Imaginea rusului în folclorul şi literatura ucraineană – aspecte imagologice

„Nu vă iubiţi cu moscali,

Fete sprâncenate,

Că moscalu-i străin vouă –

Joc de voi îşi bate.”

                                   (Taras Şevcenko,  Katerina)

            „Hotine, Hotine,

            Găteşte-te bine,

Că moscalul vine

Ş-a fi rău de tine”

                       (Dan Simionescu – Cronici şi povestiri româneşti versificate)


            Poporul ucrainean în lunga căutare, pe diferite căi a  propriei sale identităţi naţionale a trecut printr-o serie de etape. O parte importantă a acestui proces a fost comunicarea lui cu alte grupuri etnice. Serghyi Piatacenko în lucrarea sa Moscalul, evreul şi ţiganul în folclorul ucrainean: percepţii stereotipice,  spune că prin opoziția filosofică între „noi şi străinii” s-a format  conştientizarea propriei identități, iar folclorul, născut din experienţa îndelungată a utilizării stereotipurilor predominante ale altor grupuri etnice a jucat un rol important în acest proces. Separarea și analizarea acestor stereotipuri mentale a fost importantă în formarea naţiunii şi statalităţii ucrainene.

            Statalitatea ucraineană are o istorie pe cât de veche pe atât de complicată cu mari întreruperi. La început toponimicul „Ucraina” era denumirea unei regiuni, cel puţin astfel era arătată poziţia ei geografică. „Ucraina” (din lb. rusă „u craia”, „ocraina”) înseamnă: „la periferie”, „la margine”. Renumitul geograf şi cartograf ucrainean Stepan Radniţki în lucrarea sa Ucraina: Pământ şi Popor (Ukraina, Land Volk), apărută la Viena în 1916 se întreba: „Ce este Ucraina, unde îşi are aşezarea pe globul terestru această misterioasă ţară şi care-i sunt hotarele politice şi etnografice/ Nu cumva este o simplă ficţiune geografică şi ucrainenii nu sunt decât plăsmuiri deşarte ale fanteziei înfierbântate a unor entuziaşti întârziaţi care, inspirându-se de la un trecut glorios, se complac în viziunea unui viitor strălucit, confudând aparenţele cu realitatea?”. La această întrebare s-au străduit să dea răspuns aproape toţi istoricii ucraineni şi nu numai.

            Euripide spunea că „Nu există nenorocire mai mare decât pierderea patriei”. Tocmai în această nenorocire groaznică le-a fost dat ucrainenilor să trăiască secole de-a rândul. După ce Ecaterina a doua a lichidat autonomia Ucrainei în 1775, căzăcimea a evoluat înspre o castă militară privilegiată, iar restul populaţiei, poporul de rând, au căzut în starea de iobăgie şi tocmai aceştia – ţăranii săraci şi neştiutori de carte au fost aceia care au păstrat vie limba ucraineană, dar şi datinile şi obiceiurile moştenite de la strămoşii lor. Cărturarii ridicaţi din mijlocul acestor ţărani s-au aplecat asupra valorilor fundamentale ale poporului ucrainean convingându-se că între datinile şi limba lor şi datinile şi limba poporului rus există multe asemănări dar şi foarte multe deosebiri.

            Analiza acestor relații interetnice, dar mai ales reflectarea lor în folclor a început pe la mijlocul secolului al XIX-lea, de ea s-au ocupat Taras Şevcenko, Panteleimon Kuliş, Micola Costomarov, Ivan Franko şi mulţi alţii, la Harcov apar primele publicaţii folclorice în limba ucraineană, care stau la baza literaturii ucrainene de sorginte populară sub a cărei influenţă începe să se închege doctrina naţională ucraineană.

            Astfel, în folclorul ucrainean, încep să apară stereotipurile altor grupuri etnice, care au o valoare semnificativă pentru identitatea națională a ucrainenilor.Din cele mai vechi timpuri prin contrastul dintre „noii şi străinii” s-a format o imagine mai degrabă negativă a „străinului”. Astfel el apare ca duşman periculos, ciudat, amoral, înzesrat cu abilităţi magice şi poate face multe rele, toate acestea au dus la un complex de superioritate care a servit ucraineanului ca un talisman sentimental. Cel mai des și cel mai bine conturat apare portretul rusului, el este denumit moscal sau  cațap, urmat de imaginea evreului (jidovolui) și rromului (țiganului).  

           

Imaginea rusului și în sens mai larg, complexul relațiilor ucraineano-ruse ocupă un loc important în folclorul ucrainean al secolului al XIX-lea și începutul secolul al XX-lea, în care  nu întâlnim denumirea de rus, rosian sau velicorus (rus din Rusia mare, ucraineanul era denumit malorus, mallo-ros, rus mic, rus din Rusia mică) ci numai etnonimul moscal. În Dicționarul lui Boris Hrincenko găsim cincizeci și șase de definiții ale cuvântului moscal, iar în Dicționarul  apărut la mijlocul secolului al XIX-lea, Volodimir Dal spune că termenul moscal este de origine malorosă și înseamnă: moscovit, soldat rus. În ambele dicționare găsim multe proverbe și zicători legate de firea moscalului, iată câteva:

            „Cine vine? Dracul! Bine, moscalul să nu vină”;

            „Ştie moscalul drumul, dar de întrebat tot întreabă”;

            „Când te împrieteneşti cu moscalul, să nu laşi parul din mână”.

            Într-adevăr la început, moscalul  era denumirea dată soldaţilor din armata ţaristă, care îi obideau pe ţărani, violându-le nevestele şi fetele, prin urmare şi această atitudine negativă a ucrainenilor faţă de ei, care s-a reflectat în proverbe.

            Cu toate acestea, în multe dintre texte nu este vorba doar de moscalulsoldat ci şi de moscalul ţăran, comerciant, meşter, etc. Prin urmare în foclorul ucrainean moscalul nu este doar soldatul armatei ţariste ci altoetnonimul dat poporului rus. Cercetătorul Heorhiy Bulaşev spune în lucrarea Poporul ucrainean în legendele sale: „Ucrainenii îi numesc pe velocoruşi „moscali” şi îi privesc cu suspiciune şi cu oarecare teamă, considerându-i lacomi, brutali, vicleni, leneşi, răzbunători şi evită să intre în contact cu ei, considerându-i vrăjitori”.

            Lunga, dar nu întotdeauna pozitiva experienţă a acestei comunicări a condus la această imagine a rusului în toate genurile folclorului ucrainean: basme, poveşti din viaţa de zi cu zi, anecdote, cântece lirice şi umoristice, piese teatrale cu naşterea Domnului, etc.

            Încă din secolul al XVII-lea, moscalul devine un personaj des întâlnit în piesele de teatru şcolare (drame şcolare). În aceste spectacole alături de ucraineni (ţărani, studenţi, cazaci) apar şi reprezentanţii altor grupuri etnice: lituanieni, beloruşi, polonezii (nobili şi preoţi), evreii (arendaşi şi hangii), ţigani şi moscali care apar întotdeauna ca şarlatani. La fel apar şi în piesele teatrale cu naşterea Domnului, gata să păcălească pe oricine, concurând cu imaginea ţiganului. În varianta voliniană moscalul se ceartă cu ţiganul pentru o iapă, iar în variantele vest-ucrainene cu viclenia sa îl ajută pe cazacul zaporojean.

            Foarte răspândită este imaginea moscalului şi în basmele ucrainene în care îl înlocuieşte cu mare succes pe tradiţionalul hoţ sau pe vicleanul batjocoritor care întotdeauna îl păcălesc pe ţăranul nătâng, de exemplul în Poltava a fost culeasă o poveste în care moscalul primeşte bani de la un ţăran în schimbul cărora îi promite că îi va învăţa boii să vorbească. În altă poveste moscalul ajunge în iad unde prin diverse şiretlicuri izgoneşte dracii afară. În alta se preface că pescuieşte cu dalta, în timp ce o bătrânică care punea pânza la înmuiat în râu se miră de el, un alt moscal îi fură acesteia pânza. Poveşti cu subiectele asemănătoare găsim cu sutele în culegerile lui Ivan Rudcenko, Mihaylo Drahomanov, Pavlo Ciubinski, Boris Hrincenko şi a altora. Toate aceste poveşti păstrează acelaşi stereotip al rusului ca fiind leneş, viclean şi tâlhar.

            Ivan Kotlearevski era primul care folosindu-se de proverbe, cântece şi poveşti în care se reflectau stereotipurile interetnice ucraineano-ruse, scrie binecunoscutul vodevil „Moscalul vrăjitor”.

            Iată un dialog între soldatul moscal şi ucrainianul Mihaylo:

Soldatul: Noi avem o zicătoare : haholii deşi nu sunt buni la nimic, totuşi au voce frumoasă…

Mihaylo: Zicătoare?… Dacă vorbim despre zicători şi noi avem destule împotriva moscalilor, de exemplu: când ai de-a face cu un moscal ţine piatra în buzunar; la ce se referă zicătoarea poţi să-ţi dai seama şi singur că nu eşti prost.

            De asemenea I. Kotlearevski introduce patru proverbe despre moscali şi în „Eneida” travestita.             

            Foarte multe astfel de proverbe despre moscali găsim în culegerile folclorice ale lui Oleksyi Pavloviski, V. Smyrnyţki, H. Iliakevici, O. Markovici şi ai altora, dar cea mai bine cunoscută este culegerea de folclor „Zicători şi proverbe ucrainene”  (1864), lucrare ce ocupă un loc important în paremiologia universală, semnată de Matvyi Nomys, în care întâlnim, sute de texte, în afara celor interzise de cenzură, care reflectă relaţia dintre cele două popoare şi se pot împărţi în câteva secţiuni tematice cum ar fi: aspecte istorice ale relaţiilor;  atitudinea faţă de armata rusă, evaluarea caracterului, obiceiurilor şi comportamentului moscalilor, atitudinea lor faţă de ucraineni, sfaturi despre cum să te comporţi cu moscalii şi altele.

            Cercetătorii contemporani au ajuns la concluzia că moscalul în folclorul ucrainean  apare în două ipostaze: în ipostază de şarlatan care cu orice preţ vrea să-l păcălească pe hahol (poreclă dată de ruşi ucrainenilor, „rutenilor” cum earu denumiţi în trecut) şi în cea de idiot, care nu ştie nimic, nici cele mai elementare lucruri.

            Această imagine a moscalului, a fost transferată şi în anecdotele populare despre moscali:

            „Moscalule tu deşi eşti om bun, dar mantaua ta e hoaţă”;

„Tată, tată intră necuratul în casă! Lasă-l să intre, bine că nu intră moscalul”;

„Au fost mulţi oameni în biserică? Nu a fost niciun om numai moscalii”;

„Vorbim despre lup, iar moscalul a furat iapa”;

„Degeaba e om bun, dacă-i moscal”.

De asemenea în anecdotele şi istorioarele umoristice despre ruşi ei sunt deseori denumiţi şi caţapi.

Iată o anecdotă care circulă și în ziua de astăzi:

„– Tată cine sunt ruşii şi cine sunt caţapii?

        Ruşii trăiesc în Rusia, iar caţapii încearcă să formeze Ucraina Independentă.

        Tată dar cine sunt evreii şi cine sunt jidanii?

        Evreii trăiesc în Israel, iar jidanii încearcă să formeze Ucraina Independentă.

        Tată dar cine sunt ucrainenii şi cine sunt haholii?

        Ucrainenii sunt cei care trăiesc peste hotarele Ucrainei şi numai pot de dorul ei, iar

haholii trăiesc în Ucraina şi nu îi lasă pe caţapi şi pe jidani să formeze Ucraina Independentă.”

Termenii ca „moscovșcina” (moscovia – denumirea teritoriilor al căror centru era oraşul Moscova) şi „moscal” a fost des folosit de clasicii literaturii ucrainene, dar şi de lingvişti, istorici şi publicişti. De exemplu, în 1918 apare dicţionarul bilingv al lui V. Dubrovski, destul de cunoscut în acea vreme, care se numea „Dicţionarul moscovit-ucrainean” şi „Dicţionarul ucrainean-moscovit”. El a fost considerat ca un ghid practic de conversaţie, dar ca şi o culegere de moscovisme, pentru ucrainenii moscalizaţi, care s-au trezit şi învaţă limba natală.

            Cercurile conducătoare moscovite duceau o luptă necontenită împotriva acestor termeni. Cenzura ţaristă  interzicea cuvinte precum „moscal”, „ucraina”, „ucrainean”, sau „zaporojean” (cazac din organizație autonomă ucraineană, cu caracter militar, din perioada sec. XVI-XVIII,  stabilită în aval de pragurile Niprului), iar în perioada stalinistă cei ce rosteau cuvintele moscovșcina” sau „moscal” plăteau cu viaţa fiind consideraţi naţionalişti burghezi.

Istoricul şi lingvistul ucrainean Evhen Nakonecniy (persecutat de KGB şi condamnat la 25 de ani de închisoare, din care a executat 6) în lucrarea Numele furat: de ce rusinii au devenit ucraineni se întreabă de ce Rusia se teme atât de tare de această denumire străveche, de „moscal” pe care i-au dat-o ucrainenii? De ce ruşii intră în panică când aud acest cuvânt şi îl consideră o jignire la adresa lor? „Deseori se folosesc asemenea etnonime cu conţinut ofensator, dar nu întotdeauna purtătorii lor se simt ofensaţi. De exemplu etnonimul de „neamţ”, foarte larg răspândit în limbile slave este etichetată o persoană care vorbeşte neclar, adică într-o limbă străină şi cu toate acestea germanii nu se supără pentru acest etnonim pişcător”– spune  Evhen Nakonecniy.

Pentru a răspunde la întrebarea de ce ruşii se tem de etnonimul de „moscal”, trebuie să analizăm ce încărcătură emoţianală poartă acest cuvânt. Etnonimul „moscal” niciodată (cu unele excepţii foarte rare) nu este conotat pozitiv sau cel puţin neutru. În el întotdeauna se resimt ostilitatea, dezgustul, dispreţul, aroganţa şi ura faţă de cel care este denumit astfel. Şi asta se datorează relaţiei istorice tensionate care a existat între ruşi şi ucraineni.

Jurnalistul şi criticul literar ucrainean Luca Luţiv în lucrarea Taras Şevcenko despre moscali şi Moscovie, scrie că  în manualele şcolare de limbă şi literatură ucrainenă, din perioada comunistă, în analiza literară a poemului „Caterina” scris de Taras Hrihorovici Şevcenko, la versul  „Că moscalu-i străin vouă – Joc de voi îşi bate”, se dădea explicaţia că prin cuvântul „moscal” ucrainenii îi denumesc pe soldaţi, iar la versul  „pleacă în a sa Moscovie” se dă explicaţia că soldatul se duce în cazarmă.

Transferarea termenului de „moscal” din sfera etnică în cea socială se încearcă şi acuma, mulţi susţin că „moscal” e sinonim cu funcţionar public.

 Cu toate acestea, Lenin folosea des termenul „moscal” şi nu se referea la soldaţi. La al XIII-lea Congres al Partidului Comunist Rus (bolşevic), el a insitat cu privire la recunoaşterea independenţei Finlandiei „căci altfel se va spune că moscalii, şovinii, velicoruşii vor să-i sugrume pe finlandezi”.  De asemenea referindu-se la Polonia a spus; „acolo îi sperie pe muncitori, că moscalii, velicoruşii, care întotdeauna îi apăsau pe polonezi, vor să introducă în Polonia şovinismul velicorus sub masca comunismului”.

În binecunoscuta prefaţă la culegerea sa de creaţii poetice „Cobzarul” Taras Şevcenko scria că el, la fel ca toţi intelectualii ucraineni înţeleg foarte bine ce înseamnă cuvântul „moscal”.

„Aud şi deseori citesc: polonezii publică, cehii, sârbii, bulgarii, muntenegrenii, moscalii – toţi publică, iar noi nimic… Ei strigă, de ce nu scriem în moscovită? (…) Strigă despre fraternitate şi latră ca nişte câini turbaţi. Strigă despre o singură literatură slavă, dar nu vor să vadă ce se întâmpla cu slavii!”. Şevcenko termină prefaţa sus amintită îndemnându-i pe scriitorii ucraineni: „Nu îi luaţi în seamă pe moscali, ei să scrie în limba lor, iar noi vom scrie în limba noastră. Ei au poporul şi cuvântul lor, noi avem poporul şi cuvântul nostru”.

            Taras Şevcenko niciodată nu a folosit termenul „rosian” (rus).

Evhen Nakonecniy în lucrarea citată mai sus publică un fragment din scrisoarea corifeului dramaturgiei ucrainene Marco Kropyvnyţkyi, de numele căruia se leagă teatrul profesionist ucrainean, adresată lui Boris Hrincenko: „Totul ce ne spun moscalii despre fraternitate şi  afecţiune nu-i decât minciună şi mizerie. Nu există aşa ceva. Poţi te îmbraci în straiele lui, poţi să te porţi „caţapeşte” (de la caţap), însă nici atunci nu o să-i fi frate. Cei, care trăiesc aici, de-ai noştri – nu sunt de loc de-ai noştri; numai se prefac că sunt de-ai noştri pentru propriile lor foloase. (…) Un negustor m-a întrebat: «Spuneţi-mi vă rog, haholii sunt ortodocşi?», iar o cursantă moscovită când soţia mea a întrebat-o «De ce nu îi suportă pe malororoşi?» a răspuns: «Deoarece sunt ţigani»”. 

La rândul său Borys Hrincenko folosea întotdeauna termenii moscal şi Moscovia. De exemplu: „Părea că în Ucraina trăiesc două popoare, două naţionalităţi: oamenii săraci şi truditori erau ucraineni, iar cei bogaţi – moscali”, scrie în Cum trăia poporul ucrainean (Scurtă istorie a Ucrainei). Tot în această carticică scrisă pentru oamenii simpli foloseşte acest etnonim împreună cu toate sinonimele lui: „Atunci a început gâlceava şi cu moscalii (ruşi, velicoruşi, caţapi), iar în ceea ce priveşte limba rusă, întodeauna o numea „limba moscovită”.

Paralel cu vechea denumire de „moscal” dată ruşilor, în Ucraina de Vest începând din secolul al XVIII-lea s-a înrădăcinat şi cea de „caţap” cu toate derivatele sale.

O veche zicătoare populară spune: „Dumnezeu a creat ţapul, iar dracul caţapul”.

Într-o caricatură al pictorului Vasyly Hulak (de la începutul secolului XX) intitulată „Zece porunci pentru fetele tinere – porunca a şaptea niciodată să nu iubeşti un caţap”.

Există două versiuni în ceea ce priveşte apariţia acestei denumiri una dintre ele spune că ea vine de la expresia „cac ţap” (ca ţapul) legată de obiceiul ruşilor de a purta bărbi lungi, iar a doua spune că ar veni de la cuvântul arab casab (qassab) – măcelar. Se spune că denumire de măcelar” le-a fost dată ruşilor în timpul cuceririi Kazanului (azi capitala Tatarstanului) când aceştia le-au promis tătarilor că dacă se predau fără luptă o să le cruţe viaţa, însă când aceştia au depus armele şi au deschis porţile, oştenii lui Ivan cel Groaznic i-au măcelărit pe toţi.

În limba rusă, cuvântul „caţap” a fost utilizat pe scară largă ca o poreclă jignitoare dată de către „starovierţi“ (vechi credincioşi, rascolnici) celor ce au rămas în „biserica lui Antihrist” adică celor care au acceptat reforma patriarhului Bisericii Ruse Nikon. Astfel cuvântul „caţap” a

a pătruns în limba ucraineană din limba rusă şi imediat a fost asociat cu cel de „velicorus”.

Mai mult de atât, acestă denumire vulgară la adresa ruşilor era deseori folosită de scriitorii ucraineni în corespondenţa lor privată şi avem o grămadă de dovezi, în acest sens.

În scrisoarea adresată lui Iacov Kuharenko din 30 septembrie 1842 poetul Taras Şevcenko scrie: „Oare e vina mea că nu m-am născut caţap sau francez?” (Taras Şevcenko Opera integrală, Varşava – Lviv, 1935).  La rândul său Iacov Kuharenko – scriitor şi etnograf ucrainean, hatmanul Armatei cazacilor de la Marea Neagră îi scrie în 1857 poetului care i-a dedicat poemul „Fântâna moscalului” şi care tocmai s-a întors din exil: „Ah Taras, Taras, o să te termine această caţapie blestemată! Încotro te îndrepţi? Din nou te vâri în gura lupului, scuipă pe ei”. (O. Bileţkyi Scriitorul şi epoca, Editura de stat URSS, 1963).

Ucraineanul N. V, Gogol, deşi este considerat scriitor rus, deoarece scria în limba rusă, deseori cu mare dispreţ îi numea pe ruşi „caţapi”. În povestirea „Serile în cătunul de lângă Dikanka” scrie : „Blestemaţii de caţapi mănâncă ciorba de varză chiar cu gândaci de bucătărie”, iar în scrisoarea adresată compatriotului său Mihayl Maksimovici (istoric, filolog şi etnograf) îl sfătuieşte pe acesta: „Daţi-o încolo de „caţapie” şi mergeţi în Hetmanatul Căzăcesc (stat al cazacilor din Zaporijia, întins în regiunile centrale și nord-estice ale Ucrainei care s-a bucurat de o perioadă de independență, urmată de una de autonomie între 1649 – 1775).  Eu singur mă gândesc să fac la fel şi la anul să mă car de aici. Dacă mă gândesc bine suntem nişte proşti! Cui jertfim noi totul”.

Astfel îi numea pe ruşi nu numai ucrainenii ci şi evreii din Ucraina. Binecunoscutul etnograf şi culegător de foclor scrie: „Când caţapul cumpără o seceră o încearcă de trei ori. Înainte de toate îşi smulge un fir din barbă şi încearcă să-l despice cu secera în două, dacă firul se despică secera e bună, dacă nu se despică e de proastă calitate, pe urmă loveşte cu secera într-o piatră, dacă din piatră sar scântei secera e bună, dacă nu sar e de proastă calitate, iar mai pe urmă încearcă s-o ascundă sub cojoc, dacă vânzătorul nu îl observă secera e bună, iar dacă îl observă e de proastă calitate…”

În Ucraina de astăzi ruşii sunt în continuare numiţi „moscali” şi „caţapi”. Nemaivorbind de site-urile şi forumurile arhipline de bancuri jignitoare la adresa ruşilor, la orice magazin de suveniruri din Ucraina în schimbul câtorva hrivne se pot cumpăra diferite lucruri (tricouri, câni, pixuri, ilustrate) cu inscripţii obscene şi jignitoare la adresa ruşilor. Iar în restaurantul „Kraivka” din Lviv în meniu se găsesc băuturi şi mâncăruri precum „Sângele moscalului”, „Moscălaşii beţi”, „Gud bay eliberatorilor” şi altele. 

 

Dar să vedem cum apare ucraineanul în ochii rusului.

Mikola Riabciuk în cartea „De la Malorusia la Ucraina: paradoxurile formării întârziate a naţiunii” spune că ruşii „colonizatorii” se folosesc de o gamă largă de denumiri jignitoare la adresa ucrainenilor, numindu-i adesea boi, cocoşi, neciopliţi, needucaţi, colhoznici şi lista nu se opreşte aici, însă există o denumire comună veche dată ucrainenilor cea de „hahol” pentru acel obicei ciuadat de a-şi rade capul şi a lăsa pe creştet un smoc lung de păr numit şi oseledeţ (hering, scrumbie). Ruşii deseori îi porecleau pe cazaci „moţaţi”, „hoholi”, câteodată „hoholi fără creier” fapt pentru care cazacii se enervau de făceau spume la gură şi îi luau pe aceştia la bătaie, cu toate că în acele timpuri eceste glume erau un lucru obişnuit, ruşi nu se supărau când în scrierile străinilor apăreau glume şi tot felul de fabule la adresa lor, –  susţin mai mulţi istorici ucraineni. Intelectualitatea rusă, de dinaintea revoluţiei, deasemenea îi numea pe ucraineni „hoholi”, iar  Ucraina „Hohlandia” („Hohlanda”).

În cartea „Ceaţa ucraineană şi soarele rus” Andryi Okara, ucrainean născut în Moscova,    scrie că asemenea lui, toţi ucrainenii ce trăiesc în Rusia resimt lipsa de respect a ruşilor faţă de tot ce este ucrainean. Pe de o parte ucraineanul este denumit cu simpatie şi nu prea „hahol-saloid” (mâncător de slănină), „hahol-prydurcenko” (prostuţ, ţicnit), se fac glume nelalocul lor şi despre limba ucraineană şi Ucraina. Ucraineanul în Rusia este privit ca un „frate mai mic” care trăieşte şi se hrăneşte pe „spatele fratelui mare”, adică a rusului. De asemenea ruşii nu-şi ascund bucuria de toate relele ce se întâmplă în Ucraina cum ar fi criza economică. Pe de altă parte se crede că Ucraina şi ideea ucraineană a fost inventată  de duşmanii Rusiei pentru a dezbina „unica ţară rusă”, „unicul popor rus”. „Demascând” „himera ucraineană” istoricii ruşi spun că aceasta s-a format după şablonul conspiraţie masonice.

Trebuie menţionat faptul că recent a apărut o nouă etimologie, nerusească, a cuvântului „hahol”, o teoria care spune că denumirea jignitoare de „hahol” vine de la cuvântul tătar „hoh ollu” ce înseamnă „galbenoalbastru” sau după altă variantă „hoh ollu” poate fi interpretat ca „fiu al cerului”, dar mai există şi varianta că „hahol” („hohol”, „cocol”) e de origine tibetană şi înseamnă cunună sau coroană.

Pseudo-etnonimul „hahol” era perceput diferit de la o vreme la alta. Înaintea bătăliei de la Poltava, ucrainenii nu se simţeau jigniţi când erau numiţi astfel. „Istoria Rusianilor”  relatează că intrarea suedezilor în Malorusia nu semăna deloc a ocupaţie neprietenoasă şi nu avea nimic duşmănos în ea. Suedezii treceau prin satele ucrainenilor şi peste pământurile acestora ca nişte trecători paşnici şi prieteni, neaducând nicio pagubă acestora, spre deosebire de oştenii ţarului, care strigau cât îi ţinea gura că lor li se cuvin toate găinile, gâştele, nevestele tinere şi fetele deoarece ei îi slujesc atât ţarului cât şi lui Dumnezeu.  Suedezii nu luau cu forţa şi nici măcar nu cereau nimic ci cumpărau cu banii jos tot de ce aveau nevoie. Fiecare suedez a fost instruit şi învăţat să spună în limba rusiană: „Nu vă temeţi, noi suntem de-ai voştri, iar voi sunteţi de-ai noştri!”. Dar cu toate acestea poporul de aici, semănând foarte mult cu americanii sălbatici sau cu asiaticii capricioşi, ieşind din ascunzătorile sale se mirau de amabilitatea suedezilor dar deoarece aceştia vorbeau între ei în altă limbă, şi nu îşi făceau semnul crucii, ba pe deasupra mâncau vinerea carne şi lapte, îi considerau păgâni şi îi ucideau ori de câte ori aveau ocazia, iar câteodată îi luau prizonieri şi îi predau ţarului fapt pentru care la început primeau bani, iar pe urmă un pahar de alcool şi felicitări: „Îţi mulţumim haholule!” 

În prima jumătate al secolului XIX-lea ucrainenii de sub ocupaţia rusă, oficial erau numiţi maloruşi, iar neoficial „haholi”, îndeosebi ţăranii ucraineni, pe care ruşii îi considerau pe de o parte nedăunători, buni la suflet, îi admirau pentru cântecele şi dansurile lor, pentru hărnicie şi dragostea lor  pentru pământ şi agricultură, iar pe de altă parte îi numeai „haholi proşti, inculţi şi neciopliţi”.   

Renaşterea literaturii ucrainene, încetul cu încetul, începea să demoleze arhetipul rustic al „haholului prost”. De aceea, criticul Vissarion Grigorievici Belinski pozând în liberal, îmbrăcat în toga tribunului” fiind întradevăr paznicul bunurilor imperiei împotriva răzvrătirii ucrainene” cu mare ură şovinistă vorbea despre „pariotismul haholesc” al lui Taras Şevcenko „acest radical hahol a scris două calomnii – una la adresa ţarului, iar altul la adresa ţarinei (…) Ah haholii ăştia – nişte berbeci! Se fac liberali în numele găluştelor şi colţunaşilor cu slănină!”

În literatura rusă foarte des întâlnim această denumire jignitoare: Puşkin în poezia „Genealogia mea” scrie:

 

Bunicul n’a vândut plăcinte,

N’a lustruit, linguşitor,

împărăteasca ’ncălţăminte,

n’a fost nici prinţ, dar nici hahol”.

 

Haholi îi numeu pe ucraineni şi L.N. Tolstoi în povestirea „Doi bătrâni”, V. Corolenko în „Muzicantul orb”, I lajecnikov în „Casa de gheaţă” şi alţii.

„Prin anii ’30 ai secolului XX criticii literari vest-ucraineni au remarcat faptul că scriitorii sovietici îi numesc în operele sale pe ucraineni „haholi”. Până şi Soljeniţân, fiind pe jumătate ucrainean îi numeşte pe ucraineni „haholi” chiar şi în cuvântul autorului la fel ca mulţi alţi scriitori contemporani”, spune Evhen Nakonecniy în Numele furat: de ce rusinii au devenit ucraineni.    

Astfel literatura rusă era plină de haholi semidebili, ceea ce l-a determinat pe Volodymyr Vynnycenko să publice un protest: în care spune că ori de câte ori citeşte câte o povestire despre „haholi”, cum obişnuieşte de mult timp literatura rusă de a-i porecli pe ucraineni, îl cuprinde un sentiment de ruşine şi frică. „Întotdeauna şi peste tot în literartura rusă „haholul” este nătâng, puţin viclean, neapărat leneş şi foarte rar bun la suflet”.

Bineînţeles ţăranii, oamenii simpli, niciodată nu se supărau când erau numiţi „haholi”, ba mai mult de atât mulţi dintre ei se considerau „haholi”.

Tânărul general al Republicii Populare Ucrainene Iurko Tiutiunnynik în 1917, vorbind în faţa a şapte mii de ucraineni le spune: „Cine dintre voi este ucrainean să ridice mâna!” Au ridicat mâinele în jur de 300 sute de oameni. „Cine dintre voi este malorus să ridice mâna!” Au ridicat mai mult decât jumătate din ei. „Şi acum cine este hahol să ridice mâna!” Atunci au ridicat mâinile şi restul mulţimii. „Ucraineni, maloruşi şi haholi ridicaţi mâinile!” a ordonat generalul şi toată mulţimea a ridicat mâinile.

La fel şi Olexandr Dovjenko în scenariul filmului „Desna Fermecată” aminteşte despre o discuţie pe care a avut-o, fiind copil mic, cândva cu tatăl său:

            „– Tată!

        Ce-i fiule?

        Ce fel de oameni călătoresc sunt cei de acolo, ce călătoresc pe apă?

        Sunt oameni de departe, din Orlov. Sunt ruşi, călătoresc din Rusia.

        Dar noi cine suntem? Noi nu suntem ruşi?

        Nu, noi nu suntem ruşi.

        Dar ce suntem tată? Cine suntem noi?

        Cine ar putea spune. Suntem oameni simpli fiule. Haholii, cei ce lucrează pământul…”

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: