18 – În fața uitării …

Surăsul tău îmi toarnă-n suflet fluturi,
pămantu’ întreg e inundat de vin,
bat uitările, ca săbiile-n scuturi,
dar eu, în faţa uitarii, nu mă închin.

Doar ma aplec, cât, sa-ţi sărut genunchii,
cum iarba, se apleaca, la stâlpul unei porţi,
prin care fug nadejdile, ca pruncii,
lăsând doar amintirea unei nopţi.

Ştiu, ai să ma uiţi, că aşa vă este firea,
căci toate vin, la voi, şi toate trec,
fără arginţi, voi vindeţi amintirea,
dar eu, în faţa uitării, nu mă aplec.

Doar locul, să-l sărut, în care pasul
tău lăsa-se râni adânci, pe asfaltul încins,
şi chiar, de în urmă, fi-voi eu, rămasul…
Dar eu, în faţa uitării, nu mă las învins.

Anunțuri

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat asta: