Studii de istorie a Ucrainei (I)

AU NEVOIE UCRAINENII DE O ISTORIE A LOR?…

                        Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”

                                                                        Milan KUNDERA

             Cu două mii de ani înainte ca renumitul eseist şi romancier ceh Milan Kundera să scrie cuvintele din mottoul acestui articol, Împăratul Romei, Marcus Ulpius Nerva Traianus a spus: „Ca să ucizi un popor nu e nevoie să-i ucizi bătrânii şi copiii, nici să-i iei femeile şi nici să-i distrugi oştile, ajunge să-i iei istoria şi el va pieri…”, iar „poetul tragic prin excelenţă”, cum l-a denumit Aristotel pe Euripide,  a spus că „Nu există nenorocire mai mare decât pierderea patriei”.

Este o mare tragedie pentru un om dacă suferă de amnezie, dar oare cum s-ar putea măsura tragedia unui popor, tragedia unei naţiuni, căreia i-a fost confiscată istoria, i-a fost interzis dreptul la memorie, i-a fost interzis numele?…

Secole de-a rândul le-a fost dat ucrainenilor să trăiască în această mare şi cumplită nenorocire, încât mulţi dintre ei se întrebau, asemenea renumitului geograf şi cartograf ucrainean Stepan Radnytskyi, care în lucrarea sa Ucraina: Pământ şi Popor (Ukraina, Land Volk), apărută la Viena în 1916 se întreba: „Ce este Ucraina, unde îşi are aşezarea pe globul terestru această misterioasă ţară şi care-i sunt hotarele politice şi etnografice? Nu cumva este o simplă ficţiune geografică şi ucrainenii nu sunt decât plăsmuiri deşarte ale fanteziei înfierbântate a unor entuziaşti întârziaţi care, inspirându-se de la un trecut glorios, se complac în viziunea unui viitor strălucit, confudând aparenţele cu realitatea?”. La această întrebare s-au străduit să dea răspuns aprope toţi istoricii ucraineni şi nu numai.

Istoricul român Ion Nistor (1867-1962) scrie în cartea sa „Ucraina în oglinda cronicarilor moldoveneşti” (Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1941): „Cea mai veche cronică rusească, atribuită lui Nestor, arată că pe la mijlocul veacului al IX-lea d. Chr. Seminţiile slave care sălăşluiau pe podişul Valdai de la obârşia râurilor Dvina, Volga, Don, Nipru şi Bug, se duşmăneau foarte aprig între ele. De aceea, pentru a pune capăt duşmăniilor interne, ele trimiseră soli la Varegii din Scandinavia (…) invitându-i să vină la ei «ca să-i conducă şi să-i cârmuiască». Varegii împliniră dorinţa seminţiilor slave şi traversând pe bărcile lor uşoare Golful Finic sub conducerea căpeteniilor Ruric, Sineus şi Truvor, descalecă în preajma lacurilor Ladoga şi Ilmen, cetatea Novogorodului. Vâslaşii aceştia nordici se numeau în limba lor «Rodzen» aică «ruder», vâslaşi, de unde derivă cuvântul ruşi. Şi astfel lua fiinţă statul rusesc sub dinastia Ruricovţilor, după descălecătorul Ruric. Cu vremea, varegii normanzi fură absorbiţi de masele slave, cărora însă le împrumutaseră numele naţional de ruşi, precum bulgarii descălecători în Balcani,  impuseseră numele lor seminţiilor slave de acolo. Un alt grup de varegi pătrunseră, sub conducerea lui Ascold şi Dir, pe Nipru în jos şi descălecară un al doilea voievodat vareg cu centrul la Kiev. Cronica rusească arată că Ascold şi Dir, cuprinzând această cetate, adunară în jurul lor un mare număr de varegi şi începură să stăpânească ţara Polianilor, în vreme ce Ruric era stabilit ca principe în Novogorod”.

Cosmin Lucaciu şi Aurelian Teodorescu în „Ţara de margine – între mit şi adevăr” (Editura PACO, Bucureşti, 1999) spun că „Pe motiv că aceste grupuri de piraţi, cum îi socoteau ei pe varegi, nu ar fi avut forţa necesară pentru întemeierea noului stat, istoricii ucraineni au respins ideea potrivit căreia ei ar fi fost aceia care au pus bazele Statului Kievean. Să nu fi cunoscut oare faptul, de altfel de notorietate, că aceeaşi varegi au  creat o serie de state în Occidentul european, ca de pildă Normandia? Greu de crezut. Se pare că altele au fost cauzele”.

După cum consemnează toate cronicile vremii măreţia statului Kievean a fost de scurtă durată. Datorită migraţiei pecenigilor, cumanilor şi tătarilor, dar şi a Lituaniei şi regilor polonezi, din acest stat măreţ s-au desprins mai multe voievodate.

O problemă importantă este explicarea denumirii poporului şi a ţării. Prima menţiune ducumentară a numelui de „ukrainyky”, ceea ce înseamnă: locuitori de la graniţă, este relativ târzie aparţinând secolului al XV-lea. Hatmanul Petro Doroşenko a fost printre primii care în mesajele sale către cazaci a folosit denumirile „Ucraina” şi „Ucrainean”. Înainte de asta ucrainenii îşi spuneau ruşi, sau mai erau denumiţi şi rusini sau ruteni – denumirea provenea de la Rusia Kieveană, ei erau, locuitorii (cetăţenii) acestei formaţii statale şi au continuat să poarte acest etnonim toţi cei care nu au fost încorporaţi în Cnezatul Moscovit care şi-a însuşit pe nedrept numele de Rus. Drept dovadă, nu numai locuitorii din Ucraina, ci şi cei din Belorus, Polonia, Moldova, Basarabia şi mulţi alţii îi numesc „moscali”, „muscali” sau „moscoviţi”.

Faptul că ucrainenii au fost mult timp sub ocupaţii străine a făcut ca acest popor cu mari tradiţii istorice şi culturale să nu fie cunoscut în adevărata sa identitate. De aceea de multe ori pentru a se putea ridica unii ucraineni, în condiţiile în care nu exista un stat ucrainean, s-au polonizat ori s-au rusificat. În cercurile oficiale ruse au fost foarte mulţi şovinişti şi reacţionari care nu recunoşteau că ar fi existat vreodată un stat ucrainean. De pildă filozoful, criticul literar rus, fondatorul programului estetic al realismului în literatura rusă, Vissarion Grigorievici Belinski, deşi se declara un democrat revoluţionar, scria: “Ucraina (Malorossia) niciodată nu a fost stat şi nu a avut istorie, în adevăratul sens al cuvântului… Istoria Ucrainei este un râu mărginaş, care s-a scurs în marele fluviu al istoriei ruseşti. Ucrainenii (maloruşii) au fost dintotdeauna un trib şi niciodată un popor… Aşa-zisa  Hetmashchyna şi Zaporizhia nu au fost nici republică nici stat, a fost doar o comunitate ciudată asemănătoare celor asiatice. Duşmanii lor adevăraţi şi dârji au fost tătarii din Crimeea, iar maloruşii au luptat cu ei foarte bine, în spiritul naţionalităţii lor… O asemenea republică ar fi putut fi o armă excelentă pentru oricare stat puternic, dar ea în sine era un stat foarte caricatural, care ştia numai să lupte şi să bea horilcă. Bohdan Hmelnytskyi a văzut cauza imposibilităţii existenţei politice independente a Ucrainei în poziţia sa geografică. Dar mai era o cauză, pe care el probabil n-a înţeles-o: ea consta în caracterul lor patriarchal-primitiv şi incapabil de evoluţie şi dezvoltare morală. Acest popor a fost turnat într-o formă atât de rigidă şi imobilă de fontă, încât nu permite să se apropie de el civilizaţia la o distanţă mai mică de aceea a unei bătăi de tun”.

La fel şi atunci când renaşterea literaturii ucrainene, încetul cu încetul, începea să demoleze arhetipul rustic al „haholului prost” (altă poreclă dată de ruși ucrainenilor), acelaşi Belinski pozând în liberal, îmbrăcat în toga „tribunului” fiind într-adevăr „paznicul bunurilor imperiei împotriva răzvrătirii ucrainene” cu mare ură şovinistă vorbea despre „pariotismul haholesc” al lui Taras Şevcenko „Acest radical hahol a scris două calomnii – una la adresa ţarului, iar alta la adresa ţarinei (…) Ah haholii îştia – nişte berbeci! Se fac liberali în numele găluştelor şi colţunaşilor cu slănină!”.

Astfel, aproape trei secole poporul ucrainean s-a aflat în stare de amnezie, neavând istorie proprie care s-a scurs în marele fluviu al istoriei ruseşti”, neavând trecut, deoarece trecutul lor, eroii neamului şi faptele lor eroice erau considerate legende populare, basme, mituri… Lucian Boia spune în „Istorie şi mit în conştiinţa românească” (Bucureşti, Humanitas, 1997, pag. 9): „Fiecare naţiune îşi are propria mitologie istorică. Nimic nu lămureşte mai bine prezentul şi căile alese spre viitor… decât modul cum o societate înţelege să-şi asume trecutul”.  Pornind de la miturile Greciei antice, de la Iliada lui Homer, arheologul German Heinrich Schliemann a identificat urmele legendarei cetăţi antice Troia din Asia Mică, azi în Turcia. Prin descoperirea locului în care se afla leagănul civilizaţiei eropene a atins apogeul cercetărilor arheologice mondiale.

„Unde este Troia noastră ucraineană?…”, se întreabă Mychailo Donets, regizorul serialului documentar „Ucraina necunoscută” şi tot el răspunde: „În Lavra Pecherska din Kiev, în labirintul ei subteran se ascunde cea mai important parte a memoriei noastre istorice. Despre Illia Morumets se preda la şcoală ca despre un personaj de basm, dar iată moaştele lui, se află aici în Lavra Pecherska, deasupra lor clocoteşte Kievul, acelaşi Kiev pe care l-a apărat de atâtea ori”.

Lângă moaştele lui Illia Morumets se află rămăşiţele dreptului Nestor, care pe parcursul multor decenii a scris „Cronica vremurilor trecute” din care putem afla de pildă despre cruzimea avarilor care îi batjocoreau pe locuitorii paşnici ai pădurilor, înhămând pe nevestele acestora la căruţe când se duceau în ospeţie şi multe alte evenimente şi întâmplări istorice. După avari, a trecut Hoarda de aur, lăsând urme sângeroase pe pământurile Rusiei Kievene.

Numai cine nu a vrut nu a pângârit pământul poporului ucrainean şi din nefericire au vrut  foarte mulţi. Din 46 de milioane de morţi în   Marele Război pentru Apărarea Patriei, cum era denumit în Rusia al Doilea Război Mondial, un sfert erau ucraineni. Hoardele secolului XX ocupau Ucraina, iar pe urmă dăruiau ucrainenilor, glia lor strămoşească stropită de sânge şi udată de lacrimi. Marea de sânge a Războiul civil, nopţi de teroare, procese politice, holodomorurile din 1922, 1923, 1946 şi câte şi mai câte…

Ucraina este cea de-a doua ţară a Europei după suprafaţă, dar de-a lungul istoriei sale, cu excepţia unor perioade scurte ucrainenii nu au avut un stat al lor. Ucrainenii sunt al doilea popor slav ca mărime dar cu toate astea mereu au fost incluşi în diferite ţări străine, cum ar fi Rusia, Polonia, Austria, şi în alte ţări vecine.

Tiberius Puiu scrie în „Ucraina şi ucrainenii – schiţă istorică” (Editura Mustang, Bucureşti, 1999): „Problema ucraineană a fost o problemă de bază a ordinii internaţionale din Europa după primul război mondial. Problema drepturilor populaţiei ucrainene din Galiţia a constituit obiectul multor dezbateri la Liga Naţiunilor şi la diferite întâlniri internaţionale – o rezolvare a problemei ucrainene ar fi putut duce, după părerea multor politologi, la o altă evoluţie a celui de-al doilea război mondial. După al doilea război mondial, Ucraina sovietică, având o important pondere în agricultura şi industria sovietică, a prezentat continu pentru regimul sovietic dificultăţi, cei mai mulţi ucraineni neacceptând să nu fie stăpâni la ei acasă”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: