Pătărăniile unchiului Fedea (3)

LA ÎNMORMÂNTARE

 

După ce se convinse că e mai bine să fi om decât lup, unchiul Fedea se întoarse acasă cu mâna stângă în ghips, cu dreapta în fund, cu fundul oblojit şi cu sufletul «varză a la grec».

Zile amare, de «of» şi «vai», sosiră pentru unchiul Fedea – de lucrat cu o mână nu putea să lucreze, de şezut… nici vorbă! Căci şezutul pe scaun, pe pat, pe prag, pe iarbă etţetera, etţetera, e o treabă seriosă ce necesită un fund sănătos, pe când fundul unchiului Fedea…

Cât era ziulica de lungă stătea sărmanul lungit pe burtă şi ofta mai ceva ca ghezeşul prin tunelurile de pe Dealul Ştefăniţei. Şi colac peste pupăză murise şi Dochia a lu’ Costache.

– De parcă nu avea timp să moară altadată, era musai să moară tom’na amu, când eu înghit leacuri şi nu pot be’ pentu sufletul ei nici batăr un păhăruţ de pălincă… Părdalnică babă, Dumnezeu s-o ierte! Ce prohod mai e şi ăsta?… – bombănea pe sub nas unchiul Fedea. Dar la înmormântare tot se duse, nu putea să nu o conducă pe vecină-sa pe ultimul drum.

Iar la înmormântare (nici nu o să vă vină să credeţi), e exact ca la înmormântare: îmbulzeală, glogozeală, hărmălaie, lărmălaie, învălmăşeală, neorânduială, răvăşeală, zăpăceală, brambureală, bulibăşeală (cred că ajunge), – un talmeş-balmeş de nedescris, un balamuc, un vălmăşag, o debandadă, o harababură, o vraişte (sunt sigur că ajunge), zarvă, larmă, tărăboi, bocete, plânsete (ia uite, nu pot să mă mai opresc), strigăte, icnete, rânjete (sau aşa o fi la nuntă?… nu mai ţin bine minte, ori la înmormântare, ori la nuntă… că doar nu o fi aşa în Parlamentul României unde domneşte ordinea, liniştea şi pacea). Toţi vroiau să vadă dacă moarta e îmbrăcată în sucna cea nouă, dacă e încălţată în opinci sau după moda domnească în şlapi de gumă, dacă i-au luat sau nu verigheta de pe deget, dacă nu are gura căscată sau ochii deschişi, dacă neamurile bocesc sau plâng, dacă nu se prefac că plâng şi câte şi mai câte fiecare cu curiozităţile lui.

Numai unchiul Fedea, împins de mulţime, drept în faţa diacului, cu pălăria subsoară, cu dreapta îşi făcea mereu semnul crucii, iar stânga învelită într-un ştergar, ba o ţinea lipită de piept, ba o ascundea la spate, ca nu cumva să-l rănească careva.

Dar deodată diacul îi urlă în ureche «Ve-e-eşni-i-i-ca-a-a po-o-ome-e-eni-i-ire-e-e!», popa începuse să tămâieze în jurul copârşeului, cadelniţa se îndreptă în zbor spre mâna învelită în ştergar, iar unchiu Fedea răcni ca o fiară:

–        A-a-a-u părinte, de îmi dai peste mână te ia dracu’!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: