Ivan Șmuleac – „O rana deschisa a literaturii noastre”

Image

„Dintre toţi cei de-o vârstă cu mine, pe care-i cunosc, eu am fost cel mai norocos. Norocul meu e chiar de invidiat, căci niciunul dintre ei, în afară de mine, nu a avut onoarea de a se naşte în luna iunie când ploaia caldă de vară adapă pământul însetat, când totul creşte mănos, prinde putere şi înfloreşte, când tot ce e sensibil îţi ademeneşte privirea şi te face să tresalţi de bucurie. Atunci în ziua de douăzeci şi doi  iunie a anului o mie nouă sute treizeci şi patru, mama s-a bucurat de lumirea mea, iar eu la rândul meu m-am bucurat de admirabila lume şi i-am zâmbit soarelui de dimineaţă care înălţându-se deasupra Câmpei privea vesel în odaie prin fereastra căsuţei noastre scunde din lemn…”, – scria Ivan Şmuleac despre copilăria sa în povestirea Над Тисою у тій хатині  („În acea căsuţă de pe malul Tisei”).

Ivan Şmuleac s-a născut la 22 iunie 1934 în satul Lunca la Tisa, judeţul Maramureş. Copilăria şi-a petrecut-o în anii grei de după război, de care îşi va aduce aminte nu fără oarecare nostalgie:

„Eu întâia oară aici, pe acest pământ,

Am încălţat opincile negre

Şi pe cărări înrourate

Mă îndreptam spre şcoală

Cu tăbliţa în mână…»

 

 – va scrie, despre anii de şcoală din satul natal, după care va urma Şcoala Pedagogică Ucraineană din Sighetu Marmaţiei.

Scriitorul Ştefan Tcaciuc în cartea sa Слово про побратимів („Cuvânt despre confraţi”), fiind coleg cu Ivan Şmuleac, îşi aduce aminte de el şi de acei ani de şcoală:

„L-am cunoscut pe Ivan Şmuleac în toamna anului 1950, amândoi fiind elevi la liceul (şi şcoala pedagogică) din Sighetu Marmaţiei. Îmi aduc aminte, de parcă a fost ieri… A fost unul din cei mai frumoşi băieţi şi avea o voce de aur. Cânta atât de frumos, încât mai port şi astăzi în suflet ca pe nişte perle scumpe, ecoul incredibilelor cântece pe care le cânta, iar cântecul „Dezhămaţi, băieţi, caii,…” a rămas pentru totdeauna talismanul inimii mele”.

După terminarea şcolii pedagogice lucrează ca învăţător în şcolile ucrainene din localităţile Copăcele şi Cornuţel, judeţul Caraş Severin. Astfel viitorul scriitor a întins o punte de dor între Maramureşul pitoresc şi ţinutul de basm al Banatului, punte pe care se mai plimbă şi astăzi, frumosul, cuvintele, viaţa…

Debutul său literar a avut loc în publicaţia ucraineană Новий вік („Veac nou”) din Bucureşti, iar mai departe creaţiile sale literare apar  în volumele colective Серпень („Septembrie”), Ліричні струни („Strune lirice”) şi Обрії („Orizonturi”).

„Terminând şcoala, ne-am despărţit, scrie în cartea mai sus amintită Ştefan Tcaciuc. Timp îndelungat nu am ştiut nimic unul despre celălalt. Deodată s-a întâmplat minunea: numele noastre s-au întâlnit pe paginile aceleiaşi publicaţii. Atât eu, cât şi Ivan Şmuleac am început să cochetăm cu muzele, să scriem poezii. Anii treceau, iar noi din doi oameni care s-au cunoscut cândva am devenit doi prieteni adevăraţi. Inimile noastre au început să  împrumute una alteia ba strune, ba chiar bandure…”.

Cu toate că scria foarte rar, doar atunci când credea că are ceva de spus,  când simţea nevoia de a vorbi cu oamenii, cu copiii şi lumea lor, ştiind foarte bine că scrisul înseamnă răbdare şi durere, dar mai înseamnă şi descopirerea unor noi lumi posibile, verosimile sau incredibile, Ivan Şmuleac s-a ocupat de această deletnicire până la trecerea sa în eternitate care a avut loc în 1999. În acest timp a dăruit literaturii ucrainene din România o carte pentru copii Бабусине сонечко („Soarele bunicii”, Editura Kriterion, Bucureşti, 1975) şi alte două de proză scurtă: Іду до добрих людей („Oameni buni”, Editura Kriterion, Bucureşti, 1980), respectiv Рідний поклик („Chemare natală”, Editura Kriterion, Bucureşti, 1987).

Acelaşi Ştefan Tcaciuc a întrebat-o odată pe Natalia, fiica lui Ivan Şmuleac:

„Ce mai face tatăl dumneavoastră?”.

„Nimic important, zâmbi aceasta. Cântă oamenilor şi povesteşte copiilor”.

În câteva cuvinte fiica a spus despre tatăl său totul, chiar totul. A-i bucura pe oameni cu cântec şi pe cei mici cu poveşti nu este o îndeletnicire, ci o binecuvântare de la Dumnezeu, iar Ivan Şmuleac cu asta s-a ocupat întreaga sa viaţă, de aceea era respectat şi iubit de către toţi cei ce l-au cunoscut, dovadă că lăcaşul de cultură din satul Cornuţel, comuna Păltiniş din judeţul Caraş Severin poartă numele său.   

Ivan Şmuleac a apărut în faţa cititorilor săi atât ca un adevărat şi talentat poet cât şi ca prozator.

„În poezia lui Ivan Şmuleac, fineţea  merge mână în mână cu bărbăţia şi optimismul, cu credinţa neclintită într-un viitor mai bun, în trimful vieţii şi frumuseţii asupra morţii…”, scrie Ştevan Tcaciuc.

Una dintre poeziile sale, pusă pe muzică de compozitorul Ivan Liber se poate citi pe piatra funerară de pe mormântul său.

Proza lui Ivan Şmuleac izvorăşte din amintiri despre copilărie – izvor nesecat al oricărui scriitor. Părinţii, bunicii, consătenii, satul natal, râul Tisa, dealul Câmpa zugrăviţi în culori calde, vii, trec printr-o întreagă gamă de nuanţe de la umor sincer până la o tristă melancolie şi o nostalgie cutremurătoare.

„Întradevăr eram sănătos ca un stejar. Dar plângeam şi din pricina că nu ştiam să vorbesc. Iată Vasylko, el ştie, de aceea şi cere lăptic, bunicul cere de la tata o ţigară, tata cere de la bunic amnarul, bunica cere de la mama… nu, nu! Bunica nu cere nimic de la mama, ea doar porunceşte şi o pune la tot felul de munci. Toţi comunică între ei. Iar eu… Păi, măcar prin plâns îi aduc aminte de prezenţa mea, ca să nu uite de mine…» – Над Тисою у тій хатині  („În acea căsuţă de pe malul Tisei”).

Sau:

„Stăm împreună cu mama sub nucul bătrân şi ascultăm zgomotul uşor al valurilor Tisei. Văd obrajii blânzi ai mamei, ochii ei căprui şi luminoşi care deodată se întristează, iar obrajii încremenesc în riduri. Mama îmi ciufuleşte părul, eu simt mâna ei uşoară ca o aripă de pasăre. Mă îmbrăţişează şoptind ceva.

–        Ce ai spus, mamă?

–        Cred că dacă am avea noroc, am fi boga…

Şi s-a oprit.” – Мати сонце будила („Mama trezea soarele”).

În ziua de 22 aprilie 1999, Ivan Şmuleac a închis partea ce i se cuvenea din soarele trezit de vocea blândă a mamei sale şi a trecut dincolo să cânte şi să povestească ingerilor despre oamenii care, deseori, pot fi la fel de buni şi nevinovaţi ca şi ei.

Nu pot să închei altfel aceste rânduri despre scriitorul Ivan Şmuleac decât cu ceea ce a spus marele său prieten Ştefan Tcaciuc despre el:

„Ivan Şmuleac – rămâne o rană deschisă a literaturii noastre, dar şi o amintire frumoasă care a devenit a doua mea inimă.”

Anunțuri

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat asta: