Pătărăniile unchiului Fedea (13)

 PORUNCILE DOMNULUI

 

            Despre unchiul Fedea nu se putea spune că era prea-prea bocotan, dar la fel nu se putea spune că ar fi foarte-foarte siromah, nu era nici boltăgiu dar nici şuşăgaş nu  era. Nici nu i se îndoiau şaranţurile podului sub greutatea grânelor, dar nici vântul nu-i şuiera

„Învârtita de pe Iza” prin podul casei. Cu toate că avea iosag doar cât să-şi întoarcă spurcatul iapa, dar în schimb avea de toate. În grajd rumega vaca Floare cu viţelul ei, în coteţ guiţa godacul Mişu, în ţarc behăiau ca două capre, caprele Ţiţura şi Miţura iar prin curte cotcodăcea cloţa Cuculeana îngrijindu-se de cele nouă ghemotoace galbene ale sale, alungându-şi suratele prin toate cotloanele, nici măcar pe ţanţoşul de Petrea nu-l lăsa să se apropie prea mult, cu toate că acesta impunea mare respect prin pintenii săi galbeni şi prin câte un puternic şi răstit „Cu-cu-ri-gu-u-u!”.

            Ei cam aşa arăta găzdăşagul unchiului Fedea, cât despre livadă şi grădină ce să mai vorbim, se găseau de toate ca în grădina raiului – rânduri-rânduri,  straturi-straturi legume şi zarzavaturi: ceapă, ţelină, spanac, castraveţi şi păstârnac, ardei, roşii, leuştean, praz, ridichii şi magheran, linte, lobodă, gulie (scriu în versuri, mai să fie!)…

Iar varza?…                       

Avea unchiul Fedea o varză… de rămâneau caprele duse pe gânduri, cam o jumătate de zi când o vedeau. Nici vărzarii din Câmpul Lung nu au văzut aşa varză mare.

            Gurile rele cleveteau şi flecăreau tot felul de plăsmuiri şi scorneli pe seama verzei unchiului Fedea, ba că unchiul Fedea e bosorcoi şi bosorcăneşte varza, ba că are un soi de varză adusă din Buda, ba că udă varza cu apă din iazul ielelor, pe care o aduce în noaptea de Sânziene, dupe ce se scaldă fetele codrului şi câte şi mai câte.

            Unchiul Fedea râdea pe sub mustaţă de toate palavrele ce le băsneau muierile pizmăreţe, pe care dacă le întrebai primăvara unde se duc îţi răspundeau fudule, că merg să cumpere răsaduri de varză, iar dacă le puneai toamna aceeaşi întrebare, răspundeau că merg să cumpere varză „că anul acesta nu s-a făcut deloc”.       

– De  parcă anul trecut, sau anţărţ s-o făcut la careva dintre ele? – râdea unchiul Fedea.

Dar într-o dimineaţă de toamnă, când unchiul Fedea ieşi în grădină să se bucure de varza lui, era cât pe aici să treacă la Domnul, cu alte cuvinte mai, mai să-şi dea obştescul sfârşit – cineva îi furase şase căpăţâni de varză. Şase!… Nu una, nu două, nici şapte sau opt ci şase!…     

Unchiul Fedea se uita tembelizat de durere la cocenii verzelor şi încetişor, de abia mişcându-şi buzele, începu să pomenească numele Domnului:

– Bată-i Dumnezeu sfântul de hoţi!… Tăia-i-ar capetele taman aşe cum îmi tăiară ei mie vărzuca!… Dar lasă că vă prind eu, cu mâna me’ vă omor… ’tu-vă… – şi urmă o serie de sărbători, obiecte şi canoane bisericeşti, toate cinstindu-le pe mamele hoţilor care au adus pe lume «aşe potlogari».

Toate aceste «blagosloviri» unchiul Fedea le adresase în direcţia dealului Osoi, că «numa de acolo putea să vină hoţul, dar lasă că…» – ameninţă unchiul cu pumnul în direcţia osoienilor.      

            Trei nopţi la rând a stat unchiul Fedea ascuns într-o căpiţă de coceni de porumb, nemişcat ca sfântul Ioan Nepomuc – ocrotitorul minelor de sare, în capela sa de pe malul Lacului Sărat. Trei nopţi a ciulit urechile, strângând în mâini un ciomag, pregătit cu mare dragoste, pentru spinarea hoţilor. De abia în a patra noapte, aproape spre cântatul cocoşilor, se ivi şi multaşteptatul hoţ, pe care unchiul Fedea îl recunoscu „ozon-perţ”.

            – Păi acesta-i deacul Ilie Rozmarin! – şopti speriat unchiul. – Ia te uită la el, behăie în strana bisericii ca un ţap, dar nu se dă înapoi de la furtişaguri, no amu-i amu!… – strânse unchiul Fedea cu putere ciomagul.

            Nebănuind ce «blagoslovenie» îl aşteaptă, diacul Ilie Rozmarin îşi pregăti liniştit sacul, scoase de după brâu o seceră şi începu să taie varza, căpăţână după căpăţână bolborosind:

            – Prima, Doamne iartă-mă! A doua, Domne iartă-mă! A treia… A şasea Doamne iartă-mă! A şaptea, nu fura!… – se opri deacul, la a şasea căpăţână de varză.

            – Ia te uită, îsta fură fără să încalce poruncile Domnului!… No las’ că amu te ’oi bate şi eu după poruncile Domnului! – şopti furios unchiul Fedea şi sări-n afară din căpiţă se năpusti asupra hoţului.

            Ciomagul şuieră prin văzduh ca locomotiva mocăniţei, apropiindu-se de halta Fedorivnei, şi loviturile căzură pe spinarea deacului care, la început, crezu că-l trăzni fulgerul cerului.

            – Prima, Doamne ajută! A doua, Doamne ajută! A treia, Doamne ajută, A patra Doamne ajută! A cincea, să nu omori! – strigă unchiul Fedea şi aruncă nervos ciomagul, pentru că poruncile Domnului nu îi dădură voie să-i tragă deacului «batâr un ciomag pentru fiecare căpăţână».

–        No ş-amu carăte de aci, că de te mai prind, jur că încalc porunca Domnului! –

scuipă cu năduf unchiul Fedea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: