Pătărăniile unchiului Fedea (14)

NEGUŢĂTORUL DE SMÂNTÂNĂ

 

            Deşi afară era încă întuneric de nu puteai să-ţi dai seama dacă e dimineaţa de joi sau e dimineaţa de vineri, deşi cucoşii încă nu cucurigaseră, unchiul Fedea deja înjura de mama focului toate pietrele ascuţite de pe Drumul Târgului, peste care călca cu picioarele desculţe.

Pe el nu-l putea păcăli întunericul, ştia foarte bine că este dimineaţa de vineri, deoarece în fiecare vineri dimineaţă pleca spre târg cu două cofe de smântână. Ş-apoi dacă ar fi fost şi dimineaţa de joi, unchiul Fedea ar fi călcat tot pe aceleaşi pietre ascuţite, ar fi tras tot aceleaşi înjurături şi ar fi şoptit tot aceleaşi rugăciuni şi asta datorită, în primul rând drumului care avea aceleaşi pietre ascuţite atât în dimineaţa de joi, cât şi în cea de vineri, iar  în al doilea rând unchiul Fedea folosea în fiecare dimineaţă aceleaşi înjurături şi aceleaşi rugăciuni şi pân’ la urmă îi era indiferent că el nu stătea cu smântâna în târg alături de muierile de pe Valea Izei, deoarece avea muşteriii săi şi toţi aleşi pe sprânceană, „numa doftori, advocaţi şi puliţişti” că doară n-o să care el cofele pân’ la Sighet pentru nişte terchea berchea, coate goale sau frânari de la chefere, aceştia nu au decât să târguiască de la muierile din târg.

– Ministeriu mă-ti de uliţă! Că într-o zi mi-oi rumpe pticioarele p’ăn gropti, da bine şi aşe, că de n-aş cunoaşte-o pă de-rost mi-aş rumpe capu, mama ei de treabă! – bombănea unchiul Fedea între un „Crez” şi un „Tatăl nostru”, dar de rupt nu-şi rupea nici picioarele nici capul, căci cunoştea drumul spre târg, cum cunoştea orbul Moşko drumul spre havre ovreiască, căci în fiecare vineri: „haida cu desagii-n gârbiţă la târg, iar de acolo înapoi acasă, flămând ca un câne, tu’i ceapa mă-sii de treabă!”

„Nu care cumva să uiţi că-i vinerea azi! Vi-ne-rea!… Auzâtu-m-ai tu să nu care cumva să îndrăzneşti…, că te bate sfântu’ Dumnezeu care le vede pe toate!” – îl povăţuia în fiecare dimineaţă de vineri mătuşa Măria, ceea ce îl supăra pe unchiul Fedea atât de tare, că primul sfert de drum uita de rugăciuni, de gropi şi de pietre ascuţite, dedicând toate înjurăturile mătuşii Măria:

– Hoaşca  bătrână, atâta ştie: „Nu care cumva să uiţi!…” Uitar-ar Dumnezeu s-o scrie în cartea traiului cel veşnic! Uitar-ar mortea de ea să uite de mironosiţă afurisită!… Bătu-o-ar grebla lui Dumnezeu cu care adună stelele de pe cer şi clopoţelul cu care cheamă îngerii la utrenie…

Dar la dus, dacă era cum era, la întors era  jale mare. Maţele unchiului Fedea chiorăioau de foame mai ceva ca o ceată de pisici în luna lui mărţişor, picioarele i se înmuiau, iar în faţa ochilor i se aşternea ceaţă.  De multe ori se aşeză pe iarbă şi lingea cofele sau ulcioarele de smântână de străluceau mai ceva decât coifurile războinicilor romani, după care se jura pe sfânta Varvara din Bocicoiul Mare şi pe sfântul Anton din Coştiui că  le spălase la fântâna din Sărata, că nu mai putea înainta din cauza roiului de muşte, care zburau după el, din cauza hârburilor nespălate.

– Spălate-ar vecinii rece şi întins pe masă de hârbăreţ nimicitor şi ruinător ce eşti!… De parcă eu nu puteam să le spăl şi apa s-o dau la purcel?… – lua foc mătuşa Măria.

Dar într-o vineri, mare noroc a dat peste unchiul Fedea, i-a pus Dumnezeu mâna în cap nu alta, căci se întoarse acasă mai sătul decât vierul notarului, cu banii în buzunar şi cu cofele nespălate… – minunenea minunilor!

Când duse smântâna la domnul „puliţist” Ioşca, nevasta acestuia i-a dat o pâine neagră şi tare ca piatra din cariera Oblazului.

–        Poate aveţi acasă purceluşi, Fedor-baci? – îl întrebă femeia.

–        Avem, avem, bistoş avem! – se grăbi s-o asigure unchiul Fedea, ca nu cumva

„Doamne fereşte!” să se răzgândească şi să nu-i dea pâinea.

            Mulţumind pentru pâine, unchiul Fedea o zbughi pe uşă afară,  „dar bat-o norocu’ de pituce”, că nicicum nu putea să muşte cu cei doi dinţi ai săi din ea.

            – Apăi bat-o căpăstrul pe cuconiţa puliţistului că-mi dete o pită… – bozgănea unchiul Fedea încercând să rupă un colţ din pâine. După îndelungi sforţări reuşi şi bucuros scobi tot miezul, dar cât miez poate să aibe o pâine uscată?… Unchiului Fedea tocmai i se deschisese pofta de mâncare, dar totodată cu ea îi trecuse prin căpăţână o idee năstruşnică şi din câţiva paşi se opri în mijlocul târgului, lângă o găzdoaie, rumenă, grăsuţă, rotundă ca un dovleac. Muierea şedea între două butoaie şi din când în când striga:

–        Smântână proaspătă! Luaţi smântână proaspătă!…

Unchiul Fedea se apropie de ea şi întinzând pâinea scobită ce se asemăna perfect

cu un ulcior şi prefăcânduse că duce mâna la buzunar după bani, spuse răspicat, aşa cum vorbesc oamenii grăbiţi ce nu au timp de pierdut prin târguri:

–        Ia-n toarnă-mi şi mie aici o literă de smântână!

Femeia bucuroasă îi turnă o ulcică de un litru, dar smântâna dispăru în coaja

pâinii, exact cum dispare apa în pământul secetos. A mai rămas puţin pe fund.

            – Apăi vomule-muiere bună, aci şohan nu-i o literă de smântână! Ai vrut să mă celuieşti, nu mai iau smântână de la tine! – spuse hotărât unchiul Fedea şi răsturnă smântâna rămasă pe fundul pâinii în butoiul femeii.

            – Bată-te Dumnezeu de rondioş împuţit! Eu am crezut că-i om de omenie, iar el uite ce mi-o făcut… – strigă femeia în urma unchiului Fedea care poate nici nu o auzea, căci coaja uscată de pâine se prefăcuse într-o gustoasă plăcintă, iar printre degetele unchieşului picura smântână…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: