Mustangul

Mihai Hafia Traista –

MUSTANGUL –

poezie în lectura autorului:

Accesati link-ul de mai jos

http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/mustangul

26 – La rămas bun

                                                                           

Image

„În memoria bunului meu prieten, scriitorul  Mihai Nebeleac”

 

Era atâta iarnă-n Rona şi în tine

În noaptea-n care tu te-ai stins.

Spune-mi dincolo-i mai bine,

Sau nu mai ai nimic de zis ?…

Să fi rămas măcar pentru o zi, amice,

La ce atâta grabă pentru drum ?

La vară grâul da –va iar în spice

Tu fă cumva şi vino oarecum.

În viaţa asta tristă şi amară,

Am fost de toate, prieteni şi duşmani,

Dar ne împăcam la o votcă   de secară

Şi colindam ca la sfârşit de an.

Eu te-am iertat de mult, bătrâne

Acum e rândul tău ca să-mă ierţi,

Nici mie mult nu-mi mai rămâne

Căci se topeşte ceara sub peceţi.

Era atâta iarna-n Rona şi în tine

În noaptea-n care tu te-ai dus.

Spune-mi: dincolo-i mai bine,

Sau nu mai ai nimic de spus?…

 

 

Ibovnice cu ochi de Maramureş

Image(Comedie populară în 3 acte)

Motto: «Nu-s picioare ca la Floare…

Aşe mândre şi uşoare.»

din folclorul maramureşan


PERSONAJELE
IONAŞCU GORUN, ţapinar, între două vârste.

FLOARE, nevasta lui Gorun, cu mult mai tânără decât el.

LUPU CIOMAG, tânăr gospodar, oier.

IZA, nevasta lui Lupu Ciomag.

CODRU TOPOR, pădurarul satului.

BABA DRAGUTINA, descântătoare de farmece.

 

Actul I

În casa lui Ionaşcu Gorun.
(Odaie ţărănească. La stânga, în planul întâi, un pat acoperit cu cergă şi două pern;, în planul

al doilea uşa de la cămară. În dreapta, în primul plan, o ladă de zestre vopsită în verde, iar în planul doi, un cuptor ţărănesc zugrăvit în albastru. În planul din fund, pe perete, câteva icoane, ulcioare şi farfurii împodobite cu ştergare înflorate, în partea stângă, uşa de la intrare în odaie, la mijloc o masă, în spatele căreia se află o laviţă lipită de perete, acoperită cu o faţă de masă înflorată; pe masă, o lampă de gaz, o pâine mare acoperită cu un ştergar şi un ulcior de lut; de o parte şi de alta a mesei, câte un scaun cu spătar înalt.)

Scena I

(Floare singură)

FLOARE (mătură podeaua, cu mătură din nuiele de mesteacăn şi cântă.):

Măi, bade, cu cuşmă neagră,

Du-mă-n lume de ţi-s dragă.

De ţ-a hi urât cu mine
Fă-mă brâu pe lângă tine,
De ţ-a hi urât cu brâu
Fă-mă pană de sansiu,
De ţ-a hi urât cu pană
Fă-mă lumnină de ceară:
Bade, unde-i însăra
Eu mândru ţ-oi lumina.
Oamenii te-or întreba:
Ce lumină-i aiasta?
Asta-i lumnină de său.
Drăguţa din satu mneu,
Asta-i lumnină de ceară,
Drăguţa din a me ţară.

(Se aşează pe pat şi oftează.)

Of, Doamne! bine mai zice cântecul… Bătu-o-ar amarul de soartă că mi-o fost ca o mamă vitregă! Ce folos de aşe viaţă, dacă n-am cu cine ieşi duminică la joc? Toate nevestele ies cu bărbaţii lor, numai eu una nu am cu cine, că Ionaşcu al meu…

(Dă din mână a lehamite, apoi se ridică în picioare.)

De nu m-aş drăgosti cu Lupu, cred că aş muri de amar. Aşe om mândru ca el nu-i altu sub soare… Când mă strânge-n braţe şi mă ţucă uit de toate relele, până şi de hâdul de Ionaşcu, bată-l cucu să-l bată, că mi-o mâncat tinereţea! Bine că nu stă prea mult pe acasă şi Lupu poate să-mi aline dorul. Astă seară musai să vină!

(De afară se aude vocea Izei.)

IZA:

Eşti acasă, vecino?

FLOARE (mirată):

Ce dracu… Doamne iartă-mă!

(Îşi face semnul crucii.)

Ce-o mai vrea şi mironosiţa asta?

(Se aud ciocănituri în uşă.)

Acasă îs, acasă!

(Încet.)

Unde să fiu? Eu nu umblu toată ziua pe la vecini ca tine.

SCENA II

(Floare şi Iza)

IZA (intrând pe uşă):

            Lăudăm pe Isus!

FLOARE:

În veci amin! Şezi la noi, vecino!

IZA:

Of, că tare-s grăbită, da mă aşez un pic, să dea Dumnezeu să se aşeze tot binele în casă şi-n gospodărie! M-am apucat de copt pită, da mi s-o găurit tipsia, ard-o focu’! Atunci gânditu-m-am: ia să dau o fugă la vecina Floare, poate-mi împrumută ea pe a ei?

FLOARE:

Vai de mine, da cum să nu!

(Intră în cămară.)

IZA:

Lupu al meu, vrea să urce diseară la stână şi m-am apucat să coc nişte pită ca să nu mai piardă vremea pe acolo cu făcutul mămăligii.

FLOARE (iese din cămară cu tipsia în mână, o întinde Izei.):

Poftim vecino, foloseşte-te sănătoasă de ea!
IZA (luând tipsia):

Mulţam fain, dimineaţă bună, ţi-o aduc îndărăt!
FLOARE:

Nu-i nici o grabă, nu-mi hia de ea aşe repede. Da, spune-mi, vecino, ce mai e nou prin sat că eu… 

IZA:

Da eu nu?… Şi eu dragă vecină, nu-mi văd mâinile de atâta muncă, n-am timp să ies nici până-n uliţă, gândeşti că trăiesc undeva-n pădure, de nu mai ştiu nimic din ce se petrece-n sat, nu am timp şi bună pace!

FLOARE:

Vai, şi eu la fel, de când mă trezesc şi până-n noapte una-întruna…
IZA:

Da, auzit-ai tu, vecină, ce grăiesc nevestele, prin sat?
FLOARE:

De unde să aud? Că eu, de când mă trezesc şi până-n noapte…
IZA:

Da eu nu? Atâta haram pe capul meu că nu am timp nici să schimb o vorbă cu cineva să aflu ce se mai…

FLOARE:

Şi eu la fel, vecino, da spune-mi, ce grăiesc nevestele prin sat?
IZA:

Nu ştiu de e adevărat au ba, da aşe grăiesc toate nevestele că…
FLOARE:

 Dacă grăiesc toate, musai să fie adevărat! Că unde nu-i foc, nici…
IZA:

Aşe m-am gândit şi eu, că dacă grăiesc toate nevestele… că doar, de-ar fi minciună, n-ar grăi toate la fel.

FLOARE:

Aşe-i vecino! Da ce grăiesc?
IZA:

Păi, toate grăiesc că Mara, nevasta lui Codru Topor, pădurarul, e ibovnica birăului.
FLOARE:

A lui Bogdan Borcut!
IZA:

Ezact!
FLOARE:

Nu vorbi, vecino!
IZA:

Ei, vezi! Nici mie nu-mi venea să cred.
FLOARE:

Păi, cine ar fi crezut?

IZA:

Terfeloagă nenorocită! La biserică o face pe mironosiţa, nu ar lipsi de la nici o utrenie sau vecernie, de liturghii nici nu mai pomenesc.

FLOARE:

No, vezi tu, vecino!
IZA:

O făcea pe sfânta.
FLOARE:

Mira-s-ar lumea de capul ei, că ne face satul de comedie!
IZA:

Tun-o, Doamne, şi fulger-o! Cum poate să-şi bată joc de aşe mândru om cum îi Codru Topor?

FLOARE:

O pupezoică!
IZA:

Haită!
FLOARE:

O buleandră!
IZA:

Da, sumna de mătase cu flori de mac şi pantofii de lac, de unde crezi, tu, vecino, că-le are? 

FLOARE:

De la birău!
IZA:

Ezact!
FLOARE:

Nu grăi, vecino!
IZA:

Să nu apuc să-mi coc pita de te mint, vecino, aşe să mă ajute Dumnezeu!

(Îşi face semnul crucii.)

Mi-o povestit doamna Ruxandra, notăreasa. I-am dus lapte şi ouă, şi aşe, din vorbă-n vorbă, am ajuns să povestim despre Mara. Atunci doamna mi-o povestit, cum notarul l-a văzut pe birău cumpărând la târg, în Sighet, sumnă de mătase cu flori de mac şi pantofi de lac; se lăuda că-i cumpără Rozmarinei. Da cine o văzut-o pe nevastă-sa cu sumnă nouă şi cu pantofi de lac? Nimeni! În schimb, pe Mara a văzut-o toată lumea, se plimba ca o crăiţă prin sat, bătu-o-ar Dumnezeu de şulhetică!

FLOARE:

Nu mai ştie ce să facă de buiacă ce e.
IZA:

Aşe-i vecino, aşe-i! Că, Doamne, bine o mai duce cu pădurarul.
FLOARE:

Păi, da cine o văzut-o vreodată cu sapa-n ţarină, sau cu grebla pe câmp?
IZA:

Ce grăieşti, vecino! Nici în grajd la marhă nu intră magopaţa, că are slugă.
FLOARE:

Nu grăi!
IZA:

Aşe-i cum îţi zic, vecino, da tărnoaţa nu ştie să-şi cinstească bărbatul şi se aşterne pe sub alţii, de parcă birăul e mai bun?

FLOARE:

Ce bine le e unora de trăit pe lume, iar eu de când mă trezesc şi până-n noapte…
IZA:

Şi eu! Atâta treabă am pe cap, de nici nu am timp să aflu ce mai e nou prin sat, nimica nu ştiu!

FLOARE:

Da eu nu? De când mă trezesc şi până-n noapte…
IZA:

Şi eu, vecino, la fel, vai de căpuţul meu! Da, Doamne iartă-mă, că m-am aşezat ca o cloţă şi am uitat de pită; fug, că mintenaş se întunecă. Aşe trece ziua de iute, de parcă nici n-o fost.

FLOARE:

Batăr nu grăi vecino, că eu de când mă trezesc şi până-n noapte…
IZA:

Da eu nu, vecino? Atâta trebăluială pe capul meu, de nu mai ştiu cum mă ţin picioarele!
FLOARE:

Vai, da şi pe mine, vecino, că de când mă trezesc şi până-n noapte…
IZA:

Şi eu, vecino! Nu am timp nici să aflu ce se petrece-n sat. Uite aşe, fuguţa, fuguţa şi tot fuguţa

(Se ridică şi se îndreaptă spre uşă.)

Noapte bună! 

FLOARE:

Asemenea şi ţie, vecino! 

(Iza iese.)

Scena III

(Floare singură)

FLOARE (se aşează pe pat):

Fleorţotină afurisită! De ar şti ce noapte o să petrec eu cu Lupu al ei, nu mi-ar mai dori

noapte bună, ci ar crăpa fierea-n ea de necaz. Mai are buleandra neobrăzarea de a o ponegri pe Mara, când ea se ţine cu bărbatul ei? Tot satul o grăieşte, că-i ibovnica lui Codru Topor. Nici nu pleacă Lupu bine de acasă, că păduraru-i deja în patul ei. Nu mi-a povestit mie baba Dragutina că la văzut pe Codru Topor ieşind din ograda ei pe la cântatul cocoşilor? Ce a căutat la ea, că doar nu s-a dus să ceară apă sfinţită în toiul nopţii? Lupu nici nu ştie ce poamă-i nevastă-sa. O leorvă şi jumătate! Doamne!

(Îşi plezneşte palmele.)

Să ai un soţ ca Lupu şi să-l înşeli cu altul! Ce o fi în capul ei? Eu, de aş avea aşe un soţ, i-aş ţuca urmele paşilor.

(Oftează.)

Of, Ioanaşcu al meu, niciodată nu mă ia în braţe, nici nu mă ţucă, numai la bani şi la gheşefturi îi stă capul, vai de tinereţea mea! Da să nu-mi stric seara cu gânduri neplăcute, mai bine mă duc să aduc o uieguţă cu pălincă de pere, de aceea de-i place lui Lupu.

Scena IV

(Ionaşcu singur)

IONAŞCU (intră pe uşă cu un topor în mână şi cu un sac vechi şi plin de petice în spate. Pune

sacul şi toporul sub masă, se uită prin odaie, de parcă ar căuta ceva şi oftează):

Uuf! Da pe unde o fi afurisita de muiere? Lasă de izbelişte uşa descuiată şi se duce la necuratu-n prag. Poate intra cine vrea, de parcă casa mea îi gara din Sighet, bat-o găzduşagu de nevastă! Afară-i noapte şi nici lampa nu-i aprinsă.

(Scoate din buzunarul pieptarului o cutie de chibrituri şi încearcă să aprindă lampa, chibritul se stinge.)

’tui mama ei de şfebelă că nu-i bună de nimic, bine că-i scumpă ca piperul.

(De afară se aude vocea Floarei cântând.)

I-auzi-o îi arde de horit, bat-o norocul, că nu-i bună numai de pustăşaguri.

Scena V

(Ionaşcu şi Floare)

FLOARE: (intră cântând)

«Vino bade pe înserat,
Când vecinii s-or culcat,
Ş-ai la-la-la… »

(Văzându-l pe Ionaşcu se opreşte din cântat şi întreabă speriată):

T-t-tu, eşti, măi, bărbate?

IONAŞCU:

Apăi, dară că-s eu! Da cine vroiai să fie?
FLOARE:

Pă-ă-i, tu… ai zis că te întorci numai sâmbătă seara…
IONAŞCU: (se aşeză la masă):

Şi dacă am zis aşe, ce-i? Gata, nu mai am voie să mă întorc la casa mea când vreau? Sau, poate… 

FLOARE (supărată):

Ia, nu grăi prostii, că eşti om bătrân şi fără minte, mai rău ca un cocon!
IONAŞCU:

Cu minte, sau fără minte, da văd că tu te-ai gătit în portul de sărbătoare şi ai adus şi pălincă…

(Se ridică brusc.)

Ascultă!… Tu, nu cumva?… 

FLOARE:

Doamne fereşte!

(Îşi face semnul crucii.)

Da, ce-ţi trece prin cap, Ionaşcule! Eu îs beteagă, de-abia mă ţin pe picioare, iar tu…

(Pune sticla cu pălincă pe masă.)

Pălinca am adus-o pentru baba Dragutina, a zis că vine să-mi descânte, că de câteva zile încoace nu am nici o putere, se învârte casa cu mine.

(Se prinde cu mâinile de masă.)

Au, mămu-u-ucă! Iar mi-se face rău, nu mă lăsa Ionaşcu-u-ule!

(Se preface că pică, Ionaşcu sare şi o prinde.) 

IONAŞCU:

Vai de mine, ce-i cu tine, femeie?
FLOARE:

Au, Ionaşcule-e-e, nu mă lăsa să mă prăpăde-e-esc!
IONAŞCU (speriat):

No, apăi, ce mă fac cu tine amu?
FLOARE:

Nu mă lăsa să mo-o-or!

(Se preface că leşină.)

IONAŞCU:

No, da ce să-ţi dau?

(O ia în braţe şi o duce în pat.)

Vai de mine, no, ce mă fac?.. Floare, nu muri Floare! Nu mă lăsa singur cu marha pe cap! Stai că te frec cu oţet, poate ţi-o trece.

(Se duce spre cămară, Floare deschide ochi şi zâmbeşte. Din cămară se aude vocea lui Ionaşcu)

No, da unde-i oţetu’, bătu-l-ar amaru! A, l-am găsit!

(Iese cu sticla de oţet, Floare închide repede ochii. Ionaşcu începe s-o frece pe gât şi pe încheieturile mâinilor.)

Floare, nu muri Floare! Vai de mine, ce mă fac? 

FLOARE (se preface că-şi revine din leşin):

Au, Ionaşcule-e-e, nu mă lăsa să mă prăpăde-e-esc! Nu mă lăsa dragule-e-e!

IONAŞCU:

Vai de mine, ce să-ţi dau?
FLOARE:

Nimic, nu-mi trebuie nimic, numai să nu mai grăieşti prostii, că eu le pun la suflet ş-apoi una-două, mi se face rău, şi ai văzut ce păţesc…

IONAŞCU:

Apăi, am văzut… n-o să mai grăiesc nimic. Eu n-am vrut, da mi-au împuiat capul cu tot felul de scorneli.

FLOARE:

Cine?
IONAŞCU:

Ţapinarii.
FLOARE:

Ce ţi-au spus?
IONAŞCU:

 E, nimic.
FLOARE:

Spune-mi, Ionaşcule!
IONAŞCU:

Nu, că iar o să-ţi vină rău.
FLOARE:

N-o să-mi vină, spune-mi dragule, spune-mi!

IONAŞCU:

Apăi, mi-au spus că te ţii cu… că eşti…
FLOARE:

Ce sunt, Ionaşcule, ce, spune odată!
IONAŞCU:

Ibovnica lui Lupu Ciomag.

FLOARE (îşi plezneşte palmele):

O, bătu-i-ar Sfântul Dumnezeu şi Maica Precista de mincinoşi! Ionaşcule, cum poţi să-i crezi pe nişte nemernici?! Cum, Ionaşcule? Putrezi-le-ar oasele prin păduri, să n-aibă parte nici de prohod, nici de popă, nici de lumânare la cap! Cum poţi să-i crezi, dragul meu… tu nu vezi cum mârşavii, nu mai pot de pizmă, că eu mă prăpădesc după tine, de drag ce-mi eşti? Da tu nu vezi asta, şi crezi în scornelile a tot felul de prăpădiţi, în loc să ai încredere în propria-ţi nevastă. Au, mămucă, de ce m-ai adus pe astă lume-e-e?! 

IONAŞCU:

Apăi, eu la început nu i-am crezut, dar mi-o spus şi…
FLOARE:

Cine, Ionaşcule, cine?
IONAŞCU:

Pontatorul.
FLOARE:

Sări-i-ar ochii din cap de bitangă! Şi ce ţi-a spus, Ionaşcule, ce?
IONAŞCU:

Păi, mi-a spus aşe: «Ai grijă, măi, Ionaşcule, că ai nevastă tânără şi buiacă, şi atunci când tu pleci de acasă, vine la ea Lupu Ciomag!», aşe mi-o spus.

FLOARE:

O, bătu-l-ar grebla lui Dumnezeu cu care adună stelele de pe cer! Şi tu crezi în minciunile unui netrebnic câinos, care bârfeşte ca o babă? O, Doamne! Cum va trebui să mor din cauza unui prăpădit, că nu mai am pace în casă din cauza lui şi va trebui să mă arunc de pe Stânca Jidovului în prăpastie. 

IONAŞCU:

Apăi, să nu faci asta, Floare!
FLOARE:

Ba, eu mă arunc!
IONAŞCU:

Ba nu, Floare! Ce m-aş face fără tine cu toată marha pe cap? Şi mintenaş începe şi secerişul…

FLOARE (răstit):

Atunci, dacă vrei ca să nu mă arunc, nu mai grăi prostii, şi nu mai da crezare la tot ce îţi toarnă-n cap calicii de ţapinari şi netrebnicul de pontator. În loc să mă crezi pe mine, tu îi crezi pe ei.

IONAŞCU:

Apăi, pe tine te cred, Floare, dar…
FLOARE:

Dar ce?…
IONAŞCU:

Dar, şi eu…
FLOARE:

Şi tu, ce?…
IONAŞCU:

Şi eu am văzut cu ochii mei…
FLOARE (îşi plezneşte palmele):

Ce ai văzut, Ionaşcule?…
IONAŞCU:

Cum se uită la tine Lupu Ciomag, când vine pe la noi.
FLOARE:

Cum se uită Ionaşcule, cum?
IONAŞCU:

Apăi, aşe ca lupu la mioară… asta am văzut eu cu ochii mei!
FLOARE (în parte):

O, sări-ţi-ar ochii din cap!

(Către el.)

Nu grăi prostii, Ionaşcule, că eu numai pe tine te iubesc şi mă topesc după tine ca o lumânare de seu, iar tu… Of, cum va trebui să mor e-e-eu din cau-u-uza ta-a-a! Că tu dai crezare ochilor tă-ă-ăi, în loc să cre-e-ezi ce-ţi spu-u-un eu-u-u! 

IONAŞCU:

Apăi, te cred, Floare, numai nu boci, că iar ţi se face rău.
FLOARE:

Of, Doamne, că iar mi se face-e-e ră-u-u, nu mă lăsa-a-a, Ionaşcu-u-ule, să mo-o-or!
IONAŞCU:

Nu muri, Floare, că n-o să mai cred niciodată în ceea ce văd, numai nu muri, că ce fac cu marha?

FLOARE:

Aşe să faci Ionaşcule, să nu-i crezi! Ţapinarii te pot minţi, pontatorul te poate minţi, ochii te pot înşela, da eu, Ioanaşcule, niciodată nu te mint şi nici nu te înşel, să mă crezi doar pe mine!

IONAŞCU:

            Doar pe tine te cred, Floare, dar dacă…
FLOARE:

Ce, Ionaşcule, ce?…
IONAŞCU:

Apăi de-l prindeam pe Lupu Ciomag, în seara asta, la mine-n casă, îl tăiam bucăţi cu toporul.

FLOARE:

Of, Ionaşcule, nu mai grăi prostii, că iar mi se face rău, iar o să leşin! Au, nu mă lăsa-a-a să mo-o-or!…

IONAŞCU:

Ce să-ţi dau, Floare, să te mai frec cu oţet?…
FLOARE:

Nu, Ionaşcule, mai bine dă o fugă până la Iza, ea are tot felul de doftorii, cere-i o pilulă pentru dureri de cap.

IONAŞCU:

La Iza, a lui Lupu Coimag?
FLOARE:

Au, Ionaşcule-e-e, mo-o-or!
IONAŞCU: (încurcat):

Da mai bine fug după doctor!
FLOARE:

Au, Ionaşcule-e-e, până vii tu cu doctoru-u-ul eu mo-o-or!
IONAŞCU:

Apăi, eu una-două îl aduc, o iau pe scurtătură prin grădini…
FLOARE:

Au, Ionaşcule, tu lucrezi din greu, iar doctorul o să ceară bani, mulţi bani, Ionaşcule!
IONAŞCU: (se scarpină pe ceafă):

Apăi, că bine zici… dau o fugă până la…


FLOARE:

Da repede, Ionaşcule, că mi-e din ce în ce mai rău, of, nu mă lăsa să mo-o-or!
IONAŞCU:

Apăi, nu muri, Floare, că ce mă fac cu toată marha pe cap şi se apropie şi secerişul…

(Iese.)

Scena VI

(Floare singură)

FLOARE (se ridică din pat):

Dracu l-a adus tocmai acum, când trebuia să apară şi Lupu. Doamne, de-l găsea aici, îl tăia cu toporu! Bine că mi-a trecut prin cap să-l trimit după pilule; dacă-l vede Lupu, nu mai vine, şi chiar de se întâlnesc pe drum, Lupu va fi cu desaga-n spate şi Ioanaşcu n-o să bănuiască nimic, că cine se duce la ibovnică cu desaga-n spate?

CORTINA

ACTUL II
În casa lui Lupu Ciomag


(Odaie ţărănească, foarte asemănătoare cu cea a lui Codru Topor.)

SCENA I

(Lupu şi Iza)

LUPU (stând pe un scăunel, lângă cuptor, se încalţă în opinci):

Să nu uiţi să-mi pui uiaga cu pălincă şi ţigările.

IZA:

Ţi-am pus deja şi pălinca, şi ţigările, şi obielele curate, numai grăbeşte-te că-i noapte şi să nu dai, Doamne fereşte, peste vreo sălbăticiune! Că noaptea are legea ei! 

LUPU:

Nu te teme, nevastă, nu mi-e frică mie de sălbăticiuni!

IZA:

Frică-nefrică, dar mai bine să nu te întâlneşti cu ele. Ai uitat cum l-a sfâşiat un urs pe bătrânul Pupăză?

LUPU:

Pupăză a tras cu puşca-n urs şi l-a rănit, iar cu o fiară rănită şi înfuriată nu-i de joacă, aia te rupe în două. Altfe, ursul fuge de oameni.

IZA:

Fuge – nu fuge, da mai bine să nu te întâlneşti cu el.

LUPU:

Of, spăimoasa mea!

(Se ridică de pe scăunel, se apropie de ea şi o îmbrăţişează.)

IZA:

Dacă ai şti, tu, Lupule… câte nopţi nu am dormit făcându-mi griji pentru tine! Ah, dacă ai şti câte lacrimi am vărsat şi câte rugăciuni am şoptit, ah, dacă ai şti! 

LUPU:

Păi, dacă eşti prostuţă… mă boceşti de parcă aş merge la război. Păi, ce aş putea păţi la stână? Stâna nu-i pădurea, unde se întâmplă să mai moară câte un ţapinar strivit de buşteni.

IZA:

Ce să fac, dacă îmi eşti drag ca lumina ochilor?

LUPU:

Să nu boceşti după mine, şi să dormi noaptea. Acum mă duc.

(Îşi pune desagii pe umăr şi o sărută.)

 Rămâi cu bine, Iza!

IZA:

Du-te cu Dumnezeu, Lupule!

(Se preface că-şi şterge lacrimile.)

 Şi întoarce-te cât mai repede că mi-e tare urât fără tine.

LUPU:

Poimâine mă întorc, draga mea, poimâine!

(Iese.)

Scena II

(Iza singură)

IZA:

Bine că s-a dus şi nu s-a răzgândit, că altfel nu mai putea veni la mine Codru. Acum poate veni liniştit. Doamne, că tare mi-e drag de el, nu că Lupu nu ar fi om fain, da aşe cum îi Codru Topor nu-i altu sub soare! Se comportă aşe, ca un domn, nu degeaba-i pădurar – om cu scaun la cap care ştie carte şi miroase tot timpul a odicolon, nu ca Lupu al meu, pute a oi de mi se întorc maţele pe dos.

(Se aude bătaie în uşă, Iza se duce să deschidă uşa.)


SCENA III

(Iza şi Codru Topor)

CODRU:

Bună seara, mândră dragă!

IZA (mirată):

Codrule, tu! Doamne!

(Îl îmbrăţişează şi îl sărută.)

Ce bine-mi pare că ai venit! Dar te-ai cam grăbit, Lupu de abia a plecat.
CODRU  (râde):

Ha-ha-ha!… Parcă eu nu l-am văzut cum pleca?

IZA  (speriată):

Te-ai întâlnit cu Lupu? Te-a văzut?

CODRU:

Linişteşte-te turturica mea, nu m-am întâlnit cu Lupu al tău, şi nici nu m-a văzut.
IZA:   

Nu înţeleg… dacă nu te-ai întâlnit cu Lupu, atunci cum l-ai văzut şi de unde ştii când a plecat?

CODRU  (râde):

Ha-ha-ha!… Aici l-am văzut, în casă. Am văzut şi cum vă morfoleaţi…

IZA:

Codrule, tu ai pândit sub geam.

CODRU:

Da, am văzut şi am auzit tot.

IZA:

Doar, nu te roade pizma că-mi pup bărbatul?

CODRU:

Nu, dar m-a umflat râsul cum îl speriai cu ursul.

IZA:

Nu te juca cu focul, Codrule, că o se ne arzi pe amândoi.

CODRU:

Ţi-e frică, turturico? Păi, tu nu ştii că cine se teme de apă nu mănâncă peşte?
IZA:

Am vedea noi doi numai peşte… dacă ar afla Lupu că sunt ibovnica ta!
CODRU:

Nu te teme, pădurarul găseşte pricină să intre ori la cine în casă, în orice ceas din zi sau noapte, că nu degeaba-i pădurar.

IZA:

Şi la multe neveste din sat găseşti pricină să intri, în orice ceas din zi sau noapte?
CODRU:

Eşti curioasă tare?

IZA:  

Da!

CODRU:

Atunci îţi voi spune: numai la una singură.

IZA:

O, durea-m-ar capul, dar de ce numai la una singură?

CODRU:

Pentru că nu doarme toată noaptea, ci stă vărsând lacrimi, şi şoptind rugăciuni pentru bărbatul său drag.

IZA:

Şi asta ai auzit, hoţomanule?!

CODRU:

Ha-ha-ha!… Cine are urechi de auzit, aude!

(Se aşează la masă şi scoate din port-hart o sticlă de lichior, o cutie de bomboane de ciocolată şi un pacheţel învelit în hârtie lucioasă de culoare roşie.) 

IZA  (Pune pe masă două pahare):

Dar în pacheţelul acela roşu ce ai?
CODRU:

O surpriză pentru tine.
IZA:

O sur-r-rp… ce?
CODRU:  (râde):

Ha-ha-ha!… O surpriză!
IZA:

Da ce-i aia supr-r-riză?
CODRU:

Un dar pe care-l primeşti, aşa… pe neaşteptate.
IZA:

Pe aşteptate sau pe neaşteptate, dar tu nu-mi umbla mie pe aici cu asemenea cuvinte de poţi să-ţi rupi limba-n ele! Du-te cu ele la cucuoanele şi domniţele de la oraş. Aici noi, nevestele de la sat, suntem cinstite şi ne iubim ibovnicii şi fără supriză, sau cum dracu o mai spune la pacheţelul ăla frumos şi hai, desfă-l odată să văd ce-i în el.

CODRU  (desface pachetul):

Şi pe mulţi ibovnici iubeşti şi fără surprize?

IZA:

Te roade curiozitatea?

CODRU:

Nu!

IZA:

Atunci, nu întreba, că cine ştie multe îmbătrâneşte repede.

CODRU:

Şi îşi caută una mai tânără.

IZA:

O, ia te uită la tăuraşul comunal!… Hai, scoate odată ce ai acolo!

CODRU  (scoate din pachet o pereche de chiloţei roşii şi îi desface în faţa ei):

De abia aştept să văd cum îţi stă în ei.

IZA  (se aşează pe genunchii lui şi îl sărută):

Ai răbdare că nu vin turcii.

CODRU  (desface sticla şi toarnă în pahare, ciocnesc):

Să fim sănătoşi!

IZA:

Să fim sănătoşi, Codrule!

(Se aud ciocănituri în uşă.)

 Doamne! Ascunde-te, că s-a întors Lupu! Ascunde-te repede, că te omoară!…
CODRU  (scapă paharul din mână):

Sfânt, sfânt, sfânt eşti Tu, Doamne! Te rog nu-mi prăpădi sufletul!

(Făcându-şi semnul crucii se ascunde sub pat.)

IZA  (ascunde sticla şi paharele sub masă):

Acum, acum vin să deschid!

(Se uită în spate şi apoi se duce să deschidă uşa.)

Scena IV


(Iza, Ionaşcu mai târziu şi Codru)


IONAŞCU (intrând pe uşă):

Seara bună, vecino!

IZA:

Seara bună, vecine! Dumneata erai? Iar eu am crezut că s-a întors Lupu.
IONAŞCU:  (uitându-se la picioarele lui Codru, care se văd de sub pat):

Da-a-a Lupu nu-i acasă?

IZA:

               Nu, vecine, nu-i acasă!

IONAŞCU:

               Da unde-i?

IZA:

              Tocmai a plecat la stână, dumitale sigur aveai vreo treabă cu el?…
IONAŞCU  (râde arătând cu degetul spre picioarele lui Codru):

Ha-ha-ha!… Cum mama mă-si putea Lupu să plece la stână fără picioare?…
IZA: (se dă câţiva paşi în spate şi încearcă să împingă cu piciorul sub pat, picioarele lui Lupu)

A-a-astea nu-s picioarele lui Lupu.

IONAŞCU  (mirat):

Nu-s a lui Lupu?!

IZA:

Nu!
IONAŞCU:

Nu-u-u?

IZA:  

Nu, vecine, nu!…

IONAŞCU  (râde):

Ha-ha-ha!… Atunci ale cui sunt, vecino? Ha-ha-ha!…

IZA:

Ascultă, vecine! Eu îţi dau o damigeană de cinci chile de pălincă, iar dumneata uiţi ce ai văzut sub patul meu.

IONAŞCU:

Cinci chile de pălincă zici, vecino?…

IZA:

Cinci, vecine, cinci!

IONAŞCU:

Apăi, vecino… bag sama, că tu mă crezi nărod…

IZA:

Vai de mine, cum aş putea crede aşe ceva tocmai despre dumneata, vecine?!
IONAŞCU:

Apăi, altfel nu ai încerca să mă cumperi cu cinci chile de pălincă.
IZA:

Da cât ai vrea, vecine?…

IONAŞCU:

He-he, eu am o ţinere de minte… nimic nu pot să uit… nimic… nimic, de mic copil eram aşe… nici dacă vreu, nu pot să uit!

IZA:

Dacă nu poţi uita, atunci măcar să nu spui la nimeni că ai văzut…

(Arată spre picioarele lui Codru.)

IONAŞCU:

Ei, păi tocmai aicea-i hiba, eu am mari mâncărimi de limbă şi cu cinci chile de pălincă nu cred că pot s-o ţin înapoia dinţilor.

IZA:

Da, cât ai vrea, vecine?

IONAŞCU:

Apăi să zicem… măcar… zece!

IZA:

Zece?

IONAŞCU:

Zece, vecino, din aceea de prune bistriţene!

IZA:

Bine, fie cum spui dumneata! Dar…

IONAŞCU:

Stai că n-am gătat!

IZA:

Păi, ce mai vrei vecine?…

IONAŞCU:

Vreau să-l văd pe stăpânul picioarelor de sub pat!

IZA:

Vai şi amar de capul meu… dracu te-a adus la ora asta, şi pe mine tot el m-a pus să-ţi deschid! De ce nu iei dumneata zece chile de pălincă şi nu-ţi vezi de drum? De ce vrei neapărat să mă nenoroceşti?

IONAŞCU:

Apăi, vecino, aici eu pun condiţiunea, şi dintr-al meu n-o să las!

IZA:

Da la ce-ţi foloseşte dumitale vecine, să ştii cine-i sub patul meu?

IONAŞCU:

Poate-mi foloseşte la ceva, poate nu-mi foloseşte la nimic… De unde să ştiu până nu-l văd? 

IZA (aplecându-se sub pat):

Hai, ieşi de acolo, Codrule, îl ştiu eu bine pe Ionaşcu, lua-l-ar dracu! E încăpăţânat ca un catâr, până nu ieşi de acolo nu va ieşi din casă.

(Codrul Topor iese târâş, cu spatele, de sub pat.)

IONAŞCU (râde arătând cu degetul spre Codru):

Ha-ha-ha!… Au-au-au!… Dar dumneata domnule pădurar ce naiba cauţi sub patul lui Lupu Ciomag?

CODRU:

E-eu… eu… hm… eu… am venit… m-a rugat Lupu să-i marchez doi stejari şi eu…
IONAŞCU:

Ha-ha-ha!… Şi de când, rogu-te frumos, sub patul lui Lupu cresc stejari? Şi cu ce ai vrut să-i marchezi, nu cumva cu chiloţeii pe care-i ţii în mână? Ha-ha-ha!…

CODRU (îşi ascunde mâinile la spate):

Eu… eu… am venit doar să… să stăm de vorbă…
IONAŞCU:

Aha, dumneata ai venit doar să stai de vorbă?
CODRU:

Da, doar să… să stăm de vorbă!
IONAŞCU:

Ha-ha-ha!… Şi cu cine, rogu-te frumos, ai stat de vorbă sub pat?
CODRU:

Păi, e-e-eu… eu…
IZA:

Gata! Acum ai văzut cine era sub pat, hai să-ţi dau din şură o damigeană de zece chile cu pălincă şi du-te cu Dumnezeu! 

IONAŞCU:

Cinşpe!
IZA:

Cu-u-um cinşpe?!
IONAŞCU:

Apăi, aşe cum ai auzit, vecino! Cinşpe chile de pălincă din prune bistriţene!
IZA:

Păi, vecine… aşe ne-a fost vorba?
IONAŞCU:

Eh, vorba-i una, iar târgu-i alta, noi încă n-am încheiat târgul!
IZA:

Dumneata nu te temi de Dumnezeu, vecine? Eu am vrut să-ţi dau de bună voie cinci, iar dumneata… zece, iar acum… cinşpe…

IONAŞCU:

Apăi, ce să fac? mi-e tare drag să mă târguiesc.
IZA:

Ţi-e drag când nu te coastă nimic!
IONAŞCU:

E, nu mă coastă… mă coastă, vecino, mă coastă şi încă mult! Va trebui de acum încolo să-mi muşc limba, ori de câte ori mă va ustura. 

IZA:

Şi zece e mult vecine, darmite cinşpe…
IONAŞCU:

Dacă am zis aşe, aşe rămâne!
IZA:

Îţi dau doişpe.
IONAŞCU:

Cinşpe!
IZA:

Of, da căpos mai eşti, vecine! Hai, că-ţi dau cinşpe.
IONAŞCU:

Şi două găini!
IZA (furioasă):

Ce-e-e?! Nimic nu-ţi dau, nimic, nimic! Crucea cui te-a închinat de potlogar! Ia cară-te la dracu-n praznic din casa mea, că pun mâna pe măturoi şi… 

IONAŞCU:

Apăi, vecino… de nu-mi dai, nu-mi dai şi pace! Io mă bucur că nu va trebui să-mi muşc limba, ş-apoi îs tare nerăbdător ce-o zice Lupu când o să afle?!… (Iese.)

Scena V

(Codru Topor şi Iza)

CODRU:

De ce l-ai lăsat să plece?… Trebuia să-i dai şi găinile, lua-l-ar dracu, căci o să bată toba prin sat şi dacă află Lupu ne omoară pe amândoi!

IZA:

Of, mămuca mea, ce pacoste a căzut pe capul meu!

CODRU:

Ce ne facem acum?

IZA:

Mă duc după el şi-l întorc.

CODRU:

Du-te, Iza, du-te şi dă-i tot ce îţi cere, numai să tacă.

IZA:

Tăcea-ar în copârşeu, să tacă de bitangă!

(Iese.)

Scena VI

(Codru singur)

CODRU:

Doamne, Dumnezeule, dacă ies cu bine din harababura asta, jur că nu mai calc pragul nici unei ibovnice. Asta-mi lipsea, să afle nevastă-mea şi soacra, că apoi… Dar ele ca ele, să nu afle Lupu, că-i în stare să bage cuţitu-n mine. Numai să-şi ţină gura Ionaşcu, că altfel… 

Scena VII

(Intră Iza cu Ionaşcu)

IZA (scoate de sub masă sticla şi paharele):

Beţi câte un pahar, până mă duc să pregătesc pălinca şi orătăniile. M-am înţeles cu vecinul, n-o să spună nimănui nimic, aşe-i vecine? 

IONAŞCU:

Apăi, aşe-i! La mine, cuvântu-i cuvânt!
CODRU:

Asta-i bine, foarte bine!
IZA:

Bine, atunci beţi câte-un pahar, că eu mă duc să…
IONAŞCU:

Apăi, o să bem că tot am o vorbă cu domnul pădurar.
IZA:

Vecine!
CODRU:

Ce vorbă?

IONAŞCU:

Apăi, aş vrea să mă târguiesc cu dumneata un pic.

CODRU:

Ce?!

IZA:

Cum aşe?!

IONAŞCU:

V-am spus cămii tare drag să mă târguiesc.

IZA:

Târgu-i deja încheiat! Acuma bem aldămaşul.

ONAŞCU:

Apoi, ce-i drept e drept, la mine cuvântu-i cuvânt! Cu tine, vecino, am încheiat târgul, cu domnul pădurar vreu să mă târguiesc acum.

IZA:

Târgui-ţi-ar dracu pielea de tâlhar!
CODRU:

Dumneata chiar nu ai nici un pic de conştiinţă?
IONAŞCU  (Râde):

Ha-ha-ha!… Apoi bag seama, că pe dumneata, domnule pădurar, conştiinţa te-a împins sub patul lui Lupu.

CODRU:

Ajunge! Spune ce doreşti de la mine şi să terminăm odată cu circul ăsta!
IONAŞCU:

Aşe, că bine zici! Dumneata eşti om cu carte, ştii bine că tăcerea-i foarte scumpă, se cumpără şi se vinde cu preţ mare.

CODRU:

Zi, odată, ce vrei pentru tăcerea ta?

IZA:

Ăsta nu are nici un Dumnezeu! O să ceară pentru tăcerea lui cât a cerut dracu pentru mă-sa.

IONAŞCU:

Apăi, eu nu am Dumnezeu? Eu, care târguiesc cinstit, sau voi care preacurviţi? Unde scrie în Sfânta Scriptură că-i păcat să te târguieşti cinstit? Nu scrie niciunde! Dar «Să nu râvneşti la soţia altuia!», scrie! 

CODRU:

Destul! Spune, ce vrei?
IONAŞCU:

Apoi, aş avea nevoie de lemne pentru la iarnă, patru căruţe, da să-mi aduci acasă că eu nu am timp de mers după ele.

CODRU:

Bine, o să pun pe cineva să-ţi ducă acasă.
IONAŞCU:

Şi să mi le taie cu drujba, că n-oi sta să le tai cu joagărul.
CODRU:

Bine! Şi acum…
IONAŞCU:

Apoi, nu vă grăbiţi, că asta nu-i totul!
CODRU:

Cum nu-i totul?…
IONAŞCU:

He-he… tăcerea-i scumpă!
CODRU:

Ce mai vrei?
IONAŞCU:

Ceasul!
CODRU:

Care ceas?
IONAŞCU:

Acela de pe mâna dumitale.
CODRU:

Dumneta eşti nebun?
IONAŞCU:

Doamne fereşte! Ce vorbă-i asta, domnule pădurar?
CODRU:

Acest ceas e din aur, din aur curat!
IONAŞCU:

Apoi, asta ştie tot satul, de aceea îl şi vreau, că «Pobeda» am şi eu.
CODRU:

Ionaşcule, dumneata eşti cu mult mai rău decât un hoţ la drumu mare!
IONAŞCU:

Apoi, dacă începeţi iarăşi circul, eu mă duc!
CODRU şi IZA (amândoi deodată):

Nu, nu, nu!


IONAŞCU:

Eu nu bag mâna în buzunarul nimănui, daţi-mi ce-i al meu şi gata! Că de nu-mi daţi…
CODRU:

Dar gândeşte-te, ceasul e din aur! Ceri prea mult!
IONAŞCU:

Apoi, domnule pădurar, şi tăcerea-i tot de aur!
CODRU (îşi ridică de pe mână ceasul şi îl dă lui Lupu):

Sper că pot fi sigur de tăcerea ta!
IONAŞCU:

Apoi, eu nu ştiu despre ce vorbiţi… de mic copil nu prea am avut ţinere de minte, iar acum uit şi ce am mâncat dimineaţă, uit totul. Foarte repede uit.

CORTINA

Actul III

 

În casa lui Ionaşcu Gorun

Scena I

(Floare şi Lupu)

 

(Floare stă pe pat cu faţa îngropată în palme. Se aud bătăi în uşă, intră Lupu.)

LUPU: (vesel):

Seara bună!

FLOARE (speriată):

Lupule! Ce cauţi aici?

LUPU (mirat):

Păi, nu aşa ne-a fost vorba, să vin în astă seară?

FLOARE:

S-a întors Ionaşcu!

LUPU (speriat):

Unde-i?
FLOARE:

S-a dus până la tine acasă.

LUPU (mirat):

La mine acasă?

FLOARE:

Da!

LUPU:

Ce dracu caută la mine, la ora asta?

FLOARE:

Eu l-am trimis.

LUPU:

Tu l-ai trimis?

FLOARE:

Da! Nu v-aţi întâlnit?

LUPU:

Nu! Da de ce l-ai trimis la mine?

FLOARE:

Ionaşcu a aflat despre noi.

LUPU:

Nu grăi! De unde ar fi putut afla?…

FLOARE:

Ba că i-au spus ţapinarii… ba că i-a spus pontatorul… ba că a văzut cu ochii lui cum te uiţi la mine ca lupu la mioară…

LUPU:

A făcut tărăboi?

FLOARE:

A încercat, dar eu repede m-am prefăcut că-s foarte beteagă, că leşin, atunci s-a speriat că mor şi «o să rămână singur cu marha pe cap». A vrut să cheme doctorul, dar l-am convins repede că doctorul o să-i ceară o grămadă de bani, dar eu voiam cu orice chip să-ţi dau de ştire ca s-o întors, şi l-am trimis să-mi aducă de la Iza o pilulă de cap, credeam că o să te găsească acasă, că a plecat demult. 

LUPU:

Păi, şi eu am plecat demult de acasă, dar am trecut pe la cârciumă. Aşteptam să se înnopteze mai bine.

FLOARE:

Acum pleacă, Lupule, că Ionaşcu a spus: «De-l prindeam pe Lupu Ciomag în seara asta la mine-n casă, îl tăiam bucăţi cu toporul!»

LUPU:

O să prindă vântu-n pustă! Acum plec, şi o să ne vedem după ce s-or linişti lucrurile.
FLOARE:

Du-te dragul meu, du-te! Îţi voi da eu de ştire când să vii.

LUPU: (speriat):

Vine cineva!

FLOARE:

Ionaşcu! Ascunde-te repede, că te omoară!

LUPU:

Unde să mă ascund?

FLOARE: În cămară! Repede, repede!…

(Lupu se ascunde în cămară, Floare se lungeşte pe pat, prefăcându-se bolnavă.)

Scena II 
(Floare, Ionaşcu şi, mai tărziu, Lupu.)

IONAŞCU:

No aşe târg mai rar!
FLOARE (supărată):

Pe unde umbli, bărbate?
IONAŞCU:

Apoi, pe unde să umblu, nu m-ai trimis la Iza?
FLOARE:

Tu ai fi bun de trimis după moarte, că ar trăi omu… he-he… mult şi bine!…
IONAŞCU:

Ehe, dacă ai şti tu prin ce comedie am trecut, nu ai mai vorbi aşa.
FLOARE:

Prin ce comedie… ce tot boscorodeşti acolo… mi-ai adus pilulă de cap?
IONAŞCU (se loveşte cu palma peste frunte):

Iaca, am uitat să cer pilulă!
FLOARE:

Apăi, atunci la ce te-ai dus la Iza?
IONAŞCU:

După pilulă de cap!
FLOARE:

Şi?
IONAŞCU:

Şi, m-am întors, uite cu ce!

(Pune damigeana pe masă.) 

FLOARE:

Ce-i în ea?
IONAŞCU:

Apăi ce să fie, ce ţin oamenii în damigene?
FLOARE:

Gaz.
IONAŞCU:

E, gaz… una-două,  gaz!
FLOARE:

Pălincă?
IONAŞCU:

Apăi, vezi că ştii!
FLOARE:

Unde ai găsit-o?
IONAŞCU:

E… am găsit-o… tu crezi că damigenele se găsesc aşa – pe toate cărările, sau cresc pe sub garduri?

FLOARE:

Doară n-ai furat-o?
IONAŞCU:

Cum s-o fur, de unde s-o fur? Am târguit-o cinstit.
FLOARE:

De la cine ai târguit-o?
IONAŞCU:

De la Iza.
FLOARE:

De la Iza?!
IONAŞCU:

Da, de la Iza. Aşa pălincă cum are Lupu Ciomag mai rar, asta o ştiu toţi. E din prune bistriţene şi-i tare ca focu, te arde pe grumaz, nu alta.

FLOARE:

Şi ce ai dat Izei în schimbul damigenii?
IONAŞCU:

Ce să-i dau? Nimic… şi mi-a dat şi două găini pe deasupra!
FLOARE:

Măi, bărbate, tu ori ai ’nebunit de tot, ori…
IONAŞCU:

Apăi, aşa mi-a spus şi domnul pădurar când mi-a dat ceasul său de aur

(îi arată mâna cu ceasul.)

FLOARE:

Ţi-a dat Codru Topor ceasul său de aur?
IONAŞCU:

Da, şi patru caruţe de lemne!
FLOARE:

Dar, pentru ce ţi-au dat astea… eu nu mai înţeleg nimic!
IONAŞCU:

Apăi, nici nu mă mir că nu înţelegi… că nici eu nu mai înţeleg nimica, dai într-un loc şi crapă-n altul.

FLOARE:

Ia nu mai vorbi-n pilde şi spune odată ce ai păţit?
IONAŞCU:

Ha-ha-ha!… Am păţit bine, că tare încurcate mai sunt cărările Domnului. Eu vin acasă să te prind cu Lupu Ciomag, dar o prind pe nevastă-sa cu pădurarul care s-a ascuns sub pat de spaimă. 

FLOARE:

Ai prins-o pe Iza cu…
LUPU: (iese din cămară):

Cum?! Ce?! Codru?! Îl omor! Parastasul mamii lui de nemernic! Şi pe ea!
IONAŞCU (sare şi ia toporul de sub masă):

Dar tu, ce cauţi în cămara mea?!


LUPU:

Ce a căutat şi pădurarul sub patul meu, aia caut!
IONAŞCU:

Apăi, va să zică, aşa stă treaba… nu m-or minţit pe mine ţapinarii şi pontatorul, şi nici ochii nu m-au înşelat. Apoi, nu-i bai, Lupule, că amu eu n-am ce face, musai să te tai cu toporu!

FLOARE  (se pune între ei):

Ionaşcule! Nu face asta! Tu ştii că eu numai pe tine…
IONAŞCU:

Taci, muiere!
FLOARE:

Ionaşcule-e-e!
IONAŞCU:

Taci, şi zi mulţam că nu te tai şi pe tine! Ai noroc că nu are cine să grijească de vite, că altfel!…

LUPU:

Te rog eu frumos, Ionaşcule, lasă-mă să mă duc să-l omor pe Codru că apoi mă întorc şi…
IONAŞCU:

Apăi, tare prost ai fi dacă te-ai mai întoarce…
LUPU:

Îţi jur că mă întorc, doar cât îl omor pe nemernic, nu durează mult, şi apoi mă întorc şi poţi să…

IONAŞCU:

Apăi, eu n-oi aştepta după tine, că-s ostenit… Te omor acum ş-apoi vezi-ţi de treabă!

FLOARE:

Ionaşcule-e-e! Află tot satul, Ionaşcule-e-e şi m-or arăta cu degetu că-s leorvă…
IONAŞCU:

Şi tu nu eşti!
LUPU:

Zău, Ionaşcule, ce folos ai de mă omori?! O să râdă de tine tot satul că te înşeală nevasta, poţi să ajungi şi la ocnă… Aşa poate ne înţelegem şi noi, ca oamenii…

IONAŞCU:

Apăi, de ce nu ai grăit aşe de la început? Bată-te norocul să te bată! Acum se schimbă placa. Ia să stăm noi un pic la masă şi poate ne-om înţelege

(Se aşează amândoi la masă, Ionaşcu pune toporul pe masă în faţa sa.)

LUPU:

Îţi dau orice, şi oricât, numai să…
IONAŞCU:

Apăi, aş vrea să-mi dai coasa ta, aia ungurească, de o laudă tot satul.
LUPU:

Ţi-o dau, Ionaşcule, ţi-o dau!
IONAŞCU:

Ş-o putină de brânză!
LUPU:

Îţi dau, Ionaşcule!
IONAŞCU:

Apăi… stai că nu-i bine!
LUPU:

Ce nu e bine?…
IONAŞCU:

De-l omori pe Codru, cine-mi aduce mie patru căruţe de lemne?
LUPU:

Poate nu-l omor, am zis şi eu doar aşa, la supărare.
IONAŞCU:

Oricum, Codru nu-mi mai dă lemnele, va trebui să-mi aduci tu patru căruţe de lemne, pentru că ai aflat de la mine. 

LUPU:

Bine, Ionaşcule, îţi aduc!
IONAŞCU:

Dar când aduci ultima căruţă, pleci fără ea… şi fără cai!
LUPU:

Nu înţeleg!
IONAŞCU:

Apoi ce-i aşa greu de înţeles, îmi laşi mie caii şi căruţa.
LUPU (se ridică):

Ionaşcule!
IONAŞCU (pune mâna pe topor):

Şezi!
LUPU:

Tu ştii cât au vrut să-mi dea la târg moţii, pe cai?!…
IONAŞCU:

Apăi, bag sama că viaţa ta nu valorează nici cât doi cai.
LUPU:

Fie, fie, dar asta-i tot!
IONAŞCU:

Ai scăpat ieftin, după ce mi-ai spurcat patul… trebuia să… Dar du-te în plata Domnului, şi să nu mai…

LUPU:

Niciodată, Ionaşcule, niciodată!

(Iese, Ionaşcu ascunde toporul sub masă.)

Scena III

(Ionaşcu, Floare şi baba Dragutina)

BABA DRAGUTINA: (intrând):

Seara bună! Am văzut lumină şi m-am gândit să intru ca să văd ce mai faceţi, dar Lupu unde s-a dus aşa ca din puşcă?… Era să mă doboare…

FLOARE:

Mătuşa Dragutina, da mare dreptate ai avut, când mi-ai zis că…

BABA DRAGUTINA:

Vezi! Eu nu mint ca altele, da ce am zis.

FLOARE:

Că Iza-i ibovnica lui Codru Topor

BABA DRAGUTINA:

Vezi! eu nu mint ca altele, dar ai mai auzit ceva?

FLOARE:

Ionaşcu s-a dus la Iza şi l-a găsit pe Codru acolo, ascuns sub pat.

BABA DRAGUTINA:

Vezi! Eu nu mint ca altele, şi pe urmă…

FLOARE:

Păi când a auzit Lupu…

BABA DRAGUTINA:

Da nu trebuia să-i spuneţi aşa… verde-n faţă.

IONAŞCU:

Apăi, cine a ştiut că Lupu-i la mine-n cămară?

BABA DRAGUTINA:

Da, Lupu, ce căuta în cămara voastră?

IONAŞCU:

Ezact ce căuta şi Codru sub patul lui.

FLOARE:

Ionaşcule!

BABA DRAGUTINA:

Şi ce a spus Lupu?

FLOARE:

Că-l omoară!

BABA DRAGUTINA:         

Vai de mine! Ionaşcule fugi după el că…
IONAŞCU:

Nu-l mai găseşte, pădurarul cred că a plecat acasă imediat după ce am ieşit eu, că tare speriat mai era.

BABA DRAGUTINA:

Atunci fugi la pădurar acasă, că Lupu precis o să se ducă după el, îl ştiu eu pe Lupu…Fugi Ionaşcule şi opreşte-i să nu se taie.

IONAŞCU:

Apoi, asta nu mai e treaba mea.

BABA DRAGUTINA:

Fugi Ionaşcule, fugi! Pădurarul n-o să-ţi rămână dator, dacă-i salvezi viaţa.
IONAŞCU:

Apoi mătuşă, s-ar putea să ai dreptate.

BABA DRAGUTINA:

Vezi! Eu nu mint ca altele, du-te Ionaşcule, du-te!

IONUŞCU: Mă duc!

(Iese.)

Scena IV

(Floare şi baba Dragutina)

FLOARE:

Vai mătuşă Dragutina, odată a venit pe la mine Lupu şi atunci l-a prins Ionaşcu, da bine că a prins-o şi pe loerva de Iza să vadă cum îs altele şi să vadă şi Lupu ce poamă-i nevastă-sa, mare dreptate ai avut mătuşă!

BABA DRAGUTINA:

Vezi! Eu nu mint ca altele. Dar şi voi, nevestele din ziua de azi, nu ştiţi cum se ţine un ibovnic să nu afle nici satu, nici bărbatu… 

FLOARE:

Nu ştim, mătuşă, nu ştim, ai dreptate!
BABA DRAGUTINA:

Vezi! Eu, nu mint ca altele. Ehei, eu, când eram ca tine aveam câte trei, patru ibovnici, dar nu ştia unul de altul, dar’mi-te să afle altcineva. Ştefan al meu, fie-i ţărâna uşoară! (Îşi face semnul crucii.) Ar fi băgat mâna-n foc pentru mine. Iar voi, astăzi vă găsiţi un ibovnic şi mâine vă ştie tot satul. 

FLOARE:

Aşa-i mătuşă, aşa-i, ai dreptate!
BABA DRAGUTINA:

Vezi! Eu nu mint ca altele. Odată mă ţineam cu un felcer din satul vecin, a murit săracul, Dumnezeu să-l ierte, că tare iubăreţ mai era (Îşi face semnul crucii, şi frumos ca un înger, nu mai puteam de dragul lui. Şi cum stăm noi şi ne drăgostim, deodată Ştefan al meu strigă să-i deshid uşa…

FLOARE:

Ezact cum am păţit eu cu Lupu în astă seară.
BABA DRAGUTINA:

Vezi! Numai că eu nu l-am ascuns în cămară ci după cuptor.

FLOARE: După cuptor?! Şi nu v-a fost frică?
BABA DRAGUTINA:

Nici un pic! Intră Ştefan al meu, iar eu sar de gâtul lui şi-l pup şi-l mângâii, iar el mă întreabă: «De ce nu ai deschis uşa imediat cum am strigat?», «Am avut drăguţ şi până l-am ascuns… », îi răspund eu râzând. «Şi unde, săraca de tine, l-ai ascuns?», «După cuptior.», «Şi cum ai să-l scoţi de acolo?», râde Ştefan al meu, iar eu serioasă: «Uite aşa! Prima dată o să mă prefac că mi-e foarte cald şi o să deschid uşa», şi în acelaşi timp fac ceea ce spun. «Pe urmă, iau un lepedeu, iute aşa… îl întind în mâini să nu vezi ce-i în spatele lui şi mă duc la cuptior şi spun: Hai drăguţule, hai, să nu te vadă bărbatul că te omoară! Şi uite aşa până la uşă. Pe urmă închid uşa în urma lui, şi gata poţi să te uiţi după cuptior că nu-i acolo», «Păi cum să fie acolo dacă l-ai scos afară?». Aşa era Ştefan al meu, mare încredere avea în mine.

FLOARE:

Ha-ha-ha!… Da hâtră mai erai mătuşă, ai dreptate că nevestele de azi nu ştiu cum se ţine un drăguţ.

BABA DRAGUTINA:

Vezi! Eu nu mint ca altele, dar ce se aude?

FLOARE:

Vine cineva cântând, cine să fie oare?

(De afară se aud voci de bărbaţi cântând.)


Scena V

(Floare, baba Dragutina, Lupu Ciomag şi Codru Topor.)

LUPU: (intră ţinându-l pe după gît pe Codru Topor):

Bună seara găzdoaielor!
BABA DRAGUTINA (făcându-şi semnul crucii):

Sfânt, sfânt, sfânt eşti Tu Doamne, de când sunt, aşe comedie nu am pomenit!
CODRU:

Da unde-i Ionaşcu?
FLOARE:

Apoi l-am trimis la voi, ca să nu te omoare Lupu.
LUPU:

Păi, noi ne-am împăcat şi…

(Arată sticla.)

Zi şi dumneta mătuşă Dragutina, nu-i mai bine aşa?…

BABA DRAGUTINA:

Vezi! Eu aşa m-am şi gândit, că bine ar fi să se împace Lupu cu domnu’ pădurar.

SCENA VI

(Aceiaşi şi Iza)

IZA: (intrând):

Căţea! Leorvă! Cum ai putut să-mi ţi bărbatul la tine şi să…
FLOARE:

La fel cum ai ţinut şi tu pe Codru la tine!
IZA:

Taci că!..
FLOARE:

Ba, tu să taci, că eşti la mine-n casă!
IZA:

Zdreanţo!
FLOARE:

Madaranţo!
IZA:

Târâturo!
FLOARE:

Buleandro!


SCENA VI

(Aceiaşi şi Ionaşcu)

IONAŞCU (intră):

Da ce-i cu şedinţa asta aici?…
LUPU:

Ionaşcule noi am venit să vorbim cu tine, poate…
IONAŞCU:

Nici un poate!…

(Către baba Dragutina.)

Că bine aţi făcut mătuşă că m-aţi trimis la domnu pădurar acasă.
BABA DRAGUTINA:

Vezi! Da ce s-a mai întâmplat.
IONAŞCU:

Când am ajuns în livada domnului pădurar, că eu am luat-o peste livezi, mă gândesc ca să ajung înaintea lui Lupu, ca să am timp să mă târguiesc cu domnu pădurar, că doară am alergat să-i salvez viaţa…

IZA:

Numai la târguri îţi stă capul!

CODRU:

Nu-l întrerupeţi! Spune Ionaşcule, spune mai departe!

IONAŞCU:

Când ajung sub nucul cel mare din livada domnului pădurar, văd pe jos două umbre se zbat şi gem de mama focului. Gata îmi zic în gând, l-o sugrumat Lupu pe pădurar şi sar deodat îl prind de guler şi-l ridic în picioare. Tu ai înnebunit Lupule, îl omori! Strig la el, da când mă uit mai bine, eu l-am prins de guler pe birău, iar jos întinsă pe iarbă… nevasta domnului pădurar.

CODRU:

Mara?! Nu se poate!

IZA:

Ha-ha-ha!… Da ce Mara ta nu-i femeie, o credeai mai brează decât noi?

CODRU:

Nu se poate! O să-l dau în judecată… o să-l împuşc pe nemernic, o să…

IZA (către Ionaşcu):

Şi nu te-ai tărguit cu ei?

IONAŞCU:

Apăi m-am târguit şi cu ei, banii îştia mi-a dat birăul

(Scoate dim buzunar un şomoiog de bani.)

Iar Mara mi-a dat cerceii săi de aur.

IZA:

Ha-ha-ha!… Eu am scăpat mai ieftin.

LUPU:

Las că m-a jumulit pe mine destul, dacă n-o să ne înţlegem rămân fără cai.

(Către Ionaşcu.)

Ionaşcule noi ne-am gândit că poate…

IONAŞCU:

Nici un poate! Târgu-i târg!

LUPU:

Uite, eu l-am iertat pe domnul pădurar, fără să mă târguiesc cu el.

IONAŞCU:

Apoi, de te-ai târguit, sau nu te-ai târguit, asta-i treba ta, da când e vorba de mine – ori târgu cinstit, ori toporu!

LUPU  (către Codru şi Iza):

Haideţi să plecăm!

IONAŞCU:

Apoi, să plecaţi! Şi nu care cumva să uiţi de târg că…

LUPU:

Stai liniştit! Ce am promis îţi dau, poate o să te sature şi pe tine odată şi odată, Bunul Dumnezeu, de târguri, cum m-a săturat pe mine de ibovnice!

(Iese împreună cu Codru şi Iza.)

Scena VII

(Ionaşcu, Floare şi Baba Dragutina)

BABA DRAGUTINA:

D-apoi, dragii mătuşi, m-oi duce şi eu, îmi ajunge pe ziua de azi câte am văzut şi auzit.

IONAŞCU:

Apoi, mătuşă, ia ţine şi dumneata de aici câteva parale, că de nu mă trimiteai la pădurar…

(Îi întinde câteva bancnote.)

BABA DRAGUTINA:

Vezi! Eu nu mint ca altele.

(Ia banii.)

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, că minte ai destulă! Noapte bună!

IONAŞCU:

Ha-ha-ha!… Apoi, cam aşe-i cum spui mătuşă! Noapte bună şi ţie!
FLOARE: 

Stai mătuşă că te petrec până la poartă, (ies amândouă).

Scena VIII

(Ianaşcu singur.) 

IONAŞCU:

Apoi, bag seama că la noi în sat tare mai seamănă nevestele între ele, toate-s cu

ibovnic, bată-le norocu! Hm, nu-i rău!

CORTINA

SFĂRŞIT

Stalin cel bun

Image

„Stalin şi poporul rus – libertate ne-au adus!”

                                                            lozincă proletară 

Stalin şi-a lăsat fiul să moară, prizonier la nemţi. Putea să-l răscumpere, dar a preferat să-l sacrifice pe altarul doctrinei. Câtă dumnezeire, la un ateu!”

                                                            Valeriu Butulescu 

Eu sunt focul, Rusia e oţelul. Împreună suntem invincibili.”

                                                            Iosif Visaroinovici Stalin

Sufletul rus e în esenţă Stalinist. Stalin devine mai puternic şi mai curat pe măsură ce victimele lui sunt înghiţite de trecut. Victimele sunt nişte nouraşi care se destramă în aer. Ruşii privesc filme despre Stalin, ascultă bancuri despre Stalin şi salivează…”

(Între tunicile lui Stalin si Caprice des dieux”, Bogdan-Alexandru Stănescu)

Victor Erofeev spune despre romanul „Stalin cel bun” că este ca o pianină la care fiecare dintre cititori poate cânta propria sa melodie. În interviul intitulat „În Rusia toate au un substrat politic”, publicat în numarul 245 al revistei „Observatorul Cultuaral” el spune:

„Romanul meu nu e o fotografie, ci o «pictură», o urmă nefotografica a realităţii. In ceea ce priveşte titlul romanului, acesta are cel puţin trei sensuri. În primul rând, aşa este perceput Stalin de copilul naiv şi fericit, unul dintre cei doi protagonişti ai romanului, adică de mine. În al doilea rând, Stalin cel Bun e o metaforă al cărei termen metaforizat e tata. Titlul ar fi putut fi Tata, pentru că romanul e consacrat tatălui meu. În fond, orice familie din orice ţară e o celulă comunistă pentru că tata hrăneşte gratis copiii şi le dă bani să-şi faca studiile, exact ca în comunism. Pe de altă parte, tot gratis tata pedepseşte copiii, îi pune la colţ. De aceea, fiecare tată e un Stalin cel Bun, dacă bineinţeles nu e violent. În al treilea rând, aproximativ 65% dintre ruşi consideră şi astăzi că Stalin e un erou. Prin urmare, Stalin cel Bun este de fapt o credinţă colectivă. Ar fi plăcut ca sintagma «Stalin cel Bun» să fie pentru ruşi la fel de provocatoare cum este pentru oamenii din America, Europa Occidentală, Centrală şi de Est. Stalin cel Bun e stereotipul-cheie fără de care înţelegerea Rusiei astăzi ar fi imposibilă.”

Când a avut loc lansarea cărţii la Centrul Expoziţional Rus din Moscova, s-au adunat multe femei bătrâne, fiind bucuroase că în sfârşit apare o carte corectă care spune adevărul despre Stalin, că a fost bun.

Romanul începe cu o frază provocatoare: „În sfârşit l-am omorât pe tata”. Bunica lui după tată îi reproşa deseori că şi-a omorât bunicul, cu două săptămâni înainte ca acestuia să i se acorde Ordinul Lenin: „Făceai nazuri şi cereai să te ducă în spate. El, bietul, te ducea, deşi era bolnav.”

„Atunci toţi omorau pe cineva. Unii îi omorau pe nemţi, alţii – pe ai noştri. Eu l-am omorât pe bunic”, spune Erofeev, după care continuă: „Sunt vinovat de toate celea. Conform  logicii familiale, eram dator să-l omor şi pe tata, de vreme ce l-am omorât pe bunic”.

Astfel Victor Erofeev, devine imaginea generaţiei, care de abia dacă ţinea minte moartea lui Stalin, este nevoit să-şi „ucidă” părinţii, pentru a putea supravieţui. Cu toate că şi-a iubit tatăl şi l-a înţeles, asta nu l-a împiedicat să-l judece şi să-l ucidă politic prin revolta sa intelectuală din 1979, când împreună cu Vasili Axionov, Fasil Iskander, Evgheni Popov şi Andrei Bitov – nume celebre în Uniunea Sovietică, cunoscute atât ca disidenţi politici, cât şi ca autori de literatură interzisă de cenzură, au editat un almanah samizdat intitulat „Metropola” – O adevărată bombă literară ce a cutremurat Uniunea Sovietică şi a declanşat o adevarată avalanşă a nesupunerii ale cărei ecouri au apărut şi pe paginile revistelor străine. Avem, în roman, cele două articole, unul scris de Daniel Verne, apărut în „Le monde” la 25 ianuarie 1979 şi cel al lui Kevin Close, apărut în „Internaţional Herald Tribune” la 2 februarie 1979.

„Eu am comis o crimă politică, nu fizică în sensul strict al cuvântului – după legile ţării mele aceasta era o moarte adevărată.”, recunoaşte Erofeev. Ca să ne demonstreze cât de gravă era „crima” săvârşită împotriva societăţii comuniste, dar mai ales împotriva familiei sale, Erofeev prezintă în roman scrisoarea anonimă adresată ministrului Afacerilor Externe A. A. Gromâko, care îl informează că în familia unui diplomat „sută la sută «de-al nostru», cu o reputaţie nepătată  şi convingeri ferme, a crescut un ticălos veritabil (…) care recent s-a făcut cunoscut în calitate de alcătuitor/ autor al unui almanah clandestin cu orientare antisovietică.” La fel şi articolul „O ruşine: Metropola” semnat de primul secretar al filialei US din Moscova Feliks Kuzneţov, apărut în „Moskovski literator” la 9 februarie, 1979 din care cităm: „De exemplu, în povestirea «Futu-i!» a debutantului V. Erofeev personajul principal contemplă inscripţiile şi desenele de pe pereţii unui WC pentru bărbaţi, după care se mută cu acelaşi scop în WC-ul pentru femei. Dar cât face numai titlul altei povestiri ale aceluiaşi V. Erofeev: «Orgasmul înnăbuşit al veacului»!”

„Victor a procedat ca un idiot fără seamăn, expunându-se atacurilor din toate părţile (…) Ce atitudine iresponsabilă! A făcut o mare prostie, şi-a stricat viaţa.” – scrie de la Viena mama lui Erofeev soţului său. La fel şi fratele său Andrei scrie în scrisoarea adresată părinţilor: „Şi acum, iată, sunt într-o situaţie dificilă: nu ştiu cum să scriu să vă consolez şi să vă încurajez, fiindcă sunt eu însumi  zăpăcit complet din cauza acestei situaţii îngrozitoare şi de-a dreptul incredibile.  Sesizez amărăciunea din vocile voastre, văd, de asemenea, cum suferă Vitea, văd consecinţele loviturii morale pe care, ignorând uşuratic posibilul deznodământ, şi-a cauzat-o el însuşi, şi mă tem, tare mă tem ca nu cumva toate acestea să aibă repercusiuni fatale asupra relaţiilor dintre noi…”

Erofeev recunoaşte că a făcut rău familiei sale, la un moment dat el spune că dacă mama lui care i-a altoit dragostea pentru literatură ar fi ştiut că el tocmai prin literatură o să facă rău întregii familii, probabil ar fi ars toate cărţile din biblioteca lor. Într-una din scrisorile pe care le trimite părinţilor, cu această ocazie, încearcă să-i ducă cu zăhărelul, conţinutul scrisorii este „un amestec de adevăr şi semiadevăr «filial»”. În încheiere spune: „Sper în continuare că lucrurile se vor termina mai mult sau mai puţin bine. În orice caz, nu vă apucaţi să faceţi ceva fără ştirea mea. Înţeleg că toate acestea vă îngrijorează, dar e pur şi simplu imposibil acum să tac. Mă simt binişor, deşi mi-au mâncat (şi-mi vor mânca încă) sufletul…”.

„Bomba” pe care o inventase Erofeev era un talmeş-balmeş răsunător de scriitori liberali şi disidenţi. „Să incluzi în acelaşi almanah necenzurat autori cunoscuţi de toată ţara pe care puterea îi „exporta” (Voznesenski) şi disidenţi eliminaţi din viaţă şi să arăţi protestul lor comun însemna să învinuieşti puterea de distrugere conştientă a culturii şi să-i impui să facă concesii…”

„Textele «metropolitane» înfăţişau o Rusie detabuizată cu căutările ei religioase, catastrofale sexuale, păruieli ale beţivilor, umor nebunatic, vrajbă între etnii, potenţial intelectual eterogen, mentalitate fumegoasă ca un cauciuc, cu art risqué şi estetică tradiţională riguroasă. Era modulul în proces de formare al Rusiei care tindea cu străduinţă către autocunoaştere.”

Deşi plănuiseră să facă o lansare pompoasă, cu trei sute de invitaţi şi cu un meniu bătător la ochi (colaci cu icre roşii şi şampanie), KGB cu ajutorul medicilor a închis cafeneau „Ritm”, unde urma să aibă loc lansarea pe motiv că au fost găsiţi gândaci, iar pe 20 ianuarie 1979 a fost convocată şedinţa extraordinară a secretariatului şi comitetului de partid la care fuseseră chemaţi şi ei. Activiştii ameninţau, cineva chiar a plâns, vreo cinzeci de scriitori devotaţi puterii sovietice i-au  acuzat că sunt complicii serviciilor speciale occidentale şi că ar merita să fie puşi la zid.

„Aşezaţi de-a lungul peretelui într-o cameră spaţioasă, frumoasă cu elemente neogotice, în care odinioară se adunau masonii moscoviţi, noi păream un tablou viu în ulei al realismului antisocialist, executat în pripă, cu nelinişte. E ciudat că nu s-a găsit un nou Repin, care într-adevăr să ne picteze. Sau poate un Repin şi un Salvador Dali.”

Despre copilărie Erofeev vorbeşte cu nostalgie:

„Am avut o copilărie fericită pe vremea lui Stalin. Un paradis senin. Sunt gata să concurez în acest sens cu Nabokov. (…) Eram şi eu un coconaş, doar că mă trăgeam din nomenclaturişti, pe când el – din aristocraţi. Mai târziu află că s-a născut cu tichia în cap – semnul norocului şi al fericirii şi că după naşterea sa, mamei lui i-a apărut în vis Dostoievski care a sfătuit-o să-şi înnece fiul. L-au numit Victor în cinstea victoriei asupra Germaniei, s-a născut învingător de aceea suporta cu dificultate înfrângerile fie chiar şi cele de la partidele de şah jucate cu servitoarea Marusea Puşkina. În acei ani când populaţia moscovită răbda de foame, bunica îi telefona mamei sale la locul de muncă şi o informa bucuroasă: „Vitiuşka a golit borcănaşul de icre negre!” Nu îi lipsea nimic, trăia ca în sânul lui Avraam: „Tata aducea pachete albastre cu mâncare delicioasă: crenvuşti lactaţi proaspeţi, salam subţire «Doktorskaia», porcină fiartă, somon, batog şi crabi (…) halva, preparate din pastă de fructe, bezea în ciocolată cu rom, bomboane «Ursuleţul talpă-lată», turte dulci, fructe zaharisite, rahat şi alte dulciuri.”

Părinţii nu l-au creştinat pe micul Victor. “Nu existau raporturi diplomatice între tata şi Dumnezeu. (…) În familia noastră era o faptă ruşinoasă să vorbeşti despre Dumnezeu. Dumnezeu însemna prejudecăţi, prostii. Pentru părinţii mei cuvântul Dumnezeu se scria cu litere mici” Nici măcar bunicile nu l-au dus pe furiş la biserică, cum se proceda atunci, copilul nu ştia de icoane şi candele. „Creştinismul m-a trecut cu vederea”, spune Erofeev, dar cu toate că în Uniunea Sovietică se considera că moartea nu există, era doar o absenţă nemotivată, copilăria lui era bântuită de teama morţii din clipa în care vede pe un stâlp o plăcuţă cu un craniu şi două oase străbătute de o săgeată roşie zigzagată. Această teamă o va simți și atunci când va vizita împreună cu tatăl său mausoleul în care erau expuse trupurile lui Lenin și Stalin: „Stalin şi Lenin erau primii morţi pe care îi vedeam. Lenin era liniştit, pe când Stalin împroşca moarte. Zăcea acolo frumos şi groaznic şi mult timp după aceea l-am văzut în vis ba pe el, ba craniul cu oase de pe stâlpul de lângă vilă”. Spaima provocată de moarte l-a maturizat pe Erofeev, moartea i-a deshis ochii: „Prima mea impresie puternică e frica cumplită de moarte. Ea m-a făcut aşa cum sunt. Încă nu mi-am venit în fire. Când văd un craniu însoţit de două oase sau alte semnale lăsate de electricieni tresar ca şi cum mi se aminteşte de rostul vieţii.” Peste puţin timp micul Victor vede cum fulgerul loveşte un stâlp care se preface într-un foc de artificii – „un spectacol regizat de moarte”. „Mi s-a dat o sarcină şi trebuia să-i fac faţă. (Dumne)zeul fulgerelor, oricine ar fi el, arăta cu degetul spre mine (…) a făcut pentru prima dată ordine în viaţa mea. (…) A trebuit să fac faţă morţii fără ajutorul mediatorilor, absenţa popilor m-a făcut să sufăr de mania morţii” Chiar şi de Anul Nou când adormea fericit sub brad lângă cadourile primite, deseori visa funeralii. „Viaţa constă în sărbători şi cadouri; restul e nedumerire. Viaţa e distragere de la moarte.

Despre perioda petrecută la Paris, unde tatăl său era ataşat  cultural Erofeev scrie: „Părinţii mei s-au metamorfozat la Paris dar eu, se pare, i-am depăşit. În Paris mi-am trădat patria pentru totdeauna. Nu mi-am trădat copilăria moscovită care exista doar pentru mine, ci ţara în care întotdeauna m-am simţit străin, în ciuda străduinţelor de la început. Mi-am trădat patria cu uşurinţă, fără să-mi dau seama. Tot aici, la Paris Erofeev simte pentru prima oară nevoia de a se revolta împotriva dictaturii sovietice. Tancurile sovietice au intrat în Budapesta. Huliganii au înconjurat clădirea în care se afla Ambasada Sovietică şi aruncau în ea cu ouă. „Cel mai mult doream să fiu huligan. Să fiu unul dintre cei care au îndrăznit. Care au provocat acest tărăboi. (…) Hotărâsem se devin ungur groaznic ca şi indienii. Mă cuprinse dorinţa să zvârl eu însumi ouă. A rămas pentru totdeauna.” , „Tata a părăsit nu de bunăvoie Franţa la 24 iunie 1959. Franţa a făcut să-i placă să mănânce şi să bea ca francezii, apoi l-a scuipat. Să-l fi declarat oare francezii persoana non grata?”. Dar  micul Victor e nevoit să părăsească Parisul cu un an înainte: „Copilăria mea s-a terminat în acea zi din vara anului 1958 când am plecat cu părinţii la Moscova.” Unde va deveni un mic Ioan Înainte-mergătorul care făgăduia tuturor că Moscova va avea iluminaţii şi panouri publicitare, că va veni perestroica şi viaţa nouă: „Eram propovăduitorul altei vieţi, în care nu existau huligani agresivi, sărăcie şi ploşniţe…” Tot în Rusia simte pentru prima oară nevoia de dreptate, atunci când se plimba cu bicicleta pe care i-au adus-o părinţii din Paris, iar un miliţian îi dezumflă cauciucul şi îi aruncă niplurile, spunându-i că este interzis mersul pe bicicletă în acel loc. În acest timp un alt biciclist trece pe lângă ei fără ca miliţianul să-l oprească:

„– De ce nu l-aţi oprit dacă încalcă şi el regulile? E nedrept.”, îl întrebă pe miliţian.

„– Dreptatea s-o cauţi acasă la mă-ta.”, îi răspunse miliţianul.

„În ţara sovietică fiecare miliţian este un mesager al GULAG-ului – suflul puturos al lumii anormale ajungea prin miliţian la mine. Răspunsul lui, care nu avea nici o importanţă pentru el, mi-a revelat brusc proprietăţile decăderii ţării mele. Pentru câţiva ani am devenit un moralizator. Demascam pretutindeni nedreptatea. La 14 ani devine comsomolist, însă Comsomolul era pentru el mai degrabă un pas spre maturitate decât o soluţie cu subtext ideologic. Mai târziu, la adunarea şcolii, Erofeev o face pe tânărul şaizecist (avea părerea sa personală despre şaizeciştii care îi aminteau de mărcile coloniilor portugheze: Ahmadulina e o şopârlă. Voznevski – un fluture. Evtuşenko – un ghepard. Ocudjava – un cal de mare…), ţinând un discurs despre nedreptatea care domnea în şcoală, un discurs revoluţionar, fapt pentru care directoarea şcolii l-a numit fascist. „În realitate, nu eram fascist, ci un moralizator, iar primul meu protest a fost unul moral. (…) Demascam cu înflăcărare minciuna. Toată lumea minte – demascam toată lumea. Minţea mama, minţea tata, minţea diriginta Ţilea Samilovna (care îl considera – un  provocator, organizatorul revoluţiei de catifea – asculta rock francez şi melodii cu Johny Hallidai, dar se temea de el fiindcă era fiul unui ambasador), minţeau colegii de clasă, crainicii de la televiziune, ziarele, partidul şi guvernul. Nu spunea minciuni doar iubita Franţă. Şi Dostoievsky minţea. Mă sufocam de de atâta minciună. Minţeam şi eu dar cu inspiraţie, pe când lumea minţea mişeleşte, cu răutate ucigător.”

„Dragostea m-a salvat.”, recunoaşte Erofeev. „În primul an de universitate m-am îndrăgostit de viitoarea mea soţie. Era din Varşovia. (…) Polonia era limita permisiunii pentru fiul unui ambasador. Dacă mă căsătoream cu o iugoslavă, tata ar fi fost îndepărtat automat din serviciu.” Astfel Polonia devine a treia patrie a lui Erofeev, el o trimite pe soţia sa să nască în Polonia, vrea ca fiul său să fie cetăţean polonez. Erofeev nu a devenit om sovietic, bineînţeles tatăl său nu l-a educat în spiritul disidenţei, dar i-a arătat lumea şi asta i-a fost de ajuns.

„Eram idealişti şi eu şi tata, ne apăram convingerile cu aceeaşi ardoare, ceea ce ne-a şi despărţit. Bineînţeles omeneşte ne iubeam unul pe altul, dar conflictul ideologic degeneră cu timpul într-un război rece, nedeclarat.” „Am devenit scriitor fără să obsrv eu însumi asta (…) M-am dezmeticit când nu mai puteam da înapoi. (…) Voiam să public, ca orice autor, dar mod evident ţara nu era pregătită pentru debutul meu. (…) Scriam povestiri «pentru sertar» dar, în schimb, începui să public eseuri care se bucurau de succes, (…) am fost primit (e adevărat, cu chiu-cu-vai) în Uniunea Scriitorilor. (…) apartenenţa mea la Uniune a fost cea mai scurtă de la înfiinţarea acesteia. (…) M-au dat afară peste şapte luni şi treisprezece zile. De ce? Literatura e doar ficţiune – însă Uniunea Sovietică era Imperiul Cuvântului şi imaginii. (…) Necesitatea vitală a Partidului era să deţină monopolul asupra cuvântului ca şi asupra votcăi. Orice atentat la monopol era perceput ca o dezetanşare a puterii. Aveam treizeci de ani când, în decembrie 1977, mi-a venit ideea nesăbuită să fac o armă nucleară a literaturii.

Pe Stalin Erofeev ni-l prezintă începând cu moartea acestuia: „În  ziua de 5 martie 1953 personajele ei s-au divizat în cei care plâng şi cei fericiţi. Un om însă nu a remarcat moartea lui Stalin” acel om era însuşi Erofeev la vârsta de cinci ani şi jumătate „Sunt probabil uituc din cale afară, de vreme ce, oricât mi-aş  încorda memoria, nu-mi amintesc de ziua de doliu. Cum de am uitat?”  Mai târziu afla că în acea zi cântăreţul Okudjava care se afla în casa lor a spus: „E cea mai fericită zi din viaţa mea”, în schimb mama lui împreună cu prietenele sale au plâns deoarece îl iubeau pe Stalin, dar şi de teamă că fără el ţara se va prăbuşi  şi asta s-a şi întâmplat. URSS a început să se descompună imediat după moartea lui Stalin. Tatăl său era prea ocupat cu funerariile ca să mai şi plângă, iar mai târziu a spus: „În acea zi am răsuflat uşurat” la fel şi mama lui: „Îmi pare rău că am plâns, fiindcă Stalin a fost un monstru”

Familia Erofeevilor n-a observat mult timp teroarea în masă despre care s-au scris mii de cărţi. Această teroare sângeroasă nu era un moft, ci o modalitate de supravieţuire a sistemului. „Stalin a declarat război naturii omeneşti. Nimeni niciodată nu a făcut aşa ceva (inchizitorii au fost oameni de paie!). Poporul e ticălos, tovarăşii de partid sunt căcat. Toţi aceştia, chiar şi Molotov, sunt nişte devaţionişti atraşi de treuca proprietăţii private. Stalin i-a jupuit generaţie după generaţie. (…) Nişte inculţi şi criminali care merită să fie spânzuraţi. Molotov – nacealnicul tatei – e un individ cu mutră posacă, rece, căruia îi sare ţandăra din considerente ideologice. Stalin e un ucigaş în serie. I-aş ucide”

Stalin l-a iumit pe tatăl lui Erofeev prin bunătatea sa şi dragostea de oameni, acesta îi va povesti fiului multe scene în care Stalin era bun, se comporta omeneşte ba chiar o făcea pe omul grijuliu, chemând medicii atunci când şi-a stâlcit până la sânge mâna,  reproşându-i lui Molotov că nu are grijă de el, nu îl hrăneşte cum trebuie şi nu-l propune pentru decorare, ba odată chiar i-a oferit un pocal de şamnpanie de faţă cu membrii Biroului Politic, sau intrând la vilă, în camera asistentului pentru a se convinge că acestuia i-au pregătit aşternutul pentru culcare şi că pernele sunt moi.

Cu toate acestea, dacă Stalin nu ar fi murit în martie 1953, tatăl lui Erofeev probabil ar fi urmat drumul GULAG-ului, iar fiul orfelinatului pentru copiii „duşmanilor poporului” deoarece femeia de serviciu – un agent KGB, a găsit în cabinetul acestuia o ilustrată cu portretul jubiliar al lui Stalin făcut de Picasso pe care Beria a luat-o drept caricatură.

Erofeev acuză Occidentul că i-a ajutat pe revoluţionarii ruşi să se întremeze şi să învingă în războiul civil, că i-a dezbinat pe emigranţii ruşi, i-a unit pe Stalin şi pe Hitler, iar mai târziu i-a predat pe mai toţi fugarii ruşi.

„Când am devenit mai mare, am înţeles că părerea Occidentului şi a majorităţii intelectualilor ruşi despre Stalin e diferită de cea a milioanelor de ruşi. Ultimii nu cred că Stalin e rău. Nu cred că Stalin a torturat oameni. Poporul şi-a însuşit abuziv chipul împrumutat al unui Stalin bun, salvator al Rusiei şi părinte al marii naţiuni. Tatăl meu era de partea poporului. Nu-l obijduiţi pe Stalin! 

„…cel mai mare paradox din istoria Rusiei stă în faptul că – orice s-ar întâmpla – Stalin rămâne un erou pozitiv al poporului. Dragostea de Stalin e indicatorul arhaităţii poporului rus. Şi într-adevăr, în anii ’90 nu i-au venit de hac, în ciuda tuturor dezvăluirilor. A suprevieţuit- El poate face posibil visul (…) Stalin astăzi e cultul puterii, dorul de Imperiu şi ordine, respectul pentru cruzime şi perfidie. Stalin e o nouă frică care ne cuprinde. Fiecare nacealnic din Rusia e un mic Stalin. Şi în mine există un Stalin, el nu are somn în conştiinţa mea…

„Există zeci de chipuri ale lui Stalin în literatura rusă: Tiranul, sadicul, geniul, omul spiritual, conducătorul, perversul, învingătorul (…) Literatura rusă nu i-a făcut faţă. Îl transforma pe generalisim în călău, iar pe călău în generalisim. Se crampona de chipul lui fără rost. N-a observat că apariţia lui Stalin în faţa poporului rus seamănă cu apariţia lui Iisus Iosifovici. Doar că Iosif Visarionovici apăruse în faţa altui popor ales – primiţi oaspetele! – ca să rămână cu el pentru totdeauna. Rusia e demnă de Stalin cel Bun.

Literatura rusă n-a observat că acesta e Dumnezeul ruşilor care treizeci de ani a făcut-o pe georgianul. Stalin e o mască“.

„I se poate da un nume lui Stalin, parafrazându-se denumirea unei jucării ruseşti: Stalinvstan’ka. Stalin e creatorul totalitarismului magic. Ruşilor le plac enigmele. Stalin era o enigmă (…) Niciodată nu a spus ce vrea în realitate. Şi-a bătut joc de toţi şi a murit neînţeles.”

Nu mică a fost uimirea celor care, după moartea Conducătorului, au descoperit că garderoba sa era alcătuită din două tunici şi o pereche de cizme…

Desigur Stalin cel bun e tatăl său. Vladimir Erofeev la început a fost translatorul de franceză al lui Stalin (deşi, activităţile sale din timpul războiului semănau mai mult cu cele ale unui spion), apoi ataşat cultural la Paris, ambasador pe undeva prin Africa, ambasador UNESCO, pentru ca, din 1979, să fie tras pe linie moartă din cauza fiului scriitor.

Iată cum îl descrie Erofeev: „Tatăl meu a fost unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi sovietici ai acelui timp. Avea o minte ascuţită şi o neobişnuită putere de muncă, se evidenţia prin optimism, farmec, modestie şi o frumuseţe aparte (…) Tata era un om cumsecade, care se comporta firesc, degajat în faţa superiorilor chiar şi pe vremea lui Stalin spre deosebire de mulţi dintre colegii lui cu ochi inexpresivi, holbaţi, de lingăi, argaţi şi mârlani (…) Nu puteam să nu mă mândresc cu tatăl meu. El nu aducea celor de sus cadouri de preţ din străinătate, nu se linguşea pe lângă soţiile nacealnicilor. (…) Comunist ferm, „şoim stalinist” cu ochii de culoarea oţelului, care a contribuit în mod nemijlocit la elaborarea concepţiei sovitice a „războiului rece”, tata credea sincer în superioritatea orânduirii sovietice, visa la revoluţia mondială.”  Şi când sosea în concediu, din Paris sau din orice altă parte, privea amuzat de cozile din faţa magazinelor, nu ştia preţul unui bilet de autobuz, nu înţelegea galantarele goale. E foarte multă (auto)ironie în portretul tatălui. La fel de multa duioşie.

Micul Victor nu prea ştia cu se ocupă tatăl său la Kremlin însă era mândru de asta şi când trecea pe lângă Kremlin se lăuda prietenilor săi: „Aici lucrează tatăl meu şi tovarăşul Stalin.”

Dar culmea măreţiei tatălui său, Victor Erofeev nu a descoperit-o în Piaţa Roşie, unde soldaţii îi dădeau onorul ci undeva în suburbie când obosit aţipise pe o bancă, iar miliţianul gării s-a apropiat şi i-a păzit somnul „Era, fără îndoială cel mai bun miliţian dintre ce-i pe care i-am întâlnit”

În 1979, în toiul carierei sale şi în timp ce aştepta să fie numit adjunct al ministrului de Externe, Vladimir Erofeev îşi pierdu cu mare scandal postul de ambasador-reprezentant al URSS pe lângă instituţiile internaţionale din Viena, a fost rechemat şi dat afară. „De vină fireşte era literatura”, spune Erofeev.

„Patru instituţii l-au luat imediat la bani mărunţi pe tata. Era chemat pe rând la MAE, KGB, CC al PCUS şi Uniunea Scriitorilor. Ideea adversarilor era următoarea: întrucât eram unul dintre alcătuitorii almanahului, trebuia să public în „Literaturnaia gazeta” o scrisoare de pocăinţă  pentru ca „metropola” să nu aibă putere juridică şi să nu mai poată fi tradusă în Occident.”

„Obiectul muncii diplomatice a tatei nu mai erau SUA şi democraţiile europene, ci propriul fiu,… îi cereau să mă convingă să scriu o scrisoare de pocăinţă”:

„Gromîko. Veţi fi rechemat dacă nu veţi obţine scrisoarea.

Mihail Zemianin, secretar pe ideologie al CC. «Metropola» e începutul unei noi Cehoslovacii…”

Pocăinţa lui Erofeev ar fi însemnat nu numai eşecul tentativei şi nu numai dezonoarea lui veşnică ci şi moartea lui ca scriitor. Scriitorii sovietici înfrânţi de KGB nu au mai putut scrie niciodată.

„În familia noastră există déjà un cadavru. Eu. (…) Dacă vei scrie scrisoarea aia, în familie vor fi două cadavre, adaugă tata.

Omorându-şi tatăl politic, trebuia să-l reînvie, să-i justifice sacrificiul. “Trebuia să scriu, nu să mă răzbun pe guvernanţi. Tata recunoscuse că sunt scriitor – trebuia să demonstrez că aşa este…”

Tata nu avea o idee clară despre ţara pe care o reprezenta. I se părea că e aşa cum o înfăţişau albumele editurii leningrădene «Aurora» pe care le făcea cadou străinilor. Era o ţară pe care nu-ţi era ruşine  s-o faci cadou. Era o ţară mare. Tot ce doreai  era în acele albume: lacul Baical, Kiji, central de pe Nipru, păsări enorme zburând deasupra stepei kazahe, palmieri, gheţari, parada din Piaţa Roşie, revărsarea apelor Volgăi. Trebuia făcut un ultim efort: trebuia îmbunătăţită situaţia materială a populaţiei, dar existau o mie de cauze obiective care amânau realizarea acestui scop. Tata era dispus să aştepte.”

Despre mama sa Erofeev scrie: „Mama avea o ocupaţie interesantă. Ea citea ceea ce nimeni nu putea să citească, nişte publicaţii pentru lectura cărora te împuşcau cât ai zice peşte.” Citea reviste şi ziare americane, într-un zgârie-nor din Piaţa Smolensk, căutând articole ce cleveteau Uniunea Sovietică şi făcea rezumatul lor pentru şefii secţiei de presă. Americanii murdăreau din răsputeri poporul rus, spuneau că „ruşii sunt nişte canibali care s-au băgat de bunăvoie în lagărele morţii din Siberia, iar Stalin e cel mai feroce dictator al lumii, un canibal care a înghiţit Ţările Baltice, Polonia şi alte state din Europa de Est.”

Mama tânărului Erofeev înţelege – sau acceptă – mai repede (în 1968, când este invadată Cehoslovacia pentru a fi reprimată „primăvara de la Praga”) că sistemul comunist nu este ce părea cândva a fi, dar alege să tacă. „I se părea că asta e înţelepciunea. Îşi apăra cuibul. Oscilând între speranţa pierdută, încrederea în raţionalitatea inexistentă şi interesele tatei, mama nu bănuia că această ruşine duce la eliberare. Egoismul ei naiv m-a dezarmat mult timp. Pentru confortul european trebuia să taci atunci când tancurile înaintau. În cele din urmă nu m-am putut reţine şi am spus: – Cred că asta e laşitate.“

Despre ruşi şi Rusia Erofeev spune: „Câte idei geniale le-au trecut ruşilor prin cap! (…) Au creat a Treia Romă, au reînviat strămoşii, au făurit comunismul. Au crezut în toate celea! Au crezut în ţar, îngeri albi, Europa, America, ortodoxie, NKVD, sobornicie, obşte, revoluţie, cervoneţ, specificul naţional, numai în ei înşişi nu.” Dacă în alte ţări trăiesc oameni serioşi cu simţ de răspundere în Rusia vieţuiesc: „mujici, muieri, intelectuali, colhoznici, zegari, tonţi, nacealnici şi alţi ticăloşi caraghioşi, care nu pot fi înţeleşi de străini. Oamenii caraghioşi nu au nevoie de libertate.”

Cât despre el însuşi Erofeev se considera un om liber, probabil cel mai liber din întreaga Rusie: „Nu am nacealnici, nici subaltern. Nu depend nici de pizdă, nici de Armata Roşie. Mă cac pe critici, modă şi fani. Să fii cel mai liber om în cea mai caraghioasă ţară din lume e al dracului de vesel…”

Nici scriitorii ruşi nu scapă uşor de critica acidă a lui Erofeev şi ei sunt caraghioşi: „Unii dintre ei râd printre lacrimi, alţii râd pur şi simplu. În această ţară caraghioasă ei au grijă de moralitate. Dar sunt şi setoşi de sânge ca aztecii, predispuşi să jertfească oameni. Ei taie capetele femeilor şi duşmanilor…”

„Nu mai am de mult iluzii în ce priveşte inteligenţa scriitorilor. Sunt puţini scriitori pe care îi consider deştepţi. Cei mai buni scriitori ruşi – Gogol şi Platonov – sufereau, se pare, de idioţie. Tolstoi şi Dostoievski nu erau filozofi- Cehov – un agnostic care, din fericire, şi-a interzis să se gândească mult. Nici Nabokov nu era tare deştept. Spunând că poezia trebuie să fie naivă, Puşkin s-a apropiat de taină. Dintre scriitori ruşi contemporani, numai Bitov, probabil, dă frâu liber minţii.”

„A trăi în Rusia e ca şi cum ai merge pe tavan. Vedere răsturnată. Nu ştiu care-i adevărata mea patrie. Mai mult ca sigur, n-o poţi găsi pe hartă.  Cu toate acestea, Rusia era paradisul copilăriei mele.”

„Puterea la ruşi e brutală şi borăşte, se alcătuieşte din bancuri spuse de bărbaţi, înjurături, biftecuri din carne crudă, uituceală, minte tulbure, beţie îndelungată, sadism, râgâieli provocate de ceapă, nepedepsire, înjosirea tuturor laolaltă…”

Părinţi şi copii: „Romanele sunt împregnate de tematica părinţilor şi copiiilor caraghioşi. Nu numai Turgheniev şi Dostoievski, ci şi epoca de argint din Petersburgul lui Andrei Belii dezvoltă această temă până la omorul ritual. Fiul-revoluţionarul şi tatăl- reacţionarul. Cartea, bomba, teroarea…”

„Sunt oare părinţii ca toţi oamenii?” se întreabă Erofeev şi recunoaşte că se îndoieşte de acest lucru: „Părinţii sunt nişte negative nedevelopate. Dintre toţi oamenii pe care îi întâlnim în viaţă, cel mai puţin îi cunoaştem pe părinţii noştri din simplul motiv că nu-i întâlnim niciodată cu adevărat, fiindcă ei de la bun început ne-au luat-o înainte (…) Părinţii sunt barajul dintre noi şi moarte. Le este refuzată vârsta, ca şi marilor artişti; revolta noastră inevitabilă împotriva lor este în egală măsură perfectă d.p.d.v biologic şi mârşavă d.p.d.v moral. Părinţii sunt tot ce avem mai intim.” Cât despre iubirea dintre părinţi şi copii, Erofeev spune că ea nu aparţine nici unora, nici altora ci instinctului rătăcit la sânul mamei, dar şi la miezul civilizaţiei, de aceea această iubire, are un numitor comun al binecuvântării: „…e plină de supărări şi neînţelegeri interminabile din care îşi vor scoate capul demonii amărăciunii şi ai regretelor tardive.

Despre Molotov…. Pe  Molotov – al doilea om în stat, Mister Nu, cum îl numeau occidentali, din cauza rolului său de a strica negocierile cu occidentalii, Erofeev ni-l prezintă ca pe un om fără simţul umorului, foarte bine instruit, dar rece şi plictisitor iar Stalin ţinea seama doar de părerea lui, conduceau amândoi Uniunea Sovietică. Dar asta nu l-a împiedicat pe Stalin s-o aresteze pe soţia lui Molotov, Polina Sergheevna Jemciujina, pentru că propusese chipurile ca Crimea să fie cedată evreilor. Lui Stalin îi plăcea să bage la închisoare soţiile celor mai apropiaţi tovarăşi de luptă, după care aştepta cu interes să vadă cum îl vor privi cu ochi de câine în dimineaţa următoare, cum se vor frământa pe loc, ce cuvinte vor conţine rugăminţile lor. Astfel Molotov a fost primul care a întredeschis uşa GULAG-ului, cerându-i lui Beria, imediat după martea lui Stalin, să-i elibereze soţia…

Molotov deseori l-a mustrat pe tatăl lui Eroffeev, de cele mai multe ori din cauza lui Ilya Ehrenburg – „Un scriitor a îndrăznit să-l contrazică pe cel de-al doilea om în stat!” vor repeta tatăl şi fiul, primul – cu iritare vădită, al doilea – cu admiraţie ascunsă ca pe un îndemn la împotrivire.

În cele din urmă, după moartea lui Stalin, Vladimir Erofeev îi spune verde-n faţă lui Molotov că nu mai vrea să lucreze cu el, după ce acesta şi-a exprimat nemulţumirea că „acest Erofeev e bolnav în permanenţă”, ceea ce nu era adevărat.

Erofeev îşi ucide tatăl politic pentru a-l reînvia în paginile romanului său, dăruindu-i nemurire. În timp ce peste numele atâtor oameni politici ai vremii s-a aşternut tăcerea şi uitarea Volodimir Erofeev a devenit celebru în întreaga lume, datorită romanului scris de fiul său.

„Tata recunoscuse că sunt scriitor – trebuia să demonstrez că aşa este… (…) Dintr-un «fiu al puterii» mă transformasem într-un scriitor liber, adică într-un «nimeni»…”

Actor în drama frunzelor

Image

Mihai Hafia Traista –

Actor în drama frunzelor,

poezie în lectura autorului:

Accesati link-ul de mai jos

http://www.trilulilu.ro/muzica-folk/mihai-hafia-traista-poem

Să nu-mi spui mie, asta, doamnă…

Image

Mihai Hafia Traista –

Să nu-mi spui mie, asta, doamnă…

poezie în lectura autorului:

Accesati link-ul de mai jos

http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/sa-nu-mi-spui-mie

Niciodată pietrele

Image

Mihai Hafia Traista –

Niciodată pietrele,

poezie în lectura autorului:

Accesati link-ul de mai jos

http://www.trilulilu.ro/muzica-folk/mihai-hafia-traista-niciodata-pietrele

Sergentul Grigoare a Lupului

Autor: Mihai Hafia Traista

– Ia uitați-vă la el!… Lampa mă-sii de mucos azi şi măine! Nici una, nici două «Mai bine v-ați duce acasă nene Grigoare!», ’tui ceapa lui de căcănar! Îsta-i cărciumar-r-r?… Vă spune sergentul Grogore a Lupului că nu e! Nu e, pentru că nu are pic de reșpect pentru camarazi! Asta s-o știţi de la mine! Geaba are halat alb, ca felcerii, dacă botează «Șliboviţa» cu apă, ’tui botezu cui l-a închinat! Iar când mi-e mie lumea mai dragă «Mai bine v-ați duce acasă nene Grigoare!» Acasă, ai?… Sergentul Grigore a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alții, aşa să ştiți! Păi eu în cărciuma lui Iankel, beam pănă-n zori și cânta-a-am, de se cutremurau geamurile

 «Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат

Пусть солдаты немного поспят…»1

 Iar îsta… «Mai bine v-ați duce acasă nene Grigoare!» Acasă, ai? De parcă noi doi am fi îmbrăcat deodată «ghimnastiorca»2, sau am luat Budapesta împreună, și eu nu știu? Sau poate a pierdut și el piciorul pe front, ca mine?…

 «Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат

Пусть солдаты немного поспят…»

 Colac peste pupăză, o mai aduce necuratul și pe babă «Vino Grigore acasă…» și stă pe capul meu cu «Vino Grigore acasă!». De-mi vine să mă duc cât văd cu ochii, dar acasă nu mă duc! Nu-u-u! Sergentul Grigore a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alții, aşa să ştiți! Acum «Vino Grigore acasă!…» ai?… «Vino acasă», dar când eram sub Budapesta nimeni nu-mi spunea «Vino Grigore acasă…» Paștele mamii ei de viaţă! Nimeni nu mă chema atunci din iadul războiului, când imi fluierau gloanțele pe lângă ureche, şi cădeau bombele de ziceai că-i sfărşitul lumii, urlau motoarele și nechezeau caii, trozneau căruţele răsturnate și se văitau de moarte răniţii, atunci nu mă chema nimeni «Vino Grigore acasă…», iar acum «Vino Grigore acasă…», ai?… N-o să fie cum vreți voi bă, niciodată! Sergentul Grigore a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alții, aşa să știţi! Pentru că voi nu a-ţi luptat cu mine sub Budapesta

 «Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат

Пусть солдаты немного поспят…»

 Ați privit voi moartea-n față? Ați călcat pe pămîntul aşternut de morți şi de trupuri sfărtecate? Ai? Paștele mamii ei de viaţă! De ce nu-mi spunea nimeni atunci «Mai bine v-aţi duce acasă nene Grigoare!» De ce nu m-a chemat nimeni «Vino Grigore acasă…» De ce?… Iar acum «Vino Grigore acasă…» Sergentul Grigore a Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor alții, așa să știţi!

 «Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат

Пусть солдаты немного поспят…»

 ––––––––––––––––––––––––––––––––––––

 1 Privighetorilor, privighetorilor

Nu tulbarați somnul soldaților,

Lăsa-ți-i să mai doarmă un pic.

2 Ghimnastiorca – (rus.) cămașă soldăţească.

Rrofeţia lui Filotei

 

 Image

Romanul lui Cinghiz Aitmatov Stigmatul Casandrei” în afară de cele două motto-uri ale sale, primul din mitoligia greacă: „Când Casandra a respins iubirea lui Apollo, el a blestemat-o ca nimeni să nu-i creadă profeţiile…” şi al doilea din cartea înţeleptului rege al Israelului antic Solomon: „Iar mai fericit şi decât unii şi decât alţii este cel ce nu a venit pe lume, cel care n-a văzut toate relele care se săvârşesc sub soare.”, motto-uri, pe care cititorul le va înţelege pe parcursul lecturii, începe ca o evanghelie cu aceleaşi cuvinte ca şi Evanghelia după Ioan, apostolul: „La început a fost Cuvântul”. „Şi de această dată – la început a fost Cuvântul. Ca şi în acel Subiect nemuritor. Şi tot ce s-a întâmplat apoi a fost urmarea celor Spuse”. După care trece la descrierea agitaţiei din redacţia ziarului „Tribune”, ziar ce a obţinut dreptul exclusiv de publicare a unui document nemaiîntâlnit până atunci în istoria omenirii şi nu putea să rateze această şansă chiar cu riscul: „să declanşeze potopul universal care să măture tot ce e viu pe pământ, după care nici un ziar nu mai era de folos nimănui, nicăieri…”.

În acest timp futurologul american, omul de ştiinţe de la Harvard, numit apostolul futurologiei, Robert Bork se întorcea de la o conferinţă din Europa, unde a avut loc şi lansarea cărţii sale „Pariu cu mine însumi”. În avion, cu un pahar de whiskey în faţă se întreba ce rost are să prevezi destinele altora, să te chinuieşti căutând sensul vieţii, să explorezi ceva ce niciodată n-o să fie nimănui dezvăluit?! Încerca să se deconecteze, să nu se mai gândească la ceea ce-l preocupa continuu şi totuşi se gândea la noua monografie – propria sa Cântare a Cântărilor, bazată pe cercetările sale de-a lungul anilor, cercetări ajunse în pragul unor noi previziuni ştiinţifice că omul contemporan urma să dea piept cu probleme absolut noi, necunoscute până atunci, ca de  exemplu, ce ar face oamenii, trezindu-se deodată că soarele se răceşte brusc sau, dimpotrivă, că arde mai tare? Sperând că prin aceasta va reuşi să conştientizeze omenirea  de posibilitatea sfârşitului ei tragic şi că această conştientizare va funcţiona ca un îndemn pentru găsirea noilor mijloace de supravieţuire şi forme de dezvoltare, care la rândul lor, trebuie să ducă la un nou mod de viaţă şi la un nou tip de gândire.  

Fiind şi un fotograf amator, „fotogunoier” cum îl numea soţia sa Jessy, căreia „îi era credincios şi-n somn” se uita pe fereastră după  „vreun noruleţ bizar” şi la un viraj brusc al avionului vede plutind în ocean ca nişte năluci douăzeci de balene, în formaţie de săgeată aşa cum zboară cocorii pe cer. Îşi aduce aminte că aceste balene îi apăruseră deseori în vis şi îşi dă seama că de acum înainte va fi legat de balene până la sfârşitul zilelor sale, înţelege tâlcul acestei întâlniri: „ce se va abate asupra balenelor se va abate şi asupra lui, ce se va întâmpla cu el se va întâmpla şi cu balenele…”

Simte nevoia să îi povestească soţiei despre balene, dar în schimb primeşte vestea că o ediţie specială a ziarului „Tribune” a publicat un mesaj al călugărului cosmic către Papa de la Roma, mesaj adresat tuturor oamenilor dealtfel, precum că a făcut o mare descoperire ştiinţifică, în urma căreia oamenii pot să hotărască singuri dacă să se nască sau nu. „Poate că Dumnezeu este de acord cu el”, spune Jessy, cât despre călugăr, acesta este un membru al echipajului unei staţii cosmice care a refuzat să se mai întoarcă pe pământ, numele lui e Filotei (nu întâmplător deoarece Filotei e un nume teoforic semnificaţia căruia este „iubitor de Dumnezeu”).  „E un nume rusesc. De la ruşi te poţi aştepta la orice. Au trecut prin multe… Asta înseamnă că pustnicul s-a retras într-un schit cosmic şi trimite de acolo idei?! Asta-i ceva nou!…”, spune Robert.

Călugărul cosmic Filotei de pe Staţia orbitală RX, al cărui nume de mirean este Andrei Krîlţov, deşi nu este catolic, se adresează Papei nu neapărat pentru faptul că acesta are un rang apostolic, fiind reprezentatul lui Isus Christos (al Cuvântului, Isus Christos este Cuvântul) pe pământ şi totodată succesorul Sfântului Petru, ci mai ales pentru că Papa integrează valorile morale şi spirituale ale unui mare număr de oameni şi adresându-se lui se adresează tuturor contemporanilor săi şi cine ştie, poate şi urmaşilor.

Prin mesajul său oferă o nouă şansă de perfecţionare a evoluţiei neamului omenesc. Susţinând că în primele săptămâni embrionul uman este capabil să intuiască ce-l aşteaptă în viaţa viitoare şi să-şi manifeste atitudinea faţă de soarta potenţială. Dacă această atitudine este negativă, embrionii se împotrivesc viitoarei lor apariţii în lume, exprimându-şi atitudinea negativă faţă de naştere. Semnul-semnal este apariţa unei pete mici pe fruntea mamei care este copia lumii, purtătorul involuntar al influenţelor nefaste din realitatea înconjurătoare pe care le transmite fătului, această pată el a numit-o stigmatul Casandrei, iar pe fătul care transmite semnalele negative – casandro-embrion. Apoi această capacitate dispare, ceea ce înseamnă că fătul se împacă treptat cu soarta căreia nu i se poate împotrivi.

„Am descifrat semnificaţia petei, – spune călugărul, – şi, mai mult decât atât, am găsit mijlocul prin care s-o evidenţiez mai bine, s-o fac mai vizibilă: trimiţând razele-sondă din cosmos pe pământ, aceste raze intensifică impulsurile casandro-embrionului în uterul mamei. Pata mică, pe care înainte oamenii o luau drept un amărât de coş, începe să pulseseze sub acţiunea razelor-sondă. Ele nu se văd în atmosferă şi sunt absolut inofensive pentru organism. (…) Scopul meu este să evidenţiez numărul total al casandro-embrionilor şi să-i „chestionez”.

Dacă oamenii dau din umeri, nepăsători la  mesajul unui casandro-embrion care trebuie să se nască împotriva voinţei lui, ştiinţa nu-şi poate permite să dea din umeri, deoarece datele statistice adunate în computerul cosmic dovedeau că numărul casandro-embrionilor creşte în fiecare an. Desigur avortul este un act de violenţă, echivalent crimei premeditate şi contravine poruncii lui Dumnezeu „Să nu ucizi!” şi a binecuvântării „Creşteţi şi vă înmulţiţi!”, dar Dumnezeu a fost doar cauza vieţii binecuvântate, restul îl decid oamenii care au dreptul să păstreze sau, dimpotrivă să nimicească viaţa în germene.

Călugărul cosmic consideră că descoperirea acestei taine, este o povară grea pentru el. „Nici măcar Faust care cunoaşte perfidia diavolului nu m-ar invidia”, spune el. Desigur ar putea duce această taină cu el în mormânt, dar acest fenomen e la fel de neaşteptat pentru omenire ca apariţia din adâncul Universului a unui al doilea soare alături de primul… Cu toate că va fi un şoc pentru omenire el  nu are dreptul să tacă, căci „poate că, la vremea lui, casandro-embrionul, ameninţat să apară pe lume fie ca Hitler, fie ca Stalin, o fi încercat ceva, o fi încercat nefericitul embrion al viitorului necrofil să dea de ştire lumii şi, mai întâi de toate, mamei ce-l purta în pântece că presimte viitorul. Nu s-o fi cutremurat oare din instinct şi n-o fi dorit să se eschiveze de la rolul cumplit care-l aştepta?!”

Prin acest mesaj călugărul vrea să convingă omenirea că acest semn-semnal, stigmatul Casandrei, este un semn al Providenţei prin care demonstrează că ea există şi vrea să salveze omenirea care se află la marginea prăpăstiei.

Acest mesaj incită spiritele peste tot. „Dacă cineva ar fi declarat toate acestea la colţ de stradă şi nu din cosmos, ar fi fost bătut măr!”, – spune Jessy soţului său luându-l de la aeroport. De asemenea îi mai spune că prietenii îl caută pentru a-i afla părerea în legătură cu acest mesaj, iar unul dintre ei, regizorul Jonh Koshut, mai în glumă mai în serios, îl învinueşte de prezicerea făcută, precum că omenirea va trece printr-o nouă tragedie. Că a cobit şi „a scos dintre resursele răului din lume, ca dintr-un sac de vechituri, în locul unui război mondial, un război al omului cu sine însuşi, a scos la iveală problema dacă merită omul să se nască”.

Tot pe drum, în maşină Robert îi povesteşte soţiei că a cunoscut un australian, pe Kiffer, cere e preocupat de balene, dar mai ales de problema la care ştiinţa încă nu poate răspunde şi anume fenomenul uciderii în masă a balenelor, fenomen ce contrazice legea biologică a conservării speciei. „Ce le determină pe balene în plină putere să se apropie noaptea de mal şi deodată, fără nici un motiv, de parcă s-ar vorbi între ele, să se arunce pe nisip, ca să se sufoce fără măcar să încerce să se întoarcă în ocean. De ce fac asta, pentru ce, din ce cauză?”. Australianul a ajuns la o concluzie cutremurătoare. El vede actul sinuciderii în masă al balenelor ca o reacţie la tot ce se întâmplă pe pământ.

Robert care va visa chiar în aceeaşi noapte că este balenă şi înnoată împreună cu alte balene în apa din ce în ce mai fierbinte a oceanului, care începe să fiarbă din cauză că pe cer apăruseră doi sori deodată, este de acord cu concluzia trasă de australian. Căci dacă totul ce se întâmplă pe pământ, în noi şi cu noi se săvârşeşte prin cuvânt. Şi tot ce e creat de mâna omului e împlinirea cuvântului. Murim, dar cuvântul rămâne. Şi de aceaea cuvântul este Dumnezeu, iar oamenii se zbat în cuvinte, zboară înaripaţi  să atingă veşnicia, sau înfrânţi de fatalitate, sunt ţinuţi în dârlogi şi struniţi precum catârii… Dar el se gândeşte şi la o altă ipostază, diametral opusă, a existenţei, la absenţa cuvântului. Un exemplu în acest sens sunt balenele, radare vii din oceane care captează semnalele ascunse în cosmos şi cea mai mare tragedie pentru ei e stihia omenească năpustită asupra lor, răul făcut de oameni care provoacă un dezechilibru, în starea spiritului universal. Asta le chinuieşte cel mai mult. Lipsite de darul vorbirii cu o intuiţie unică în felul ei, cu o minte excepţională, proprie numai lor, ele nu pot spune cât de mult suferă pentru omenire, pentru tot ce se întâmlpă şi cum le apasă asta, cum le sufocă şi le sfâşie pe dinăuntru, de aceea se şi sinucid, ca să pună capăt acestui chin, să se elibereze.

Seara îl sună un prieten, Oliver Ordok, de origine maghiară, candidat la preşedinţie, numele căruia în limba maghiară înseamnă drac, i se şi spune asta la un miting electoral. Acesta avea capacitatea rar întâlnită să ţină minte punct cu punct toate convorbirile telefonice pe care le avusese în viaţa lui şi nimeni nu era în stare să-şi explice cum de există o memorie atât de specială, de asemenea mai fusese bolnav, se pare că acum s-a vindecat, de o boală foarte rară pe sistem nervos, numită vitiligo, trupul său era acoperit de pete alb-cenuşii. Oliver Ordoc urma să apară în faţa electoratului american care, când ceva nu merge bine, dă vina înainte de toate pe sistem şi care sigur îl va întreba despre mesajul călugărului cosmic iar el nu va şti ce să îi răspundă. „Ce să spun? Că sunt de partea lui, sau să-l trimit la toţi dracii din cosmos?”, şi îi propune lui Robert Bork să devină consultantul numărul unu al echipei lui în această problemă, deoarece  „Pentru un Filotei cosmic este nevoie de un Filotei pământean potrivit!”

Din discuţia lor, Oliver Ordok a înţeles că Robert Bork, îi propune să susţină mesajul lui Filotei la mitingul electoral, nebănuind că din acea clipă îşi exprimase poziţia faţă de descoperirea călugărului cosmic şi că soarta lui, din acel moment depindea de soarta lui Ordok dar în acelaşi timp şi de soarta lui Filotei. „Nodul destinelor  fesese deja  legat strâns…”.

 

Prima noapte

 

În noaptea ce a urmat, balenele înnotau aproape de ţărm, futurologul, înota împreună cu ele, iar balenele ştiau că el înoată împreună cu ele, căci soarta lui şi soarta lor se împleteau tot mai strâns şi tot în noaptea aceea, exact la ora trei, după ora Moskovei, o bufniţă zbură de-a lungul zidului Kremlinului, dezamăgită că nu zăreşte perechea de fantome (Lenin şi Stalin) care prin descrierea făcută, par cititorului destul de simpatice şi nevinovate parcă de relele făcute. Fantoma lui Lenin chiar spune: „De ce m-am născut, de ce m-a născut mama?! Doar nu mi-am dorit asta, n-am vrut să mă nasc! Acum sunt ostatic în mormântul ăsta!”.

A doua zi numele lui Filotei era pe buzele tuturor, pe Bork îl caută cele mai mari posturi de radio şi televiziune, întreaga Americă este cuprinsă de panică, numai în ziua când a fost ucis Kennedy, s-a întâmplat ceva asemănător, un haos, o confuzie totală. Casandra începe să acţioneze, o studentă de la facultatea de drept se priveşte în oglinjoară şi fuge din sală ţipând. Îi apăruse pe frunte pata – semnul csandro-embrionului, iar în alt caz a fost şi mai rău. Unei femei aflată la volan, uitându-se în oglinda retrovizoare i se pare că îi apăruse pe frunte semnul şi a avut loc un accident rutier. 

Pe Robert Bork îl caută Anthony Junger, consilierul lui Oliver Ordok care de fapt îi şi recomandase candidatului să ia legătura cu omul de ştiinţă. Între cei doi are loc o discuţie, în care consilierul e de părere că opinia futurologului va deveni un bun public.

Bork ştia foarte bine, de fapt îi şi spusese soţiei sale că oamenii când se văd în lumina crudă, genetica se poate transforma dintr-o taină biologică în politică. Aşa se şi întâmplă chiar în aceeaşi seară, când Oliver Ordok apărea la un miting transmis în direct dintr-o sală de sport de unde vorbeşte sigur pe el, este aplaudat şi ovaţionat de întreaga sală şi tocmai când Robert Bork care îl urmărea la televizor, crede că Ordok a scăpat de întrebările legate de călugărul cosmic se produce inevitabilul, este întrebat ce crede despre mesajul lui Filotei…

„Noi trebuie să înţelegem că faptul acesta este real”, răspunde Ordok. Răspunsul său nemulţumeşte publicul. O femeie îşi arată semnul de pe frunte, un medic strigă că americanii nu sunt animale de laborator, dacă călugărul are în vedere întreaga omenire de-a valma e treaba lui, nu a lor, deoarece ei sunt americani, independenţi şi suverani, iar după ei vorbesc şi alţii numindu-l pe Filotei instigator mondial, un intrigant ce seamănă vrajbă, un turnător ce denunţă femeile însărcinate, un agent rus ce are misiunea să distrugă america din interior, satana cosmic, diavol cosmic, anarhist cosmic şi chiar Faust cosmic…

Ordok se trezise într-o situaţie stupidă, stătea la tribună pierdut şi uitat de public de parcă această întâlnire nu avea nici o legătură cu el, neştiind ce să facă, cum să oprească exclamaţiile furioase venite din sală. Pe faţă îi apăruseră ca din senin, de undeva din adâncul fiinţei lui  petele bolii vitiligo, ca un rod pocit al furiei înăbuşite.

Salvarea îi veni din partea consilierului său Jungher care reuşise să pună capăt scandalului, iar Ordok îşi reia discursul în care deodată este de acord cu mulţimea înfuriată că mesajul călugărului cosmic subminează democraţia americană şi că este în complot împotriva omenirii. Hipnotizaţi de discursul său, oamenii stăteau ca vrăjiţi. Ordok văzând ce victorie strălucită obţinuse, împinse lucrurile mai departe aruncând mulţimii furioase numele lui Robert Bork spre a-l sfâşia, de asta avea nevoie mulţime, de cineva răspunzător pentru mesajul călugărului aici pe pământ, caci nu puteau să se răfuiască cu cineva care se află în cosmos… Futurologul  fusese prezentat mulţimii de către Ordok ca aliat principal,  ca un scut ideologic al călugărului cosmic, că Bork şi Filotei sunt gata să pună de un incendiu mondial şi că trebuie cu orice preţ opriţi de la aceasta.

Degeaba încerca Anthony Junger să intervină în favoarea futurologului, căci mulţimea era mulţumită şi din nou îl ovaţiona pe Ordok!

 

A doua noapte

 

Şi în a doua noapte, în timp ce stătea în faţa computerului şi scria articolul pentru „Tribune” în  care explica că Filotei nu este un instigator ci un proroc din cosmos, Bork aude din nou respiraţia neliniştită a balenelor, se trezeşte iar înotând lângă ele, dar acelaşi lucru i se năzăreşte şi bufniţei care zbura ca în fiecare noapte, la ceasul trei  prin Piaţa Roşie. I se păru că respiraţia lor ajunge din depărtări până la ea. Unde se grăbesc balenele şi de ce nu au linişte şi nici valurile nu se astmpără?… Bufniţa care văzuse multe la viaţa ei, nu-şi amintea  să fi văzut ceva asemănător şi nu-şi putea închipui că e posibil să se întâmple aşa ceva, căuta pe cele două fantome mici şi îndesate, două căpăţâni într-o căciulă, sperând să tragă cu urechea ca de obicei la ce îşi vor spune una alteia. Iar de spus aveau ce şă-şi spună deoarece în ajun, în Piaţa Roşie avusese loc un miting cu susţinătorii gălăgioşi ai tuturor ţărilor în care pe parcursul anilor fuseseră livrate cantităţi enorme de arme. Iar reducerea producţiei de arme nu promitea nimic bun economiei ruse, atât doar că lăsa piaţa internaţională în mâinile Americii putred de bogate.

Dar la aceeaşi oră în Piaţa Manejnaia, separat de mulţimea de la mitingul reformei, vuia un alt miting, la care participa o altă parte a societăţii – democraţii, reformatorii, pacifiştii şi alte vlăstare ale perestroikăi. Printre ei se afla o pereche de tineri un băiat şi o fată cu pancarte, pe pancarta tânărului sta scris cu vopsea roşie: „Omul nu trebuie să vină pe lume ca să facă arme!”, iar cuvintele scrise cu roşu pe pancarta fetei sunau ameninţător: „Îmi dau foc dacă Kremlinul va reîncepe cursa înarmărilor!” Între cele două tabere are loc o încăierare în care cineva chiar îi dă foc fetei, iar ea, cuprinsă de flăcări aleargă umplând piaţa cu urlete sălbatice. În Piaţa Roşie s-a instalat haosul.

Bufniţa le găsi pe fantome, într-un loc întunecat sub zidul de cărămidă al Kremlinului jucând tontoroiul pe loc şi cântând o lozincă din cele ce se strigaseră în Piaţa Roşie: „Socialismul sau mortea!”. Plictisită de ritmul cubanez, bufniţa zbură mai departe şi întâlni o babă beată în zdrenţe, ciufulită şi răvăşită care mergea singurică prin Piaţa Roşie şi cânta un cântec de jale.

În timp ce Robert Bork scrie articolul, Anthony Junnger îi trmite faxuri implorându-l pe primul rând din fiecare pagină: „Pentru Dumnezeu, nu închideţi faxul!”, în care îi spune că este pregătit să meargă cu el până la capăt, să fie scutierul lui, în cazul în care va accepta acestră luptă grea cu oamenii pe care i-a asmuţit Ordok împotriva lui, dar ei  vor trebui să învingă, în folosul aceloraşi oameni şi că ar fi cazul să ia urgent legătura cu călugărul Filotei care nu poate rămâne indiferent la ce se întâmplă pe pământ.

Bork acceptă ajutorul lui Anthony, pe care îl aşteaptă să vină la vila lui şi să stabilească legătura cu călugărul cosmic în privinţa unei conferinţe de presă. Între timp primeşte un fax de la rectorul universităţii, în care i se spune să nu meargă în acea zi să-şi ţină cursurile, iar în jurul casei sale au început să se adune protestatarii cu pancarte pe care erau scrise mesaje ameninţătoare.

Peste tot în lume era aceeaşi situaţie – împotrivire în masă!

În Rusia, o puternică mişcare de protest s-a transformat în demonstraţii de stradă în care cer să fie adus imediat din cosmos călugărul, deoarece acesta e în slujba Americii şi vrea să îngenuncheze Rusia. Filotei e Gorbaciov în cosmos!

În China se protestează împotriva „prăşirii” populaţiei.

În India s-a lansat ideea ca femeile să-şi acopere fruntea cu semnul lor ritualic. La Hamburg protestează isteric proxeneţii şi prostituatele. În Sicilia la Palermo mafioţii au organizat un marş popular la malul mării. În America Latină se protestează în zonele cu plantaţii ilegale de droguri. Industria porno protestează şi ea, organizaţiile teroriste la fel, cercurile militare sunt nemulţumite, iar producătorii filmelor de război au ridicat şi ei vocea… Nici măcar Ordok nu ar fi fost în stare să controleze duhul pe care l-a eliberat.

„Trebuie să beau cupa asta până la fund” spune Robert Bork ieşind să vorbească mulţimii adunate în faţa locuinţei sale, mulţimea ce îl linşează, tonul dă o femeie cu semnul pe frunte, – îl loveşte cu ziarul peste obraz, iar mulţimea înebunită îl târeşte, fiecare smucindu-l spre el, sfâşiindu-i colţurile gurii, transformându-i faţa într-o bucată de carne însângerată. Anthony ajunge prea târziu ca să-l mai poată salva şi Robert Bork moare în elicopterul poliţiei.

 

A treia noapte

 

Balenele ce intuiau ecoul universului, înotau în formaţie de săgeată, aşa cum zboară cocorii. Oceanul încerca să le distrugă formaţia, vroia să le întoarcă din drum. Ele însă înotau luptându-se cu valurile imense.

În Piaţa Roşie din Moscova se apropia ora bufniţei care presimţea că… ceva se petrecea…  

Conferinţa de presă „Cosmos-Pământ” a avut loc, fără Robert Bork, aproape toţi dintre cei intervievaţi au aprobat în totalitate răfuiala făcută şi cereau ca instigatorul Filotei să fie doborât cu o rachetă. Să fie distrusă staţia orbitală – sursa razelor-sondă. Locul futurologului la conferinţă a fost luat  de Antohony Junger, iar în sală se afla crema jurnalistici americane.

La conferinţă, Călugărul Filotei spune că suferă pentru fiecare, indiferent ce  cred despre el, că el nu a aprins torţa ca să ardă ereticii pe rug, ci ca să lumineze sufletul oamenilor, dar nu a reuşit, în schimb a provocat haos şi discordie şi că este cauza morţii singurului său tovarăş de idei pe care il trimisese Dumnezeu. Şi că atunci când l-a ucis pe Robert Bork, a ucis odată cu el şi o parte din veşnicie.

„Îngenunchez în faţa voastră, oameni buni! Dar în clipa de faţă căinţa mea nu mai înseamnă nimic. Cu nimic nu-l mai pot întoarce pe cel ucis, pe Robert Bork, nici măcar cu preţul vieţii mele…”

De asemenea şi-a cerut scuze că nu va putea răspunde la toate întrebările, pentru că el pleacă, iar cei ce vor trăi va trebui să gasească singuri răspunsurile la întrebări. Înainte de a se sinucide în direct, Filotei spune că stigmatul Casandrei nu este un defect ruşinos şi că descoperirea lui este prematură, el a distrus toată aparatura cu ajutorul căreia trimitea razele- sondă, precum şi toate calculele şi datele referitoare la acest experiment. Pe un ecran în dreapta lui se vedea ţărmul Oceanului Atlantic  şi balenele sinucigaşe ce se aruncau în apa mică aproape de ţărm murind cu ochii holbaţi în chinuri grele. Îmbrăcat în costum de cosmonaut,  Filotei se adresează lui Robert Bork: „Sunt vinovat în faţa ta şi vin spre tine împreună cu balenele… adio…”, după care se sinucide, aruncându-se în spaţiul cosmic.

A doua zi dimineaţa ziarele scriau despre „Prima sinucidere în cosmos”, despre balenele sinucigaşe, despre hotărârea lui Anthony Junger de a urma drumul deschis de „părinţii lui”, Filotei şi Robert Bork, iar o ştire stranie preluată din ziarele ruseşti anunţa că noaptea trecută, în Piaţa Roşie, cineva a aruncat pe mausoleu o bufniţă moartă.

În mitologiebufnița este reprezentanta a două noțiuni contradictorii: moartea sau înțelepciunea, care este, conform unor concepții antice, sinonimă cu viața. Contradicția este explicată prin faptul că zeitatea morții, după unele credințe preclasice, cunoaște și secretele vieții, ale nașterii și ale reîncarnării.

Un echipaj de cosmonauţi a găsit în computerul călugărului o scrisoare de adio, în care regreta că a distrus conştiinţa de sine a societăţii, fapt pentru care este urât de milioane de oameni, dar problema respinsă acum va apărea din nou şi omenirea nu se va putea ascunde de ea,  de asemenea a mai lăsat un text spovedanie  cu rugămintea să fie predată lui Anthony Junger care are dreptul să dispună de însemnările lui, aşa cum va crede de cuviinţă.

Textul era intitulat: „Despre încercările prin care am trecut. Sunt cu tine şi după moarte”.

Din textul spovedanie, cititorul află despre călugărul cosmic că a fost abandonat de mic în pridvorul unei case de copii, ce se afla la marginea oraşului Ruza, la aproximativ o sută de kilometri de Moskova, la sfârşitul anului 1942, într-o iarnă cu multă zăpadă. „Îmi amintesc dimineaţa aceea ca prin ceaţă, deşi sunt sigur că nimeni n-o să mă creadă.” 

La casa de copii va fi foarte ataşat de Valeria Valentinovna, tuşa Vava, cum o numeau copiii, aceasta îi prevede un viitor strălucit, ceea ce se şi întâmplă pentru că devine un renumit savant „un nou Darwin” care de dragul ştiinţei, pentru triumful ei a ajuns până acolo, unde nici unul dintre predecesorii lui nu au îndrăznit să ajungă în zona interzisă tuturor religiilor: „Am bătut provocator cu piciorul în uşa pe al cărei prag trebuia să mă închin în faţa lui Dumnezeu”, spune el. Lucrează într-un laborator secret unde încearcă obţinerea fetuşilor-x, adică a indivizilor fără identitate – născuţi de o femeie anonimă, fecundată de părinţi anonimi. Fetuşii-x trebuiau să devină revoluţionarii fără frică şi fără de prihană ai secolului XXI, cărora le revenea sarcina de a răsturna lumea veche ca să scape clasa muncitoare de ea. Fetuşii-x urmau să oprească în loc ziua istoriei, urmau să pună capăt paternităţii şi maternităţii, să pună capăt experienţie transmise din generaţie în generaţie, iar el era călăul nevăzut al „tatălui” şi al „mamei”, noţiuni  ce vor deveni legendă sau vor avea o importanţă relativă. După ce este părăsit de soţie şi se îndrăgosteşte de Runa Lopatina, o femeie incubator pentru fetuşii-x, recrutată din puşcărie, care este ucisă încearcând să evadeze, înţelege că trebuie să se retragă cât mai departe, să renunţe la toţi şi la toate.

În timpul perstroikăi, se duce la Gorbaciov şi reuşeşte să plece în cosmos, devenind călugărul Filotei.

Stigmatul Casandrei este un roman ştiinţifico-fantastic în care se împletesc mai multe stiluri, mai multe genuri: fantasticul, realismul, reportajul, este şi un avertisment la adresa omenirii, pe care o îndeamnă la folosirea raţiunii în direcţia cea mai potrivită şi mai înţeleaptă pentru viitorul umanităţii. 

25 – În Rona înfrunzesc gorunii

 

În Rona înfrunzesc gorunii

Într-o rugă verde către cer,

Ce-o mai înalţă şi azi străbuni

Ca pe-o colindă cu mult ler.

În Rona înfrunzesc gorunii

Şi clopotul în verde sună,

Când la vecernii vin străbunii

Gătiţi ân chip de noapte bună.

În Rona înfrunzesc gorunii

Şi cerul verde vrea să pară,

Când an de an ne aduc străbunii

Ca pe un tribut – o primăvară.

Previous Older Entries Next Newer Entries