Ivan Fedco – piatra de temelie a literaturii noastre

IVAN FEDCO – PIATRA DE TEMELIE A LITERATURII NOASTRE

 Image

„Viaţa lui a fost parcă o boare reflexivă de rouă. El s-a dedicat vieţii sale cu cuget într-o fremătândă tensiune, mereu în explorarea necunoscutului, în apropierea şi înţelegerea acestuia. Inima sa onestă n-a fost niciodată înşelată de vreun gest, de vreo frază incorectă, el şi-a trăit expresia inimii curat, corect poetic ca orice scriitor adevărat”[1]. Scria Mycola Corsiuc pe coperta volumului postum, apărut în 1980 şi intitulat, semnificativ, Zbor întrerupt.

Scriitorul Ivan Fedco sa născut la 15 aprilie 1938 într-o familie de ţărani din localitatea Rona de Sus, judeţul Maramureş – Verhniankca, cum o va numi mai târziu în creaţiile sale literare. La apariţia sa ca scriitor localitatea dăruise deja literaturii evreieşti pe scriitorul Wolf Tamburu, iar mai tărziu va dăruii literaturilor ucrainenă şi română pe scriitorii Mihai Nebeleac, Paul Romaniuc, Marta Bota, Ana Traista Ruşti, Maria Oprişan şi pe Mihai Hafia Traista.

După terminarea şcolii primare în satul natal, în 1950, Ivan Fedco urmează Şcoala Pedagogică Ucraineană din Sighetu Marmaţiei, unde profesorul şi scriitorul Denis Oneşciuc îi deschide drumul spre literatură, iar în 1952 când renumitul poet ucrainean Andriy Malyşko vizitează Sighetul, la serata literară organizată cu această ocazie, Ivan Fedco citeşte din propriile-i creaţii, iar la sfărşitul seratei marele poet, luîndu-l în braţe şi sărutându-l pe frunte, îl felicită pentru ele, profeţindu-i o strălucită carieră literară.

            În aceşti ani se împrieteneşte cu un alt viitor scriitor ucrainean, Stepan Tcaciuc, care va scrie despre el:

            „Imi aduc, îmi aduc aminte bine, de parcă ar fi fost ieri (…) Ivan Fedco era înalt, puternic şi frumos. Întotdeauna avea ceva de spus, dar în felul său, cum îi dicta conştiinţa sa întotdeauna curată”.

După terminarea Şcolii Pedagogice, în 1956, funcţionează ca învăţător atât în satul natal, cât şi în alte sate ucrainene din Maramureş, iar din 1957 devine student, la fără frecvenţă, la Facultatea de Filologie, secţia ucraineană-română, din cadrul Universităţii Bucureşti.

Între anii 1962 – 1966, ocupă funcţia de director la şcoala din localitatea Bârsana de pe Valea Izei, judeţul Maramureş, după care predă limba şi literatura română la Liceul nr. 3 din Satu Mare, unde va fi titular până la 13 septembrie 1979, cînd la vărsta de 41 de ani trece în eternitate.

Ivan Fedco a debutat în anul 1958 în revista bilunară Novyi Vik, a colaborat la volumele colective Серпень (August, 1964), Наші весни  (Primăverile noastre, 1972) şi Обрії (Orizonturi, I – 1979, II – 1981), de asemenea, este autorul primului volum original de proză scurtă scris în limba ucraineană şi apărut în România după 1944, По новому шляху (Pe drum nou, 1960). În 1977 i-a apărut volumul Новели (Nuvele), iar postum culegerea de povestiri Обірваний політ (Zbor întrerupt, 1980).

„Ivan Fedco nu a murit, scria Stepan Tcaciuc, deoarece aleşii muzelor niciodată nu-şi încrucişează mânile şi nu închid ochii, doar devin argonauţii lumii de dincolo (…) de aceia deasupra mormintelor creatorilor de frumos, vîntul reciopleşte timpul ce atârnă încremenit, transformându-l în monument etern şi în Carte a Vieţii, mereu deshisă în care anii, vor scrie cu litere de aur tot ce soarta nu i-a permis lor să scrie. Fiecare an trecut va avea ce şi cum  să spună despre omul şi scriitorul Ivan Fedco”

Sunt de acord cu Stepan Tcaciuc că Ivan Fedco trăieşte dincolo de timp, forma şi prezenţa existenţei sale sunt amintirile despre el, de aceea el este veşnic, cum veşnic sunt toţi creatorii de frumos, deoarece amintirile nu mor ci se transmit din generaţie în generaţie spre pomenirea lor.

Scrisul este o îndeletnicire pe cât de frumoasă pe atât de chinuitoare. „Scriu trei degete, iar de durut doare întreg corpul”, spunea Ivan Velicikovski, iar eu aş adăuga că doare şi întreg sufletul.  Ivan Fedco scria foarte mult, dar publica rar, după cum mărturisesc confraţii timpului său.

Volumul de proză scurtă Pe drum nou, la fel ca şi autorul ei, au devenit piatra de temelie care stă la baza literaturii ucrainene din România. Momentul apariţiei acesteia a fost unul radical, deoarece până atunci în creaţia literară ucraineană din România locul de frunte deţinea poezia. Apariţia volumului a însemnat că paginile revistei bilunare Novyi Vik deveneau neâncăpătoare pentru întreaga „producţie”  literară de expresie ucraineană, care devenea din ce în ce mai matură. Scriitorii ucraineni din România au trecut pragul unei literaturi de ocazie şi au pătruns în sfera creaţiei sistematice.

Principala temă a povestirilor sale, după cum reiese şi din titlul volumului  Pe drum nou, – este lupta dintre vechi şi nou în perioda colectivizării. Bineînţeles,  ca fiu de ţăran,  Ivan Fedco nu putea să nu scrie după anumite canoane literare impuse de realismul socialist.

„… pentru scriitorul tânăr din acea perioadă, importantă era demonstraţia (artistică, evident) a tezei la modă atunci. Privind triumful luminii asupra întunericului, a binelui (dreptăţii) asupra răului (nedreptăţii) – acţiuni în care, pe primul plan, apărea tipul de erou dârz şi luptător, scriitorul definindu-se, prin „scoterea la lumină” a tuturor acestora, ca un miltant”, (spune Ion Petrovai în opera amintită mai sus).

Criticul literar Alexandru Pintescu, care l-a cunoscut bine pe Ivan Fedco scria în articolul său intitulat „Recviem pentru Ivan Fedco” (Informaţia Zilei, Satu Mare, 13 septembrie, 2001):

„Puţinele argumente iconografice ni-l arată ca pe un ins fericit în mediul familial, apoi e măcinat de suferinţă pe durata ultimei boli, dar dornic parcă de a ne transmite nouă, tagmei scriitorilor, un mesaj de solidaritate şi toleranţă, şi acea flacără arzând mocnit într-un spirit însetat de real, dar trăind într-o perfectă şi perpetuă idealitate”.

Ivan Fedco este un scriitor important pentru literatura ucraineană din România, sperăm că opera lui va fi în primul rând reeditată, introdusă în manualele de literatură ucraineană, citită şi studiată de generaţiile viitoare, căci după cum spunea Maksym Rylskyi: „Numai păstrând amintiri despre alţii, lăsăm amintiri despre noi”. Deoarece amintirile sunt un Turn al Babelului pe care nu-l poate dărâma nimeni şi nimic. În romanul Eu Bogdan Pavlo Zahrebelnyi scrie: „Cine a spus că turnul Babel a fost dărâmat? Oamenii continuă neîncetat să-l ridice, numai că de data aceasta se numeşte  – Memorie. O mulţime, de ordinul milioanelor de oameni, zidesc memoria unei singure personalităţi. Câtă nedreptate!”.

Sau poate că tocmai aceasta este adevărata dreptate, dreptatea supremă a vieţii, cine ar putea răspunde?…


[1] Trad. prof. dr. Ion Petrovai, Multiculturalism în Ţara Maramureşului, Academia Română Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007, pag. 170.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: