„PRIN GLODUL DESTINULUI”, SAU FERICIREA UNEI COPILĂRII NEFERICITE

descărcare

„Am purtat în mine prea multă iubire ca pe o povară şi am împrăştiat-o peste tot pe unde am călcat. În loc să scap de ea, creştea la loc în mine, dureros. Am dat-o cerului şi soarelui, au vrut-o pădurile şi păsările. Am dat-o oamenilor care n-au avut nevoie de povara iubirii mele…”

Ela Nicolau

Günter Grass în „Toba de tinichea”, romanul care a şocat Germania, iar mai târziu întreaga lume, devenind un bestseller internaţional, spune că nimeni nu are dreptul să-şi descrie propria viaţă dacă nu are destulă răbdare ca să-şi amintească, măcar de o jumătate din bunicii săi. Ela Nicolau, în primul volum al romanului său „Prin glodul destinului”, apărut la Editura „Singur”, Târgovişte, 2014, nu numai că are suficientă răbdare să-şi amintească de ei, dar şi cu o măiestrie rar întâlnită, zugrăveşte precum un pictor iscusit portretele lor, care se transformă în icoanele sfinte ale fermecătoarei copilării şi minunatei tinereţi, deoarece omul trăieşte de două ori în viaţă: odată în copilărie, iar a doua oară în amintirile despre ea. „Am purtat cu mine urmele trecutului oricât de departe am fugit de el!”, spune autoarea încercând să reconstruiască din frânturi drumul care i-a fost dat să-l străbată prin glodul destinului: „Voi trăda tăcerea, dezgropând rădăcinile ei adânc înfipte în timp. IARTĂ-MĂ TĂCERE!”

Ela Nicolau reuşeşte prin prisma cuvintelor şi a unei scriituri elaborate să recreeze nu doar propriu-i trecut, ci şi pe cel al contemporanilor săi, pentru că citind „Prin glodul destinului”, inevitabil retrăieşti propria-ţi copilărie, propria-ţi tinereţe şi te gândeşti la propriu-ţi destin pe care, mai mult sau mai puţin, îl compari cu destinele personajelor cărţii, ceea te  face să rămâi suspendat undeva între bucurie şi tristeţe. Desigur, fiecare dintre noi am fost marcaţi de comportamentul „aproapelui nostru”, – bunici, părinţi, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, vecini, prieteni, colegi etc., care ne-au iubit sau nu ne-au iubit, ne-au ajutat, sau ne-au făcut rău, astfel aceştia deseori rămân în amintirea noastră, fiecare după meritul lui, „bun” sau „rău”, tertium non datur. Autoarea, încă din copilărie reuşeşte să depăşească această situaţie, ea spune: „Încă de pe atunci luam în seamă numai partea bună a omului, lucru care nu m-a ferit de întristări şi dezamăgiri, dar am învăţat să trăiesc cu toate”, de altfel capitolul trei  îl intitutulează, inedit ca pe toate celelalte, „Natura iubeşte oamenii aşa cum ei nu ştiu s-o facă, oferind tot ce are, necondiţionat. Pe mine, natura m-a învăţat să iubesc la fel ca ea!” , iar într-un interviu, autoarea spune: „… îmi doresc ca oamenii să fie buni şi caut partea bună şi fiecare om are o parte bună în el, important este să o găseşti şi să te bucuri de acea parte, atât tu cât şi cel de lângă tine. Îmi place ca oamenii să fie buni şi caut asta, am căutat toată viaţa. Îmi face bine să cred acest lucru, îmi dă o seninătate.”

Antoine de Saint-Exupery spunea că toţi adulţii au fost şi ei, cândva copii, dar numai o parte dintre ei îşi mai aduc aminte de asta. Este vorba, bineînţeles, de sentimentele şi trăirile care reîncarcă sufletul. Ela Nicolau demonstrează că ori cât de amară ar fi fost copilăria unui om, cu greutăţi şi neajunsuri, ea merită retrăită, deoarece este cea mai plăcută perioadă a vieţii şi nu se poate să nu găsim în „glodul” copilărie amintiri care strălucesc ca nişte perle, iată cum descrie ea asemenea momente: „Din toată perioada copilăriei păstrez câteva amintiri care m-au făcut să simt că eram o familie. Prima m-a urmărit şi m-a înduioşat toată viaţa. Pe când aveam trei ani, tătăica mi-a cumpărat o pereche de pantofi pe care îi ascundea la streaşina casei. Mămica era cu mine în braţe şi căutam pantofii, iar când îi găseam, el îi ascundea în alt loc. Jocul acesta mă făcea să râd şi eram atât de fericită, că mi-a fost de-ajuns pentru tot restul copilăriei. Pantofii aceia nu s-au potrivit pentru niciuna dintre noi, aşa că mămica i-a dat de pomană la cineva. Chiar dacă nu i-am purtat, a rămas o amintire frumoasă pentru că au fost singurii pantofi pe care mi i-a cumpărat tata. (…) Un alt moment fericit care mi-a rămas în suflet a fost când a venit tătăica să mă ia de la un spital mare din oraş, unde am stat internată când am avut scarlatină. Eram foarte sus şi mă uitam pe geam la un fel de case suprapuse de care nu mai văzusem şi nu înţelegeam ce caut eu acolo părăsită de toată lumea. Când nu mai aveam nicio speranţă că scap vreodată de-acolo, a venit tătăica şi m-a luat acasă. Am coborât din autobuz mai departe de drumul către satul nostru. La Poiana era hram şi tătăica a vrut să mă bucure cu o îngheţată. Mă purta în braţe printre oamenii îngrămădiţi peste tot şi eu mă simţeam foarte mândră şi fericită. Era o singură căruţă cu îngheţată, dar pentru că era seară, omul nu voia să desfacă butoiul până a doua zi, să nu se topească. Atât de mult s-a rugat tătăica să-i dea o îngheţată pentru fata lui care venea de la spital, încât  l-a înduplecat. Mi-a umplut un cornet cu vârf şi în timp ce o mâncam, am avut sentimentul deplin al unui copil fericit. Poate că au mai fost şi alte momente, dar nu mi le amintesc aşa de bine ca pe acestea. ”

O amintire la fel de plăcută pentru Ela Nicolau, cutremurătoare pentru cititor, este şi cea despre Moş Crăciun: „Aveam câţiva anişori şi stăteam la gura sobei, ascultând la lumina lămpii povestea despre Moş Crăciun, care merge cu sania prin zăpadă să ducă daruri la copiii cuminţi. Nu mi-a trecut prin gând că asta ar putea să fie valabil şi pentru noi, pentru că nu se mai întâmplase până atunci. Am adormit liniştită, fără emoţia aşteptării vreunui moş, iar dimineaţa nici nu m-am mai gândit la poveste. Mămica, cu vorbe meşteşugite, m-a făcut să ies afară la uşa din faţă unde am văzut mai întâi nişte urme pe zăpadă, apoi pe ultima treaptă a scărilor era un ghemotoc de hârtie în care erau bomboane lipite între ele. A fost un moment de emoţie adevărată pentru toate şi am împărţit bomboanele între noi, după ce am reuşit cu greu să le dezlipim. Dacă ar mai fi venit moşul şi în anii următori, poate că momentul acela nu ar fi rămas atât de plăcut în amintire.”

Primul volum al romanului „Prin glodul destinului” este un poem al copilăriei, este o galerie plină de tablouri şi portrete zugrăvite cu o măiestrie rar întâlnită, poate doar în „Desna fermecată” a lui  Olexandr Dovjenko mai găsim o astfel de descriere a casei părinteşti, a locurilor care o înconjoară, a satului, a bunicilor, părinţilor şi oamenilor din sat. „Puritatea copilăriei îşi face rai de frumuseţe în orice loc pe pământ. Şi eu am copilărit într-un colţişor de rai!”, spune autoarea, cu toate că satul ei era ferit de ochii lumii, ca să ajungi la el trebuia să treci o mlaştină, pe o potecă întortocheată. „Drumul era bătătorit, dar când ploua piciorul se înfunda în glod, până la glezne. Foarte rar vedeam vreo maşină, iar când ploua nu puteau nicicum să intre în sat. (…) Satul nu avea preot şi nici biserică. Nu era dispensar sau vreun cadru medical, iar miliţieni nici atât. Curentul electric a ajuns la noi, în capătul satului, când mai aveam puţin să încep şcoala…”. În acestă galerie, portretele personajelor se află în antiteză, creatoarea lor dorind parcă ca binele şi răul să stea faţă în faţă, formând cupluri în alb şi negru.

Portretul tatălui lui, Ghiţă Prepelea, se apropie de cel gorkian, – al tatălui lui Pavel Vlasov, numai că eroina din „Glodul destinului” nu ridică toporul împotriva tatălui său cum o face Paşa, ea îl iubeşte şi îl înţelege. „Dincolo de toate acestea, eu cred că tatăl meu nu era un om rău de felul lui. Avea sufletul chinuit de revolta propriilor fapte. Mi-am dat seama de asta în zilele în care te puteai înţelege cu el şi era cel mai bun om. Am înţeles că nimeni nu este numai bun sau numai rău. Împrejurările determină partea care se manifestă cel mai mult. La mine nu avea puterea să ţipe. Nicio înjurătură nu mi-a fost adresată direct. Pentru el eu eram Milu, leacul care îl făcea să se transforme din fiară în omul blând care îşi arată slăbiciunile chinuit de remuşcări. Poate simţea că eu îl înţeleg şi îl iubesc aşa cum este, fără să-l judec. Fără să-mi fie frică de el, simţeam că am puterea să-l liniştesc de cele mai multe ori. Eu l-am înteles, l-am iubit şi mi-a fost o milă cumplită de el. Peste ani mi-a arătat atât cât a putut, că pentru mine îşi dorea să fie mai bun. În prezenţa mea se simţea respectat şi m-a lăsat să-i văd partea bună. Mi-am dorit să fi putut face mai mult pentru el. În cele mai grele momente ale mele, îmi apărea în vis de pe tărâmul liniştii şi îmi dădea forţă şi încredere să lupt. Pentru mine a fost un tată bun!”.

O grijă deosebită îi poartă mamei sale, pe care o zugrăveşte într-o lumină plină de afecţiune, ea apare ca o femeie foarte ocupată, nu prea are timp să-şi arate afecţiunea faţă de fetele sale, este capul familiei şi din zori pănâ-n seară roboteşte ca să procure pâinea cea de toate zilele, iar noaptea trebuie să se acundă de furia soţului. „Mămica nu avea timp şi nici nu-i stătea în fire să ne mângâie sau să ne răsfeţe. Cu Doina era altceva, era mezina şi avea parte din plin de toate dar, de fapt, ea era cea care avea nevoie mai mare. Eu ştiu că simţeam nevoia s-o iau în braţe pe mămica când venea acasă de pe dealuri sau de la piaţă însă nu îndrăzneam niciodată pentru că nu eram obişnuită şi nu ştiam cum poate reacţiona. Asta nu înseamnă că nu ne iubea, dar era prea ocupată să facă tot ce poate ca noi să avem ce mânca. (…) Chiar dacă mămica părea mulţumită de mine, nu mi-a spus niciodată cuvinte de laudă pentru că nu-i stătea în fire. Dar nici eu nu făceam treabă ca să fiu lăudată. În schimb, a început să se poarte diferit, nu mă mai repezea, vorbea cu mine de parcă eram un om mare. Atitudinea ei plină de respect mă făcea să mă simt importantă în aceeaşi măsură în care mă simţeam stânjenită. În tot ceea ce făcea îmi cerea sfatul sau făceam planurile împreună în timp ce umblam prin pă-duri…”.

Despre bunicii din partea mamei, autorea nu ştie mai nimic: „Despre bunicii din partea mamei nu ştiu nimic. Bunicul a murit când sora mea, Camelia, avea câteva luni. Pe bunica mi-o amintesc destul de puţin, a murit cand aveam cinci ani. Prin gerul şi zăpada lunii februarie, eu şi Camelia am mers la înmormântare aproape zece kilometri pe dealuri, până în satul unde trăise bunica. Pe la jumătatea drumului am ajuns în primul sat din drumul nostru şi am strigat la o casă din margine, să ne încălzim puţin. Părea să fie o casă foarte săracă şi noi ştiam că oamenii săraci, au suflet bun…”

În schimb găsim foarte bine conturate imaginile bunicilor din partea tatălui, – adevărate portrete literare pe care abordând o tehnică demnă de remarcat prin simţul artistic deosebit autoarea le scoate în evidenţă trăsăturile fizice şi morale.

De fapt toate personajele în această lectură sunt adevărate portrete literare, bine creionate, cu fizionomii şi mentalităţi prorii, cum ar fi Baroana – tanti Maricica. „Ei îi plăcea să i se spună Mica, deşi mie mi s-a părut că nu i se potrivea deloc. Când am cunoscut-o mai bine, mi-am permis să-i spun Baroana şi aşa i-a rămas porecla ori de câte ori făceam referire la ea. Nu am numit-o aşa pentru că ar fi avut ceva nobil în felul de a fi, ci pentru că afişa un aer de superioritate care îi scotea şi mai mult în evidenţă masca de femeie rafinată pe care o purta. Ea era cucoană şi locuia la oraş. Când venea pe la noi, ne aducea tot felul de lucruri de care nu mai avea nevoie, fapt care o îndreptăţea să critice şi să dea ordine despre cum ar fi trebuit să ne ducem viaţa. Niciodată nu mă simţeam în largul meu când era de faţă. Din fericire pentru mine, venea destul de rar. Câteodată îl aducea şi pe Romică, băiatul ei, care ne privea de sus, dar era bun cu noi.” Într-un interviu Ela Nicolau spune: „Baroana este de trei ori personajul negativ din volumul I. Ea trăieşte, mă gîndesc la ea cu o detaşare imensă, nu am nici un resentiment faţă de ea, uneori mi-e milă, uneori am procese de conştiinţă că simt asta, însă nu-mi pot impune să simt astfel.”

La fel de bine creionate apar şi portretele surorilor autoarei, al învăţătorilor, profesorilor, oamenilor din sat, dar şi cele ale copiilor, alături de care a petrecut clipele fericite ale vârstei nevinovate, însă personajul care atrage şi totodată merită toată atenţia este însăşi autoarea, care se întoarce cu ajutrul amintirilor la anii copilăriei şi ai adolescenţei.

„Prin glodul destinului” este o evocare literară autobiografică, presărată din plin cu conflicte şi cu sensibilităţi, care încearcă în mod afectiv pe cititor. Evenimentele prezentate au un caracter de rememorare a unei lumi pe care autoarea a cunoscut-o şi care constituie structura naraţiunii în care predomină descrierea peisajului, natural şi uman. Încă din primele pagini se poate observa stilul atractiv, firesc şi natural, liniştit şi generos care oferă cititorului o lectură plăcută, pentru că Ela Nicolau are simţul unei fraze cursive şi al dialogului bine construit.

În prafaţa cărţii autoarea se întreabă dacă nu cumva Dumnezeu are vreun plan cu ea: „Să fi avut vreun plan deosebit cu mine? Nu cred, până acum l-aş fi aflat! Sau poate că… nu l-am înţeles. Oricum, nu prea am avut vreme să mă gândesc la asta.”

Fără nici o îndoială planul lui Dumnezeu cu Ela Nicolau este acela ca ea să devină scriitoare, de aceea a înzestrat-o pe deplin cu talent şi cu răbdarea de care am pomenit la început. Noi dorim viaţă lungă talentului şi cărţii lui Ela Nicolau, nume de care sunt sigur că vom auzi des de acum înainte, şi aşteptăm cu nerăbdare volumul doi al romanului „Prin glodul destinului”.

Mihai-Hafia TRAISTA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: