Studii de istorie a Ucrainei (IIІ)

3. Slavii timpurii

           „Erau altfel pentru că trebuia să fie altfel”

                                                                        Sorin PALIGA

Sorin Paliga în prefaţă la cartea pe care a scris-o împreună  cu Eugen S. Teodor „Lingvistica şi Arheologia slavilor timpurii – o altă vedere de la Dunărea de jos” spune: „… aveau slavii «ceva special»? Nu cumva aura aceasta de mister, care îi învăluia – şi care încă le învăluie apariţia, pe la jumătatea primului mileniu – era ceva «construit»? Dar, la urma urmei, ceea ce este mai enigmatic este cel puţin şi mai interesant…”

În lucrarea mai sus amintită autorii ei spun că slavii, în definiția curentă, sunt o ramificație est-central-europeană, de tip satem (de la cuvântul avestic satam «o sută»), a marelui grup indo-european, iar limba slavă face parte din grupa balto-slavă, alături de grupele traco-iliră, frigiană, armeană, dardică și indo-europeană a ramurei răsăritene satem, a limbilor  indo-europene. Mai exista și o ramură occidentală a limbilor indo-europene denimită centum (de la cuvântul latin centum «o sută»), din această ramură făceau parte grupele: germanică, celtică, italică, greacă, toharică și anatoliană. Grupa baltoslavică era formată din subgrupa baltică din care făceau parte limbile vechea prusiana, lituaniana și letona, și din sub grupa slavă care se împărțea în trei arii: sud-slava  cu limbile (slava veche), bulgara, macedoneana, sârbo-croata și slovena;  vest slava cu limbile sârbo luzaciană, cehă, slovacă și polonă și din aria est-slavă căreia îi aparțin limbile: ucraineană, rusă și bielorusă.

„Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că «vatra de formare», Urheimat-ul în termenul german consacrat, (homeland, pravlast) al indo-europenilor a fost la nord și nord-est de Marea Neagră: «într-un spațiu vast, între Marea Neagră, Munții Caucaz, Marea Caspică și Munții Ural.  Nici nu poate fi vorba de a trasa frontiere politice pentru acele timpuri, ci numai de a schița, pe baza analizei comparative coroborate cu descoperirile arheologice, un teritoriu unde s-ar fi putut dezvolta cultura primilor bindo-europeni. Sigur, nu este vorba de o vatră limitată de niște coordonate geografice clare, precise, ci de un vast spațiu geografic unde, gradual, a avut loc o tendință unificatoare în jurul unei ideologii de cuceritori războinici în permanentă mișcare”.

Despre slavi, anticii nu știau mai nimic. Tacit menționează, prin anul 98, că la răsărit de germani se află un grup numit de ei Venedi, adică – au interpretat modernii – precursorii slavilor. La fel și Pliniu cel Bătrân va menționa despre venezi. Mai târziu, în secolul al VI-lea Procopiu din Caesarea îi va consemna cu numele de anți și sclavini iar Iordanes spune că venezii se trag din același trib care poartă trei denumiri: venezi, anți și sclavini.

„Au fost acești venedi totuna cu proto-slavii? (…) Și, dacă da, unde “ – Se întreabă autorii lucrării despre lingvistica și arheologia slavilor timpurii. Iată și răspunsul lor: „Slavii sunt un popor vechi, a căror vatră de formare trebuie să fi fost fie în sudul și sud-estul Poloniei istorice (deci incluzând și sud-vestul Ucrainei de azi), fie ceva mai la est, în zona vest-centrală a Ucrainei de azi. Fie, ca un compromis, pe tot acest spațiu vast de la nord și nord-est de Carpați”. Slavii apar în istorie ceva înainte de anul 550. „Cert este că în migraţia lor spre vest, au ajuns cel mai devreme în secolul al V-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip Praga, iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin triburile slovenilor şi croaţilor. Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii. E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care Iordanes o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru şi Vistula” (Zeno-Karl Pinter, Ioan Marian Ţiplic, Prelegeri de Istorie Medie Universală, 2004).

Tot din această sursă aflăm că în noile locuri unde s-au aşezat slavii, agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni ca ramură principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menţinut şi creşterea animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre exemplu în Bosnia, Serbia şi nordul Macedoniei. Din punct de vedere al organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflau în faza destrămării societăţii gentilice, apărând marile familii patriarhale – zadruge – sau familiile individuale, care mai multe la un loc formau obşti săteşti. La triburile slave care s-au aşezat în Balcani primele formaţiuni statale au apărut spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o parte, a funcţiei eligibile de jupan în funcţie ereditară – cneaz –, iar pe de altă parte, prin transformarea teritoriilor ce reveneau jupanului într-un fel de mici feude.

Apariţia slavilor în istoria Europei şi divizarea lor în ramura apuseană, cea meridională şi cea răsăriteană au influenţat covârşitor viaţa localnicilor şi au produs şi mişcări populare. Astfel se exprimă just cronicarul bizantin Procopiu de Cezareea (secolul VI), că „localnicii fugeau spre slavi, ca să scape de supuşenia imperială bizantină”. E deci firesc faptul că se vor stabili legături de prietenie şi convieţuire paşnică între autohtoni şi slavii veniţi, sau între slavii localnici şi refugiaţii veniţi în regiunile lor. Şi astfel limba slavă, care nu era impusă cu sila, va pătrunde uşor şi printre localnicii europeni. Cu această ocazie, slavii au venit şi în contact cu creştinismul, care va avea un rol însemnat în viaţa lor, favorizând răspândirea printre slavi a unei culturi mai înalte, a culturii bizantine. Stabilirea unei religii unice la ei va întări puterea cneazului. De aceea pretinsul cronicar rus Nestor de la Kiev va trage concluzia că Sf. Apostol Andrei a predicat slavilor, care cu ruşii una sunt şi că şi Apostolul Pavel a propovăduit în Iliria, unde mai târziu s-au aşezat moravii, slavi de origine.

Pe la începutul celui de-al șaselea secol după Christos, apar sclavenii “Slavii să fie aceștia?» – se întreabă cercetătorii S. Paliga și E.S. Teodor.  Sclavini, Sclaveni, Sclavi veneu de peste Dunăre din Barbaricum, adică erau barbari, vorbeau limbi de neînțeles,  nu erau de încredere – «adică străini, barbari, necreștini – sau portretul dușmanului tipic (…) este relativ clar că, dintre cele trei etnonime (venedi, anti, și sclaveni n. a.) folosite cu referire la slavi, unul singur (sclavenus, sclavus) are un etimon cunoscut și acceptat (…) Etnonimul  va fi circulat, nu ne putem îndoi, la nivel colocvial, după cum stă mărturie forma românească șchiau, pl. șchei, perpetuarea formei latine colocviale sclavus, sclavi. Forma este astăzi învechită, dar se păstrează în toponimie, cel mai cunoscut  fiind Șcheii Brașovului «slavii din zona Brașovului»”.

Primii care au folosit forma sclavus cu referire la nou-veniții dinspre nord erau romanicii răsăriteni, protoromânii. Etimonul pare să fie chiar slav slověninъ, pl. slověne „slav”, deformat ca sclavenus, sclavinus, pl. sclaveni, sclavini. «E drept, acel c epentetic (neetimologic) nu este comod, dar –  după știința noastră – este singura etimologie acceptabilă/ păstrarea acestei rădăcini, derivătă de la slovo „cuvânt”, ar fi un argument suficient pentru a postula ideea că, în secolul al VI-lea, grupurile slave care au intrat în contact cu romanitatea răsăriteană foloseau efectiv acest nume ca epitet tribal:  „cuvântătorii”, adică „de-ai noștrii, cei cu care ne putem înțelege”.

Teritoriul Ucrainei a fost unul dintre centrele cele mai importante ale culturii slave timpurii din Evul Mediu, mai înainte ca teritoriul locuit de înaintașii ucrainenilor din ziua de azi să fie împărțit între puterile vecine. Teritoriul Ucrainei a fost locuit în mod sigur începând din anul 5.000 î.Hr, și este una dintre leagănele posibile pentru formarea familiilor limbilor proto-indo-europene. „Cronica vremurilor trecute” cunoscută şi sub titlul „Cronica lui Nestor” de (foto[1]) o istorie a Rusiei Kievene de pe la 850 până la anul 1110, scrisă prin anul 1113 în Kiev (tradusă în limba romană de G. Popa-Lisseanu, apărută la 1935, Bucureşti, Tipografia „Bucovina”, I. E. Torouţiu) este considerată una dintre sursele fundamentale folosite pentru interpretarea istoriei timpurii a slavilor răsăriteni şi începe cu presupusa plecare a slavilor din Babilon; ei s-ar fi așezat pe Dunăre, în zona carpato-balcanică, formând aici substratul peste care s-au suprapus valahii (românii). Patria comună a slavilor ar fi fost, deci situată la nord și la sud de Dunăre de unde s-ar fi răspândit luându-și nume diferite, dar continuând să fie numiți de autor «slavi»  „Mulți ani în urmă, Slavii se stabiliră la Dunăre, unde este acum țara Ungurilor și a Bulgarilor (Bulgarii, popor turco-tătar, slavizat locuind în Peninsula Balcanică. Ei nu trebuiesc confundaţi cu Bulgarii de la Volga. Bulgarii de la Dunăre au favorizat dezvoltarea literaturii slavono-eclesiastice care s’a întrodus în urmă în Rusia. n. t.).

De aci slavii se răspândiră pe pământ și au primit nume după țările unde s’au așezat. Astfel veniră şi se aşezară unii pe malurile Moraviei (Morava. E vorba de Morava din Moravia. Nu trebuie să se facă confuzie cu  cu Morava din Serbia. n. t.) şi se numiră Moravi, alţii se numiră Cehi (Cehi, populaţine slavă de vest, locuitorii Boemiei. n.t.). Şi de asemeni se numără printre slavi: Croaţii cei albi (Croaţii. Chorvatii. Croaţii cei albi locuiau în Dalmaţia, în regiunea numită Croaţia Albă. Croaţii se mai găseau în regiunea de sus a Nistrului. Din aceşti croaţi albi s’a despărţit o ramură care s’a stabilit în sec. VII între Drava şi Adriatica. n. t.) şi Sârbii (Sârbii.  Populaţiune sudslavă, veniţi probabil din regiunea Carpaţilor. n. t.) şi Carintienii (Carintienii. Carantani, populaţiune sudslavă, locuind în Carintia. n. t.). Iar când Volochii atacară pe Slavii de la Dunăre şi se stabiliră între ei şi-i asupriră, aceşti Slavi plecară şi se stabiliră pe Vistula şi se numiră Leşi ; dintre aceşti Leşi se numiră unii Poliani (Polianii, populaţiune slavă. Ei sunt Leşii de câmpie, având capitala Kievul. n. t.), alţii Liutici (Liuticii, populaţiune slavă din regiunea Oderului. n. t.), alţii Moscovieni (Moscovienii. Populaţiune polonă, locuind la cursul de mijloc al Vistulei. Ei erau independenţi de Leşi. n. t.), iar alţii Pomoriani (Pomorianii, slavii de vest, care locuiau în Pomorania. n. t.). Deasemenea veniră aceştia şi se aşezară pe Dnipru şi s’au numit aşişderea Poliani, iar alţii Drevliani (Drevlianii, populaţiune estslavică având capitala Iskorosten. Ei trăiau într’o regiune păduroasă, după care şi-au luat şi numele ; derev, pădure. n. t.)_ fiindcă locuiau în mijlocul pădurilor. Alţii se stabiliră între între Pripet şi Dvina şi se numiră Dregovici (Dregovici, populaţiune estslavă, cu centru la Turov, pe Pripet. n. t.) ; apoi alţii se aşezară pe Dvina şi se numiră Policiani (Polociani,populaţiune estslavă, dependenţi de Krivici. n. t.) după numele unui rău Polota   care se vărsa în Dvina. Slovenii (Slovenii. În afară de numele  general al Slavilor, mai existau Slovenii de lângă lacul Ilmen, având ca centrul cetatea Novgorod. n. t.) care se aşezară împrejurul lacului Ilmen îşi păstrară numele lor şi fundară o cetate pe care o numiră Novgorod ; Alţii se stabiliră pe Desna, pe Sem şi pe Sula şi se numiră Severianii (Severianii, populaţiune estslavă locuind pe Desna. n. t.). Şi astfel s’a împrăştiat poporul slav ; după el s’a numit şi scrierea de slavă”.

Image În volumul de versuri al poetului slovac Ján Kollár (1793 – 1852) (foto[2])  „Fiica Slaviei”, apărut la Budapesta în 1824, distribuit în cinci cânturi, conform unei scheme ideologice: Sala, Elba, Dunăre – ape care traversează lumea slavă occidentală – Lethe și Aheron, în ultimele două imaginând un paradis, un infern și un purgatoriu slav. La începutul ciclului „Aheron” se află câteva sonete referitoare la persoane sau popoare mai puține vinovate față de slavi, sau vinovate mai involuntar. Lor li se rezervă Purgatoriul. Aici pătimesc sufletele popoarelor slave asimilate de alte seminții; românii (valahii) sunt și ei prezenți în calitate de neam amestecat slavo-latin, sugerându-se că geneza lor s-ar afla în romanizarea slavilor, ceea ce corespunde cu ce scrie în vechea cronică rusească a lui Nestor. În nota explicativă privitoare la români se spune: „Valahii care trăiesc în Valahia de azi adeveresc faptul că neamul lor se trage din tați romani și mame slave. Limba lor este un amestec de latină și slavă.” (A se vedea nota la sonetul cu nr. 514). (Ciclul strânge sonete și despre infernul slavilor. Aici se zbat în chinurile iadului toți cei care au dăunat slavilor în vreun fel oarecare, cu fapta sau cu vorba. În infern poate fi întălnit și Matei Corvin care ispășește pentru vina – ne-o spune poetul în nota la sonetul cu nr. 525 – de a se fi exprimat despre panii polonezi în felul următor: „De când m-a făcut bunul Dumnezeu n-am pomenit oameni mai nerozi, mai leneși, mai bețivi, mai necinstiți ca panii polonezi…”. Dar nobilii polonezi erau slavi și de aceia  Kollár se simte lezat în sentimentele sale de patriot slav (Corneliu Barborică, „Utopie și Antiutopie“, cap „Mesianismul slav ca teorie și remediu universal”, Editura Universității București, 1998).


[1]  (Cronicarul Nestor, gravură  de L. Taresevici,  1702)

[2] Ján Kollár[2] (1793 – 1852)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: