Studii de istorie a Ucrainei (II)

2. CIMERIENI, SCIŢI, SARMAŢI

  Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna!”

Eclesiastul

Cimerienii

Image

 Istoria Ucrainei îşi are începuturile în trecutul îndepărtat, undeva spre sfârşitul epocii de bronz când în ţinuturile de miazăzi ale Ucrainei (în regiunea stepelor), locuiau cimerienii (foto[1]). Acesta este primul popor de pe teritoriul Ucrainei amintit în sursele scrise.

Unii istorici spun că strămoşul acestui popor a fost Gomer, fiul Iafet, nepotul lui Noe: „Fiii lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal , Meşek şi Tiras. Gomer a fost strămoşul unui popor cunoscut din inscripţiile asiriene ca Gamir sau Gimirrai. Ei sunt cimerienii din vechea literatură greacă şi aparţin familiei de naţiuni indo-europene.”  Poeţii vremii vorbesc despre teroarea inspirată în sufletele oamenilor de cimerieni.

Acest popor alcătuit din păstori şi războinici devine atât de puternic în sec. VIII-VII î. Hr. încât a început să cucerească ţările Asiei Mici şi Asiei Centrale (Asiei Mijlocii), dar spre sfârşitul sec. VII î. Hr. au fost alungaţi din stepele Ucrainei de către sciţi.

Rapsodul grec Homer îi pomeneşte în epopeea sa  „Odisea”. Despre cimerieni a scris şi Herodot, ca despre un popor localizat la nord-vestul Mării Negre, care ameninţat de invazia iminentă a sciţilor şi realizând că nu se pot opune acestora, s-au despărţit în două. Regii susţineau lupta pentru neatârnare şi moartea dacă era cazul, iar poporul susţinea ideea plecării din faţa duşmanului. „Nici mulţimea nu dorea să asculte de regi şi nici regii nu doreau să asculte de mulţime” – spune Herodot. Astfel, conducătorii celor două tabere s-au luptat între ei până nu a rămas nici unul. Poporul i-a îngropat pe malurile Tyrasului (Nistrului) şi pe urmă au plecat de acolo spre alte locuri, însă nu au ajuns prea departe, dispărând din istorie câteva secole mai târziu.

SciţiiImage

Aceşti nomazi de origine iraniană şi-au format propriul lor stat care se numea Marea Sciţie. (foto[2]). Sciția acoperea la vremea respectivă un teritoriu extrem de vast, care cuprindea nordul Mării Negre (astăzi o bună parte din Ucraina), nordul Munților Caucaz (astăzi, sudul RusieiAzerbaidjan și Georgia), nordul și estul Mării Caspice (astăzi, o bună parte din Kazahstan). Teritoriul Dobrogei de astăzi a fost cunoscut în antichitate sub numele în latină de Scythia Minor (Sciția Mică).

Populaţia Sciţiei era compusă din plugari (agricultori) şi militari, însă putera se afla în mânile sciţilor regeşti despre care vorbeşte Herodot ca fiind sciţii adevăraţi sau „socoloți” (scoloți) de rasă indo-iraniană, amestecați într-o oarecare măsură cu alte neamuri asiatice, erau luptători neîntrecuţi şi îi obligau pe ceilalţi să-i plătească birul.

Este binecunoscut faptul că în anul 514 î. Hr. cavaleria scită a învis armata regelui Darius I care a organizat o expediţie împotriva lor.  Când a atacat stepele sciților, Darius I a spus că aceştia sunt aproape imposibil de cucerit datorită faptului că se repliază foarte bine și atacă pe neașteptate. Sciţii i-au supus şi pe tracii care trăiau dincolo de Dunăre.

Între râurile Dnipru şi Don trăiau sciţii agricultori, s-ar putea foarte bine ca tocmai aceştia să fie strămoşii slavilor.

În sec. al III-lea î. Hr. în stepele de la marginea Mării Negre au început să apară alte neamuri de origine iraniană – sarmaţii, care i-au alungat pe sciţi la început în Crimea, iar pe urmă dincolo de Dnipru şi chiar dincolo de Dunăre.

Sarmaţii  Image

Sarmaţii au fost un popor de păstori şi războinici, aparţinând grupului iranian vestic, aflat la început în ţinuturile uralo-caspice. Strabon, vestitul istoric și geograf antic grec scrie : «Corturile de pâslă sunt aşezate pe carele în care ei locuiesc. În jurul corturilor pasc cirezile, cu al căror lapte şi carne se hrănesc. Umblă după păşuni, alegând întotdeauna regiuni bogate în iarbă  – în timpul iernii în mlaştinile din jurul Maiotidei (Marea de Azov), iar vara în câmpii».

Sarmaţii erau împărţiţi în mai multe ramuri: roxolani, siraci, aorşi, lazigi şi alani. În secolul al V-lea î.Hr., după spusele lui Herodot, sarmaţii erau aşezaţi lângă fluviul Don, care îi despărţea de sciţii aflaţi mai spre vest. În secolul al III-lea î. Hr. istoricul grec Polybius vorbeşte despre ei ca fiind aşezaţi între Don şi Nipru. Prin anul 100

î. Hr. acelaşi Strabon, spune că sarmaţii iazigi au ajuns la Nistru. La această dată, întregul teritoriu dintre Nistru şi Don era dominat de sarmaţi (între Nistru şi Nipru locuiau lazigii şi sarmaţii regali, între Nipru şi Don roxolanii).

Sarmaţii impresionau prin modul lor specific de luptă, ei luptau călare, fără scuturi, aveau armuri de fier din cap până în picioare şi mânuiau o sabie lungă cu amândouă mâinile (foto[3]). În societatatea sarmată, un rol important aveau femeile. Herodot credea în legenda care spunea că sarmaţii sunt descendenţii sciţilor şi ai amazoanelor.

Timp de  şase secole au stăpânit sarmaţii stepele din nordul Mării Negre ca pe urmă, în timpul marii strămutări a popoarelor, care trecea exact prin ţinuturile dinspre miazăzi ale Ucrainei, în secolul II d. Hr., sub loviturile hoardei hunilor care veneau de la răsărit şi a goţilor germani, care veneau din apus, pierd stăpânirea acestor teritorii.


[1] Relief din perioada lui Nimrod înfăţişând luptători cimerieni.

[2] Luptă dintre slavi si sciți (această operă de artă bi-dimensională, redată în această imagine, este domeniu public în întreaga lume, datorită fie morţii autorului, fie datei publicării acesteia).

[3] Luptător sarmat (http://istoryk.in.ua/sarmati/)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: