multe în cuvinte puţine din care cititorul reconstituie trecutul personajului: din câteva propoziţii, aflăm, de pildă, că sergentul Grigoare a Lupului a luptat la Budapesta şi şi-a pierdut un picior în război, la fel de concis, dar extrem de sugestiv este şi tabloul frontului („Aţi călcat pe pământul aşternut cu morţi şi cu trupuri sfârtecate?”; „Nimeni nu mă chema atunci din iadul războiului, când îmi fluierau gloanţele pe lângă ureche, şi cădeau bombele de ziceai că-i sfârşitul lumii, urlau motoarele şi nechezau caii, trosneau căruţele răsturnate şi se văitau de moarte răniţii…”).

În multe dintre scrierile sale scurte nu se întâmplă nimic – totul s-a petrecut cândva, de mult, dar evenimentele vechi continuă să aibă repercusiuni în conştiinţa oamenilor. Acum personajele doar îşi retrăiesc trecutul, chinuite de remuşcări ori cuprinse de nostalgii, într-un mut dialog cu sine ori cu celălalt. Măria a Gorunului e prinsă între două sentimente contradictorii – agasată de insistenţele lui Pătru Moroşanu, pe care, în tinereţe, l-a iubit şi l-a aşteptat să se întoarcă de pe front, dar el şi-a petrecut tinereţea cu „căţeaua de Dochiţa” („Iar vine la peţit! Bată-l drumul ţarului, să-l bată de băbălău!”), dar nerăbdătoare să apară cât mai iute peţitorul întârziat („De afară se auzi scârţâitul porţii, a început să latre câinele. Inima bătrânei începu să bată mai repede, iar în suflet i se făcu primăvară.”)

Excelând în mânuirea limbajului, de la regionalismele pe care uneori simte nevoia să le explice în note de subsol („Ţucă-l baba de muşat, că tare hireş mai îmblă de zici că-i jândar…”), la zicători şi proverbe meşteşugit puse în gura personajelor (Măria a Gorunului se dovedeşte un izvor nesecat de expresii: „să se vâre sub piele, ca satana sub mănăstire”; „munca-i place, ca măgarului fuga”; „se strâmbă la mine ca miercurea la vineri”;  „a belit ochii la mine ca viţelul la poarta cioplită”; „pagubă-n hribe!”) şi până la plasticitatea sudălmilor – Mihai Hafia Traistă reuşeşte performanţa, în prozele foarte scurte, să-şi construiască personajele pe schelet lingvistic şi mai puţin pe fapte. Oralitatea este marea lui realizare.

Maramureşul este spaţiul interferenţelor etnice, prin urmare şi în proza lui Mihai Hafia Traistă îşi duc traiul laolaltă români, ruşi, ucraineni, unguri, evrei, polonezi, ţigani, într-o armonie amintind de scrierile lui Slavici. Laib şi Rifca, de pildă, se poartă omenos cu puiul de român Andrei Surduc, rămas orfan de mic. Ceea ce nu înseamnă că locul ar fi unul lipsit de violenţe – un tânăr îşi răzbună părintele mort, dar răzbunarea nu are drept cauză diferenţele etnice, ci lăcomia cârciumarului. Bogătaşul Petru Klontz angajează un ucigaş pentru a-l omorî pe „calicul” de Maxim Surduc, fiindcă îl depăşise la învăţătură pe Iacob, „«loaza» de fiu-său”, bărbaţii din familia lui Dumitru Iufurko aprind şoproane cu fân şi omoară oameni „de dragul răului” etc. Ură, invidie, lăcomie, răutate gratuită, dar în niciun caz conflicte interetnice.

Ca şi în scrierile lui Liviu Rebreanu, flăcăii se însoară cu fetele cu pământ („Tot pe Ana ai fi luat-o! Ana avea pământ, Petreo!…”), ca şi la Slavici, prozele au o învăţătură, cei căzuţi sub povara unei patimi plătesc cu viaţa ori cu libertatea, dând prilejul unor remarci moralizatoare prin chiar ironia lor: „A treia zi, prin faţa cârciumii lui Şchiopu, trecea înmormântare, oamenii din sat, mai mult din datorie creştinească, îl conduceau pe Ion a Cuţitaşului pe ultimul său drum. Şchiopu, rezemat de uşa cârciumii, zâmbind amar de trist, şopti:

– Ce zici, a Cuţitaşului, nu intri la o halbă?…”

Întâmplări ciudate şi inexplicabile („Raniţa soldatului”), personaje care sunt şi nu sunt („Femeia în mov – poveste cu o necunoscută”), reîntâlnirea cu iubita de mult moartă care-l ajută pe protagonist să treacă dincolo, precum în „Ultima revedere”, personaje oscilând între cele două lumi (Dunca Petru a fost dincolo fără să fie mort, şi povesteşte cum e pe-acolo: „E aşa o linişte, o simţi în suflet, nu te apasă nicio grijă, uiţi de toate câte ai pătimit pe aici pe la noi”) completează tematica prozelor incluse în volumul supus acum atenţiei cititorilor.

Morţi stranii, întâmplări misterioase, pe care scriitorul le notează asemenea vechilor cronicari, începând cu anul 1901, se petrec şi în castelul din Rónaszék, „ori de câte ori noaptea de Sfântul Andrei pică vineri, 13 decembrie, după stilul vechi”, atunci când „Darka iese din mormânt şi cere un suflet pentru viaţa ei curmată înainte de soroc. De fiecare dată ucide pe cineva din castel…”

Lăsăm cititorului bucuria întâlnirii cu Mihai Hafia Traistă şi prozele sale, nu înainte de a ne aminti două versuri din folclorul maramureşean: „După pui de moroșan / Să nu dai cu bolovan”. Nici noi nu dăm, dimpotrivă!

Rodica Lăzărescu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: