Stalin cel bun

Image

„Stalin şi poporul rus – libertate ne-au adus!”

                                                            lozincă proletară 

Stalin şi-a lăsat fiul să moară, prizonier la nemţi. Putea să-l răscumpere, dar a preferat să-l sacrifice pe altarul doctrinei. Câtă dumnezeire, la un ateu!”

                                                            Valeriu Butulescu 

Eu sunt focul, Rusia e oţelul. Împreună suntem invincibili.”

                                                            Iosif Visaroinovici Stalin

Sufletul rus e în esenţă Stalinist. Stalin devine mai puternic şi mai curat pe măsură ce victimele lui sunt înghiţite de trecut. Victimele sunt nişte nouraşi care se destramă în aer. Ruşii privesc filme despre Stalin, ascultă bancuri despre Stalin şi salivează…”

(Între tunicile lui Stalin si Caprice des dieux”, Bogdan-Alexandru Stănescu)

Victor Erofeev spune despre romanul „Stalin cel bun” că este ca o pianină la care fiecare dintre cititori poate cânta propria sa melodie. În interviul intitulat „În Rusia toate au un substrat politic”, publicat în numarul 245 al revistei „Observatorul Cultuaral” el spune:

„Romanul meu nu e o fotografie, ci o «pictură», o urmă nefotografica a realităţii. In ceea ce priveşte titlul romanului, acesta are cel puţin trei sensuri. În primul rând, aşa este perceput Stalin de copilul naiv şi fericit, unul dintre cei doi protagonişti ai romanului, adică de mine. În al doilea rând, Stalin cel Bun e o metaforă al cărei termen metaforizat e tata. Titlul ar fi putut fi Tata, pentru că romanul e consacrat tatălui meu. În fond, orice familie din orice ţară e o celulă comunistă pentru că tata hrăneşte gratis copiii şi le dă bani să-şi faca studiile, exact ca în comunism. Pe de altă parte, tot gratis tata pedepseşte copiii, îi pune la colţ. De aceea, fiecare tată e un Stalin cel Bun, dacă bineinţeles nu e violent. În al treilea rând, aproximativ 65% dintre ruşi consideră şi astăzi că Stalin e un erou. Prin urmare, Stalin cel Bun este de fapt o credinţă colectivă. Ar fi plăcut ca sintagma «Stalin cel Bun» să fie pentru ruşi la fel de provocatoare cum este pentru oamenii din America, Europa Occidentală, Centrală şi de Est. Stalin cel Bun e stereotipul-cheie fără de care înţelegerea Rusiei astăzi ar fi imposibilă.”

Când a avut loc lansarea cărţii la Centrul Expoziţional Rus din Moscova, s-au adunat multe femei bătrâne, fiind bucuroase că în sfârşit apare o carte corectă care spune adevărul despre Stalin, că a fost bun.

Romanul începe cu o frază provocatoare: „În sfârşit l-am omorât pe tata”. Bunica lui după tată îi reproşa deseori că şi-a omorât bunicul, cu două săptămâni înainte ca acestuia să i se acorde Ordinul Lenin: „Făceai nazuri şi cereai să te ducă în spate. El, bietul, te ducea, deşi era bolnav.”

„Atunci toţi omorau pe cineva. Unii îi omorau pe nemţi, alţii – pe ai noştri. Eu l-am omorât pe bunic”, spune Erofeev, după care continuă: „Sunt vinovat de toate celea. Conform  logicii familiale, eram dator să-l omor şi pe tata, de vreme ce l-am omorât pe bunic”.

Astfel Victor Erofeev, devine imaginea generaţiei, care de abia dacă ţinea minte moartea lui Stalin, este nevoit să-şi „ucidă” părinţii, pentru a putea supravieţui. Cu toate că şi-a iubit tatăl şi l-a înţeles, asta nu l-a împiedicat să-l judece şi să-l ucidă politic prin revolta sa intelectuală din 1979, când împreună cu Vasili Axionov, Fasil Iskander, Evgheni Popov şi Andrei Bitov – nume celebre în Uniunea Sovietică, cunoscute atât ca disidenţi politici, cât şi ca autori de literatură interzisă de cenzură, au editat un almanah samizdat intitulat „Metropola” – O adevărată bombă literară ce a cutremurat Uniunea Sovietică şi a declanşat o adevarată avalanşă a nesupunerii ale cărei ecouri au apărut şi pe paginile revistelor străine. Avem, în roman, cele două articole, unul scris de Daniel Verne, apărut în „Le monde” la 25 ianuarie 1979 şi cel al lui Kevin Close, apărut în „Internaţional Herald Tribune” la 2 februarie 1979.

„Eu am comis o crimă politică, nu fizică în sensul strict al cuvântului – după legile ţării mele aceasta era o moarte adevărată.”, recunoaşte Erofeev. Ca să ne demonstreze cât de gravă era „crima” săvârşită împotriva societăţii comuniste, dar mai ales împotriva familiei sale, Erofeev prezintă în roman scrisoarea anonimă adresată ministrului Afacerilor Externe A. A. Gromâko, care îl informează că în familia unui diplomat „sută la sută «de-al nostru», cu o reputaţie nepătată  şi convingeri ferme, a crescut un ticălos veritabil (…) care recent s-a făcut cunoscut în calitate de alcătuitor/ autor al unui almanah clandestin cu orientare antisovietică.” La fel şi articolul „O ruşine: Metropola” semnat de primul secretar al filialei US din Moscova Feliks Kuzneţov, apărut în „Moskovski literator” la 9 februarie, 1979 din care cităm: „De exemplu, în povestirea «Futu-i!» a debutantului V. Erofeev personajul principal contemplă inscripţiile şi desenele de pe pereţii unui WC pentru bărbaţi, după care se mută cu acelaşi scop în WC-ul pentru femei. Dar cât face numai titlul altei povestiri ale aceluiaşi V. Erofeev: «Orgasmul înnăbuşit al veacului»!”

„Victor a procedat ca un idiot fără seamăn, expunându-se atacurilor din toate părţile (…) Ce atitudine iresponsabilă! A făcut o mare prostie, şi-a stricat viaţa.” – scrie de la Viena mama lui Erofeev soţului său. La fel şi fratele său Andrei scrie în scrisoarea adresată părinţilor: „Şi acum, iată, sunt într-o situaţie dificilă: nu ştiu cum să scriu să vă consolez şi să vă încurajez, fiindcă sunt eu însumi  zăpăcit complet din cauza acestei situaţii îngrozitoare şi de-a dreptul incredibile.  Sesizez amărăciunea din vocile voastre, văd, de asemenea, cum suferă Vitea, văd consecinţele loviturii morale pe care, ignorând uşuratic posibilul deznodământ, şi-a cauzat-o el însuşi, şi mă tem, tare mă tem ca nu cumva toate acestea să aibă repercusiuni fatale asupra relaţiilor dintre noi…”

Erofeev recunoaşte că a făcut rău familiei sale, la un moment dat el spune că dacă mama lui care i-a altoit dragostea pentru literatură ar fi ştiut că el tocmai prin literatură o să facă rău întregii familii, probabil ar fi ars toate cărţile din biblioteca lor. Într-una din scrisorile pe care le trimite părinţilor, cu această ocazie, încearcă să-i ducă cu zăhărelul, conţinutul scrisorii este „un amestec de adevăr şi semiadevăr «filial»”. În încheiere spune: „Sper în continuare că lucrurile se vor termina mai mult sau mai puţin bine. În orice caz, nu vă apucaţi să faceţi ceva fără ştirea mea. Înţeleg că toate acestea vă îngrijorează, dar e pur şi simplu imposibil acum să tac. Mă simt binişor, deşi mi-au mâncat (şi-mi vor mânca încă) sufletul…”.

„Bomba” pe care o inventase Erofeev era un talmeş-balmeş răsunător de scriitori liberali şi disidenţi. „Să incluzi în acelaşi almanah necenzurat autori cunoscuţi de toată ţara pe care puterea îi „exporta” (Voznesenski) şi disidenţi eliminaţi din viaţă şi să arăţi protestul lor comun însemna să învinuieşti puterea de distrugere conştientă a culturii şi să-i impui să facă concesii…”

„Textele «metropolitane» înfăţişau o Rusie detabuizată cu căutările ei religioase, catastrofale sexuale, păruieli ale beţivilor, umor nebunatic, vrajbă între etnii, potenţial intelectual eterogen, mentalitate fumegoasă ca un cauciuc, cu art risqué şi estetică tradiţională riguroasă. Era modulul în proces de formare al Rusiei care tindea cu străduinţă către autocunoaştere.”

Deşi plănuiseră să facă o lansare pompoasă, cu trei sute de invitaţi şi cu un meniu bătător la ochi (colaci cu icre roşii şi şampanie), KGB cu ajutorul medicilor a închis cafeneau „Ritm”, unde urma să aibă loc lansarea pe motiv că au fost găsiţi gândaci, iar pe 20 ianuarie 1979 a fost convocată şedinţa extraordinară a secretariatului şi comitetului de partid la care fuseseră chemaţi şi ei. Activiştii ameninţau, cineva chiar a plâns, vreo cinzeci de scriitori devotaţi puterii sovietice i-au  acuzat că sunt complicii serviciilor speciale occidentale şi că ar merita să fie puşi la zid.

„Aşezaţi de-a lungul peretelui într-o cameră spaţioasă, frumoasă cu elemente neogotice, în care odinioară se adunau masonii moscoviţi, noi păream un tablou viu în ulei al realismului antisocialist, executat în pripă, cu nelinişte. E ciudat că nu s-a găsit un nou Repin, care într-adevăr să ne picteze. Sau poate un Repin şi un Salvador Dali.”

Despre copilărie Erofeev vorbeşte cu nostalgie:

„Am avut o copilărie fericită pe vremea lui Stalin. Un paradis senin. Sunt gata să concurez în acest sens cu Nabokov. (…) Eram şi eu un coconaş, doar că mă trăgeam din nomenclaturişti, pe când el – din aristocraţi. Mai târziu află că s-a născut cu tichia în cap – semnul norocului şi al fericirii şi că după naşterea sa, mamei lui i-a apărut în vis Dostoievski care a sfătuit-o să-şi înnece fiul. L-au numit Victor în cinstea victoriei asupra Germaniei, s-a născut învingător de aceea suporta cu dificultate înfrângerile fie chiar şi cele de la partidele de şah jucate cu servitoarea Marusea Puşkina. În acei ani când populaţia moscovită răbda de foame, bunica îi telefona mamei sale la locul de muncă şi o informa bucuroasă: „Vitiuşka a golit borcănaşul de icre negre!” Nu îi lipsea nimic, trăia ca în sânul lui Avraam: „Tata aducea pachete albastre cu mâncare delicioasă: crenvuşti lactaţi proaspeţi, salam subţire «Doktorskaia», porcină fiartă, somon, batog şi crabi (…) halva, preparate din pastă de fructe, bezea în ciocolată cu rom, bomboane «Ursuleţul talpă-lată», turte dulci, fructe zaharisite, rahat şi alte dulciuri.”

Părinţii nu l-au creştinat pe micul Victor. “Nu existau raporturi diplomatice între tata şi Dumnezeu. (…) În familia noastră era o faptă ruşinoasă să vorbeşti despre Dumnezeu. Dumnezeu însemna prejudecăţi, prostii. Pentru părinţii mei cuvântul Dumnezeu se scria cu litere mici” Nici măcar bunicile nu l-au dus pe furiş la biserică, cum se proceda atunci, copilul nu ştia de icoane şi candele. „Creştinismul m-a trecut cu vederea”, spune Erofeev, dar cu toate că în Uniunea Sovietică se considera că moartea nu există, era doar o absenţă nemotivată, copilăria lui era bântuită de teama morţii din clipa în care vede pe un stâlp o plăcuţă cu un craniu şi două oase străbătute de o săgeată roşie zigzagată. Această teamă o va simți și atunci când va vizita împreună cu tatăl său mausoleul în care erau expuse trupurile lui Lenin și Stalin: „Stalin şi Lenin erau primii morţi pe care îi vedeam. Lenin era liniştit, pe când Stalin împroşca moarte. Zăcea acolo frumos şi groaznic şi mult timp după aceea l-am văzut în vis ba pe el, ba craniul cu oase de pe stâlpul de lângă vilă”. Spaima provocată de moarte l-a maturizat pe Erofeev, moartea i-a deshis ochii: „Prima mea impresie puternică e frica cumplită de moarte. Ea m-a făcut aşa cum sunt. Încă nu mi-am venit în fire. Când văd un craniu însoţit de două oase sau alte semnale lăsate de electricieni tresar ca şi cum mi se aminteşte de rostul vieţii.” Peste puţin timp micul Victor vede cum fulgerul loveşte un stâlp care se preface într-un foc de artificii – „un spectacol regizat de moarte”. „Mi s-a dat o sarcină şi trebuia să-i fac faţă. (Dumne)zeul fulgerelor, oricine ar fi el, arăta cu degetul spre mine (…) a făcut pentru prima dată ordine în viaţa mea. (…) A trebuit să fac faţă morţii fără ajutorul mediatorilor, absenţa popilor m-a făcut să sufăr de mania morţii” Chiar şi de Anul Nou când adormea fericit sub brad lângă cadourile primite, deseori visa funeralii. „Viaţa constă în sărbători şi cadouri; restul e nedumerire. Viaţa e distragere de la moarte.

Despre perioda petrecută la Paris, unde tatăl său era ataşat  cultural Erofeev scrie: „Părinţii mei s-au metamorfozat la Paris dar eu, se pare, i-am depăşit. În Paris mi-am trădat patria pentru totdeauna. Nu mi-am trădat copilăria moscovită care exista doar pentru mine, ci ţara în care întotdeauna m-am simţit străin, în ciuda străduinţelor de la început. Mi-am trădat patria cu uşurinţă, fără să-mi dau seama. Tot aici, la Paris Erofeev simte pentru prima oară nevoia de a se revolta împotriva dictaturii sovietice. Tancurile sovietice au intrat în Budapesta. Huliganii au înconjurat clădirea în care se afla Ambasada Sovietică şi aruncau în ea cu ouă. „Cel mai mult doream să fiu huligan. Să fiu unul dintre cei care au îndrăznit. Care au provocat acest tărăboi. (…) Hotărâsem se devin ungur groaznic ca şi indienii. Mă cuprinse dorinţa să zvârl eu însumi ouă. A rămas pentru totdeauna.” , „Tata a părăsit nu de bunăvoie Franţa la 24 iunie 1959. Franţa a făcut să-i placă să mănânce şi să bea ca francezii, apoi l-a scuipat. Să-l fi declarat oare francezii persoana non grata?”. Dar  micul Victor e nevoit să părăsească Parisul cu un an înainte: „Copilăria mea s-a terminat în acea zi din vara anului 1958 când am plecat cu părinţii la Moscova.” Unde va deveni un mic Ioan Înainte-mergătorul care făgăduia tuturor că Moscova va avea iluminaţii şi panouri publicitare, că va veni perestroica şi viaţa nouă: „Eram propovăduitorul altei vieţi, în care nu existau huligani agresivi, sărăcie şi ploşniţe…” Tot în Rusia simte pentru prima oară nevoia de dreptate, atunci când se plimba cu bicicleta pe care i-au adus-o părinţii din Paris, iar un miliţian îi dezumflă cauciucul şi îi aruncă niplurile, spunându-i că este interzis mersul pe bicicletă în acel loc. În acest timp un alt biciclist trece pe lângă ei fără ca miliţianul să-l oprească:

„– De ce nu l-aţi oprit dacă încalcă şi el regulile? E nedrept.”, îl întrebă pe miliţian.

„– Dreptatea s-o cauţi acasă la mă-ta.”, îi răspunse miliţianul.

„În ţara sovietică fiecare miliţian este un mesager al GULAG-ului – suflul puturos al lumii anormale ajungea prin miliţian la mine. Răspunsul lui, care nu avea nici o importanţă pentru el, mi-a revelat brusc proprietăţile decăderii ţării mele. Pentru câţiva ani am devenit un moralizator. Demascam pretutindeni nedreptatea. La 14 ani devine comsomolist, însă Comsomolul era pentru el mai degrabă un pas spre maturitate decât o soluţie cu subtext ideologic. Mai târziu, la adunarea şcolii, Erofeev o face pe tânărul şaizecist (avea părerea sa personală despre şaizeciştii care îi aminteau de mărcile coloniilor portugheze: Ahmadulina e o şopârlă. Voznevski – un fluture. Evtuşenko – un ghepard. Ocudjava – un cal de mare…), ţinând un discurs despre nedreptatea care domnea în şcoală, un discurs revoluţionar, fapt pentru care directoarea şcolii l-a numit fascist. „În realitate, nu eram fascist, ci un moralizator, iar primul meu protest a fost unul moral. (…) Demascam cu înflăcărare minciuna. Toată lumea minte – demascam toată lumea. Minţea mama, minţea tata, minţea diriginta Ţilea Samilovna (care îl considera – un  provocator, organizatorul revoluţiei de catifea – asculta rock francez şi melodii cu Johny Hallidai, dar se temea de el fiindcă era fiul unui ambasador), minţeau colegii de clasă, crainicii de la televiziune, ziarele, partidul şi guvernul. Nu spunea minciuni doar iubita Franţă. Şi Dostoievsky minţea. Mă sufocam de de atâta minciună. Minţeam şi eu dar cu inspiraţie, pe când lumea minţea mişeleşte, cu răutate ucigător.”

„Dragostea m-a salvat.”, recunoaşte Erofeev. „În primul an de universitate m-am îndrăgostit de viitoarea mea soţie. Era din Varşovia. (…) Polonia era limita permisiunii pentru fiul unui ambasador. Dacă mă căsătoream cu o iugoslavă, tata ar fi fost îndepărtat automat din serviciu.” Astfel Polonia devine a treia patrie a lui Erofeev, el o trimite pe soţia sa să nască în Polonia, vrea ca fiul său să fie cetăţean polonez. Erofeev nu a devenit om sovietic, bineînţeles tatăl său nu l-a educat în spiritul disidenţei, dar i-a arătat lumea şi asta i-a fost de ajuns.

„Eram idealişti şi eu şi tata, ne apăram convingerile cu aceeaşi ardoare, ceea ce ne-a şi despărţit. Bineînţeles omeneşte ne iubeam unul pe altul, dar conflictul ideologic degeneră cu timpul într-un război rece, nedeclarat.” „Am devenit scriitor fără să obsrv eu însumi asta (…) M-am dezmeticit când nu mai puteam da înapoi. (…) Voiam să public, ca orice autor, dar mod evident ţara nu era pregătită pentru debutul meu. (…) Scriam povestiri «pentru sertar» dar, în schimb, începui să public eseuri care se bucurau de succes, (…) am fost primit (e adevărat, cu chiu-cu-vai) în Uniunea Scriitorilor. (…) apartenenţa mea la Uniune a fost cea mai scurtă de la înfiinţarea acesteia. (…) M-au dat afară peste şapte luni şi treisprezece zile. De ce? Literatura e doar ficţiune – însă Uniunea Sovietică era Imperiul Cuvântului şi imaginii. (…) Necesitatea vitală a Partidului era să deţină monopolul asupra cuvântului ca şi asupra votcăi. Orice atentat la monopol era perceput ca o dezetanşare a puterii. Aveam treizeci de ani când, în decembrie 1977, mi-a venit ideea nesăbuită să fac o armă nucleară a literaturii.

Pe Stalin Erofeev ni-l prezintă începând cu moartea acestuia: „În  ziua de 5 martie 1953 personajele ei s-au divizat în cei care plâng şi cei fericiţi. Un om însă nu a remarcat moartea lui Stalin” acel om era însuşi Erofeev la vârsta de cinci ani şi jumătate „Sunt probabil uituc din cale afară, de vreme ce, oricât mi-aş  încorda memoria, nu-mi amintesc de ziua de doliu. Cum de am uitat?”  Mai târziu afla că în acea zi cântăreţul Okudjava care se afla în casa lor a spus: „E cea mai fericită zi din viaţa mea”, în schimb mama lui împreună cu prietenele sale au plâns deoarece îl iubeau pe Stalin, dar şi de teamă că fără el ţara se va prăbuşi  şi asta s-a şi întâmplat. URSS a început să se descompună imediat după moartea lui Stalin. Tatăl său era prea ocupat cu funerariile ca să mai şi plângă, iar mai târziu a spus: „În acea zi am răsuflat uşurat” la fel şi mama lui: „Îmi pare rău că am plâns, fiindcă Stalin a fost un monstru”

Familia Erofeevilor n-a observat mult timp teroarea în masă despre care s-au scris mii de cărţi. Această teroare sângeroasă nu era un moft, ci o modalitate de supravieţuire a sistemului. „Stalin a declarat război naturii omeneşti. Nimeni niciodată nu a făcut aşa ceva (inchizitorii au fost oameni de paie!). Poporul e ticălos, tovarăşii de partid sunt căcat. Toţi aceştia, chiar şi Molotov, sunt nişte devaţionişti atraşi de treuca proprietăţii private. Stalin i-a jupuit generaţie după generaţie. (…) Nişte inculţi şi criminali care merită să fie spânzuraţi. Molotov – nacealnicul tatei – e un individ cu mutră posacă, rece, căruia îi sare ţandăra din considerente ideologice. Stalin e un ucigaş în serie. I-aş ucide”

Stalin l-a iumit pe tatăl lui Erofeev prin bunătatea sa şi dragostea de oameni, acesta îi va povesti fiului multe scene în care Stalin era bun, se comporta omeneşte ba chiar o făcea pe omul grijuliu, chemând medicii atunci când şi-a stâlcit până la sânge mâna,  reproşându-i lui Molotov că nu are grijă de el, nu îl hrăneşte cum trebuie şi nu-l propune pentru decorare, ba odată chiar i-a oferit un pocal de şamnpanie de faţă cu membrii Biroului Politic, sau intrând la vilă, în camera asistentului pentru a se convinge că acestuia i-au pregătit aşternutul pentru culcare şi că pernele sunt moi.

Cu toate acestea, dacă Stalin nu ar fi murit în martie 1953, tatăl lui Erofeev probabil ar fi urmat drumul GULAG-ului, iar fiul orfelinatului pentru copiii „duşmanilor poporului” deoarece femeia de serviciu – un agent KGB, a găsit în cabinetul acestuia o ilustrată cu portretul jubiliar al lui Stalin făcut de Picasso pe care Beria a luat-o drept caricatură.

Erofeev acuză Occidentul că i-a ajutat pe revoluţionarii ruşi să se întremeze şi să învingă în războiul civil, că i-a dezbinat pe emigranţii ruşi, i-a unit pe Stalin şi pe Hitler, iar mai târziu i-a predat pe mai toţi fugarii ruşi.

„Când am devenit mai mare, am înţeles că părerea Occidentului şi a majorităţii intelectualilor ruşi despre Stalin e diferită de cea a milioanelor de ruşi. Ultimii nu cred că Stalin e rău. Nu cred că Stalin a torturat oameni. Poporul şi-a însuşit abuziv chipul împrumutat al unui Stalin bun, salvator al Rusiei şi părinte al marii naţiuni. Tatăl meu era de partea poporului. Nu-l obijduiţi pe Stalin! 

„…cel mai mare paradox din istoria Rusiei stă în faptul că – orice s-ar întâmpla – Stalin rămâne un erou pozitiv al poporului. Dragostea de Stalin e indicatorul arhaităţii poporului rus. Şi într-adevăr, în anii ’90 nu i-au venit de hac, în ciuda tuturor dezvăluirilor. A suprevieţuit- El poate face posibil visul (…) Stalin astăzi e cultul puterii, dorul de Imperiu şi ordine, respectul pentru cruzime şi perfidie. Stalin e o nouă frică care ne cuprinde. Fiecare nacealnic din Rusia e un mic Stalin. Şi în mine există un Stalin, el nu are somn în conştiinţa mea…

„Există zeci de chipuri ale lui Stalin în literatura rusă: Tiranul, sadicul, geniul, omul spiritual, conducătorul, perversul, învingătorul (…) Literatura rusă nu i-a făcut faţă. Îl transforma pe generalisim în călău, iar pe călău în generalisim. Se crampona de chipul lui fără rost. N-a observat că apariţia lui Stalin în faţa poporului rus seamănă cu apariţia lui Iisus Iosifovici. Doar că Iosif Visarionovici apăruse în faţa altui popor ales – primiţi oaspetele! – ca să rămână cu el pentru totdeauna. Rusia e demnă de Stalin cel Bun.

Literatura rusă n-a observat că acesta e Dumnezeul ruşilor care treizeci de ani a făcut-o pe georgianul. Stalin e o mască“.

„I se poate da un nume lui Stalin, parafrazându-se denumirea unei jucării ruseşti: Stalinvstan’ka. Stalin e creatorul totalitarismului magic. Ruşilor le plac enigmele. Stalin era o enigmă (…) Niciodată nu a spus ce vrea în realitate. Şi-a bătut joc de toţi şi a murit neînţeles.”

Nu mică a fost uimirea celor care, după moartea Conducătorului, au descoperit că garderoba sa era alcătuită din două tunici şi o pereche de cizme…

Desigur Stalin cel bun e tatăl său. Vladimir Erofeev la început a fost translatorul de franceză al lui Stalin (deşi, activităţile sale din timpul războiului semănau mai mult cu cele ale unui spion), apoi ataşat cultural la Paris, ambasador pe undeva prin Africa, ambasador UNESCO, pentru ca, din 1979, să fie tras pe linie moartă din cauza fiului scriitor.

Iată cum îl descrie Erofeev: „Tatăl meu a fost unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi sovietici ai acelui timp. Avea o minte ascuţită şi o neobişnuită putere de muncă, se evidenţia prin optimism, farmec, modestie şi o frumuseţe aparte (…) Tata era un om cumsecade, care se comporta firesc, degajat în faţa superiorilor chiar şi pe vremea lui Stalin spre deosebire de mulţi dintre colegii lui cu ochi inexpresivi, holbaţi, de lingăi, argaţi şi mârlani (…) Nu puteam să nu mă mândresc cu tatăl meu. El nu aducea celor de sus cadouri de preţ din străinătate, nu se linguşea pe lângă soţiile nacealnicilor. (…) Comunist ferm, „şoim stalinist” cu ochii de culoarea oţelului, care a contribuit în mod nemijlocit la elaborarea concepţiei sovitice a „războiului rece”, tata credea sincer în superioritatea orânduirii sovietice, visa la revoluţia mondială.”  Şi când sosea în concediu, din Paris sau din orice altă parte, privea amuzat de cozile din faţa magazinelor, nu ştia preţul unui bilet de autobuz, nu înţelegea galantarele goale. E foarte multă (auto)ironie în portretul tatălui. La fel de multa duioşie.

Micul Victor nu prea ştia cu se ocupă tatăl său la Kremlin însă era mândru de asta şi când trecea pe lângă Kremlin se lăuda prietenilor săi: „Aici lucrează tatăl meu şi tovarăşul Stalin.”

Dar culmea măreţiei tatălui său, Victor Erofeev nu a descoperit-o în Piaţa Roşie, unde soldaţii îi dădeau onorul ci undeva în suburbie când obosit aţipise pe o bancă, iar miliţianul gării s-a apropiat şi i-a păzit somnul „Era, fără îndoială cel mai bun miliţian dintre ce-i pe care i-am întâlnit”

În 1979, în toiul carierei sale şi în timp ce aştepta să fie numit adjunct al ministrului de Externe, Vladimir Erofeev îşi pierdu cu mare scandal postul de ambasador-reprezentant al URSS pe lângă instituţiile internaţionale din Viena, a fost rechemat şi dat afară. „De vină fireşte era literatura”, spune Erofeev.

„Patru instituţii l-au luat imediat la bani mărunţi pe tata. Era chemat pe rând la MAE, KGB, CC al PCUS şi Uniunea Scriitorilor. Ideea adversarilor era următoarea: întrucât eram unul dintre alcătuitorii almanahului, trebuia să public în „Literaturnaia gazeta” o scrisoare de pocăinţă  pentru ca „metropola” să nu aibă putere juridică şi să nu mai poată fi tradusă în Occident.”

„Obiectul muncii diplomatice a tatei nu mai erau SUA şi democraţiile europene, ci propriul fiu,… îi cereau să mă convingă să scriu o scrisoare de pocăinţă”:

„Gromîko. Veţi fi rechemat dacă nu veţi obţine scrisoarea.

Mihail Zemianin, secretar pe ideologie al CC. «Metropola» e începutul unei noi Cehoslovacii…”

Pocăinţa lui Erofeev ar fi însemnat nu numai eşecul tentativei şi nu numai dezonoarea lui veşnică ci şi moartea lui ca scriitor. Scriitorii sovietici înfrânţi de KGB nu au mai putut scrie niciodată.

„În familia noastră există déjà un cadavru. Eu. (…) Dacă vei scrie scrisoarea aia, în familie vor fi două cadavre, adaugă tata.

Omorându-şi tatăl politic, trebuia să-l reînvie, să-i justifice sacrificiul. “Trebuia să scriu, nu să mă răzbun pe guvernanţi. Tata recunoscuse că sunt scriitor – trebuia să demonstrez că aşa este…”

Tata nu avea o idee clară despre ţara pe care o reprezenta. I se părea că e aşa cum o înfăţişau albumele editurii leningrădene «Aurora» pe care le făcea cadou străinilor. Era o ţară pe care nu-ţi era ruşine  s-o faci cadou. Era o ţară mare. Tot ce doreai  era în acele albume: lacul Baical, Kiji, central de pe Nipru, păsări enorme zburând deasupra stepei kazahe, palmieri, gheţari, parada din Piaţa Roşie, revărsarea apelor Volgăi. Trebuia făcut un ultim efort: trebuia îmbunătăţită situaţia materială a populaţiei, dar existau o mie de cauze obiective care amânau realizarea acestui scop. Tata era dispus să aştepte.”

Despre mama sa Erofeev scrie: „Mama avea o ocupaţie interesantă. Ea citea ceea ce nimeni nu putea să citească, nişte publicaţii pentru lectura cărora te împuşcau cât ai zice peşte.” Citea reviste şi ziare americane, într-un zgârie-nor din Piaţa Smolensk, căutând articole ce cleveteau Uniunea Sovietică şi făcea rezumatul lor pentru şefii secţiei de presă. Americanii murdăreau din răsputeri poporul rus, spuneau că „ruşii sunt nişte canibali care s-au băgat de bunăvoie în lagărele morţii din Siberia, iar Stalin e cel mai feroce dictator al lumii, un canibal care a înghiţit Ţările Baltice, Polonia şi alte state din Europa de Est.”

Mama tânărului Erofeev înţelege – sau acceptă – mai repede (în 1968, când este invadată Cehoslovacia pentru a fi reprimată „primăvara de la Praga”) că sistemul comunist nu este ce părea cândva a fi, dar alege să tacă. „I se părea că asta e înţelepciunea. Îşi apăra cuibul. Oscilând între speranţa pierdută, încrederea în raţionalitatea inexistentă şi interesele tatei, mama nu bănuia că această ruşine duce la eliberare. Egoismul ei naiv m-a dezarmat mult timp. Pentru confortul european trebuia să taci atunci când tancurile înaintau. În cele din urmă nu m-am putut reţine şi am spus: – Cred că asta e laşitate.“

Despre ruşi şi Rusia Erofeev spune: „Câte idei geniale le-au trecut ruşilor prin cap! (…) Au creat a Treia Romă, au reînviat strămoşii, au făurit comunismul. Au crezut în toate celea! Au crezut în ţar, îngeri albi, Europa, America, ortodoxie, NKVD, sobornicie, obşte, revoluţie, cervoneţ, specificul naţional, numai în ei înşişi nu.” Dacă în alte ţări trăiesc oameni serioşi cu simţ de răspundere în Rusia vieţuiesc: „mujici, muieri, intelectuali, colhoznici, zegari, tonţi, nacealnici şi alţi ticăloşi caraghioşi, care nu pot fi înţeleşi de străini. Oamenii caraghioşi nu au nevoie de libertate.”

Cât despre el însuşi Erofeev se considera un om liber, probabil cel mai liber din întreaga Rusie: „Nu am nacealnici, nici subaltern. Nu depend nici de pizdă, nici de Armata Roşie. Mă cac pe critici, modă şi fani. Să fii cel mai liber om în cea mai caraghioasă ţară din lume e al dracului de vesel…”

Nici scriitorii ruşi nu scapă uşor de critica acidă a lui Erofeev şi ei sunt caraghioşi: „Unii dintre ei râd printre lacrimi, alţii râd pur şi simplu. În această ţară caraghioasă ei au grijă de moralitate. Dar sunt şi setoşi de sânge ca aztecii, predispuşi să jertfească oameni. Ei taie capetele femeilor şi duşmanilor…”

„Nu mai am de mult iluzii în ce priveşte inteligenţa scriitorilor. Sunt puţini scriitori pe care îi consider deştepţi. Cei mai buni scriitori ruşi – Gogol şi Platonov – sufereau, se pare, de idioţie. Tolstoi şi Dostoievski nu erau filozofi- Cehov – un agnostic care, din fericire, şi-a interzis să se gândească mult. Nici Nabokov nu era tare deştept. Spunând că poezia trebuie să fie naivă, Puşkin s-a apropiat de taină. Dintre scriitori ruşi contemporani, numai Bitov, probabil, dă frâu liber minţii.”

„A trăi în Rusia e ca şi cum ai merge pe tavan. Vedere răsturnată. Nu ştiu care-i adevărata mea patrie. Mai mult ca sigur, n-o poţi găsi pe hartă.  Cu toate acestea, Rusia era paradisul copilăriei mele.”

„Puterea la ruşi e brutală şi borăşte, se alcătuieşte din bancuri spuse de bărbaţi, înjurături, biftecuri din carne crudă, uituceală, minte tulbure, beţie îndelungată, sadism, râgâieli provocate de ceapă, nepedepsire, înjosirea tuturor laolaltă…”

Părinţi şi copii: „Romanele sunt împregnate de tematica părinţilor şi copiiilor caraghioşi. Nu numai Turgheniev şi Dostoievski, ci şi epoca de argint din Petersburgul lui Andrei Belii dezvoltă această temă până la omorul ritual. Fiul-revoluţionarul şi tatăl- reacţionarul. Cartea, bomba, teroarea…”

„Sunt oare părinţii ca toţi oamenii?” se întreabă Erofeev şi recunoaşte că se îndoieşte de acest lucru: „Părinţii sunt nişte negative nedevelopate. Dintre toţi oamenii pe care îi întâlnim în viaţă, cel mai puţin îi cunoaştem pe părinţii noştri din simplul motiv că nu-i întâlnim niciodată cu adevărat, fiindcă ei de la bun început ne-au luat-o înainte (…) Părinţii sunt barajul dintre noi şi moarte. Le este refuzată vârsta, ca şi marilor artişti; revolta noastră inevitabilă împotriva lor este în egală măsură perfectă d.p.d.v biologic şi mârşavă d.p.d.v moral. Părinţii sunt tot ce avem mai intim.” Cât despre iubirea dintre părinţi şi copii, Erofeev spune că ea nu aparţine nici unora, nici altora ci instinctului rătăcit la sânul mamei, dar şi la miezul civilizaţiei, de aceea această iubire, are un numitor comun al binecuvântării: „…e plină de supărări şi neînţelegeri interminabile din care îşi vor scoate capul demonii amărăciunii şi ai regretelor tardive.

Despre Molotov…. Pe  Molotov – al doilea om în stat, Mister Nu, cum îl numeau occidentali, din cauza rolului său de a strica negocierile cu occidentalii, Erofeev ni-l prezintă ca pe un om fără simţul umorului, foarte bine instruit, dar rece şi plictisitor iar Stalin ţinea seama doar de părerea lui, conduceau amândoi Uniunea Sovietică. Dar asta nu l-a împiedicat pe Stalin s-o aresteze pe soţia lui Molotov, Polina Sergheevna Jemciujina, pentru că propusese chipurile ca Crimea să fie cedată evreilor. Lui Stalin îi plăcea să bage la închisoare soţiile celor mai apropiaţi tovarăşi de luptă, după care aştepta cu interes să vadă cum îl vor privi cu ochi de câine în dimineaţa următoare, cum se vor frământa pe loc, ce cuvinte vor conţine rugăminţile lor. Astfel Molotov a fost primul care a întredeschis uşa GULAG-ului, cerându-i lui Beria, imediat după martea lui Stalin, să-i elibereze soţia…

Molotov deseori l-a mustrat pe tatăl lui Eroffeev, de cele mai multe ori din cauza lui Ilya Ehrenburg – „Un scriitor a îndrăznit să-l contrazică pe cel de-al doilea om în stat!” vor repeta tatăl şi fiul, primul – cu iritare vădită, al doilea – cu admiraţie ascunsă ca pe un îndemn la împotrivire.

În cele din urmă, după moartea lui Stalin, Vladimir Erofeev îi spune verde-n faţă lui Molotov că nu mai vrea să lucreze cu el, după ce acesta şi-a exprimat nemulţumirea că „acest Erofeev e bolnav în permanenţă”, ceea ce nu era adevărat.

Erofeev îşi ucide tatăl politic pentru a-l reînvia în paginile romanului său, dăruindu-i nemurire. În timp ce peste numele atâtor oameni politici ai vremii s-a aşternut tăcerea şi uitarea Volodimir Erofeev a devenit celebru în întreaga lume, datorită romanului scris de fiul său.

„Tata recunoscuse că sunt scriitor – trebuia să demonstrez că aşa este… (…) Dintr-un «fiu al puterii» mă transformasem într-un scriitor liber, adică într-un «nimeni»…”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: