Fedea de Maramureş: Mihai Hafia Traista

(Articol apărut în revista Banat, nr. 7-8, 2013)

Cristian-Paul MOZORU

(Germania)

 

RECENZII CARTE

FEDEA DE MARAMUREŞ: MIHAI HAFIA TRAISTA

Image

 

Într-o eră în care digitalizarea, conexiunea la surse şi răspândirea informaţiei cu o viteză la care până acum nu mulţi ani doar se visa, într-o eră în care capacitatea de cunoaştere se face la atât de multe niveluri încât timpul devine, într-un fel, neîncăpător, îşi fac apariţia fel de fel de întrebări, care mai de care mai ciudate şi, oarecum, care nu ar trebui să îşi aibe locul, întrebări de genul „Cât ne cunoaştem literatura?”, „Cât ne cunoaştem scriitorii?”, „Cât ne cunoaştem trecutul (fie el literar sau nu)?”, dar şi „Cât ne cunoaştem contemporaneitatea (la fel, literară sau nu)?”.

Făcând abstracţie de puterea ce o poate oferi un simplu click la o întreagă reţea informaţională, şi rezumându-ne doar la multitudinea de edituri existente în ţară, edituri care, prin puterea lor, mai mult sau mai putin redusă, scot la lumină titluri noi, autori noi, idei noi, dar mai ales edituri care reuşesc să ofere dicţionare şi enciclopedii, îmi pare greu de crezut că la întrebările de mai sus apar răspunsuri de genul „domnul Mihai Creangă”. Însă … stupoare! Adevărat este şi faptul că atât tirajul unui titlu, cât şi mai ales difuzarea lui pe un plan mai larg decât local sunt elemente care contribuie la o necunoaştere adecvată. În acelaşi timp, dicţionarele conţin un număr inacceptabil de erori de informaţie, lucru care face ca valoarea acestora să scadă. Dar … măcar acestea, dacă altele nu. Aşadar, după o asemenea expunere, a plusurilor şi minusurilor ce ne înconjoară, se pune din nou întrebarea, de data aceasta puţin diferit, „Cât şi cât de bine ne putem cunoaşte literatura?” sau „Cât şi cât de bine ne putem cunoaşte scriitorii?”.

Chiar şi printr-un tiraj mai redus sau chiar şi printr-o difuzare nu foarte larg răspândită, iată cum cultura deţine prin ea însăşi puterea de a se propaga la un nivel îndeajuns de întins încât să se facă cunoscută şi să nu se piardă între graniţe interne. Este foarte bine cunoscută răceala cu care este receptată în exterior cultura (şi nu numai) românească şi este (cu ghilimelele de rigoare) normal ca în astfel de cazuri „să mori în afară”, adevărata tragedie constă însă în aceea de a fi lăsat şi mai ales împins spre moarte în sânul propriei tale civilizaţii, în leagănul propriei tale istorii.

Un astfel de caz îl constituie scriitorul de limbă ucraineană şi totodată de limba română, Mihai Hafia Traista, scriitor ce străbate de-a lungul şi de-a latul teritoriul scriitoricesc, trecând pe rând prin nuanţatele-i forme, începând de la poezie, trecând prin proză scurtă, nuvelă, povestiri şi poveşti pentru copii, piese de teatru şi culminând cu proză umoristică. Pentru a sublinia talentul, înclinaţia, dar şi devotamentul asupra laturii artistico-scriitoriceşti, la „portretul” lui Mihai Hafia Traista pot fi adăugate cu uşurinţă şi calităţi precum: ilustrator de volume, redactor-şef al revistei „Mantaua lui Gogol”, secretar de redacţie la revista scriitorilor ucraineni din România „Naş Holos”, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, etc.

Ancorându-se într-un prezent ce porneşte de la Pann, trecând prin Creangă, Caragiale şi ajungând la … întreaga societate scriitoricească a momentului de faţă, clasă ce ne înconjoară prin texte (care se doresc a fi) atractive, scriitorul Mihai Hafia Traista expune cu putere idei şi totodată expresii din cele mai năstruşnice, pornind de la născocirea şi folosirea unor nume ce stârnesc hohote de râs şi ajungând până la preluarea de situaţii (reale oare?), situaţii trecute prin filtrul imaginaţiei proprii ce ajung a oferi cititorilor un rezultat ce nu poate fi decât unul singur: o literatură comică de calitate, o literatură comică ce pretinde nu un exerciţiu de lectură greoi, ci mai ales o stare de spirit liberă, stare de spirit ce conduce cititorul dintr-o lume reală, într-o lume la fel de reală, dar în care totul se sfârşeşte prin a se face, într-un fel, haz ne necaz.

Alături de tezaurul literar ce am reuşit ca entitate naţională şi culturală a ni-l construi şi care, prin cărţile gândite şi aduse la lumină şi prin scriitorii noştri … ce sunt … ce vin …, reuşim a ni-l păstra, pot fi aşezate şi volumele lui Mihai Hafia Traista, volume ce chiar dacă sunt scrise, în marea lor parte, în limba ucraineană, ele fac parte totuşi din patrimoniul cultural românesc, fac obiectul continuităţii scriiturii româneşti, autorul fiind scriitor, vorbitor, dar mai ales iubitor, de ambele limbi. Bibliografia scriitorului Mihai Traista se întinde pe parcursul volumelor „Simfonia ierbii de mătase” (versuri, 2001, volum în limba ucraineană), „Dimineţi azurii” (proză scurtă, 2004, volum în limba ucraineană), „Suflet de huţul” (nuvele, 2008, volum în limba ucraineană), „Nu da crezare ochilor tăi” (proză umoristică, 2009, volum în limba ucraineană), „Pe cărări de mălin” (povestiri şi poveşti pentru copii, 2009, volum în limba ucraineană), „Puntea” (proză umoristică, 2010, volum în limba ucraineană), „Ibovnice cu ochi de Maramureş” (proză umoristică/teatru, 2011, volum în limba română), etc, bibliografie ce sunt convins că numai timpul este cel care va reuşi să o îmbogăţească şi care cu siguranţă nu va trece neobservată de dicţionarele mai sus menţionate şi care aşteaptă tăcute a le fi înmulţite paginile.

Deşi situaţiile prezentate de autor fac parcă parte a unui scenariu format din mai multe episoade fără o legătură directă sau continuatorie între ele, scriitura (şi opera) lui Mihai Hafia Traista se prezintă asemeni unui tot unitar, întreg ce nu poate fi analizat separat. Fiecare năzbâtie imaginată de autor şi aruncată peste lume prin intermediul „unchiului Fedea” este bine plasată, concentrată şi echilibrată fără a face risipă de timp şi spaţiu. Asemeni unor pilule de râs, autorul dozează cititorul printr-o reţetă proprie cu porţia zilnică obligatorie de comic, aducând „pacientul” dinspre o stare latentă şi dintr-o lume monotonă, înspre o lume în care comicul se îmbină perfect cu viaţa de zi cu zi şi în care cititorul îşi poate transforma chiar propriile idei în situaţii ce ar stârni celor din jur hohote de râs.

Se pare că Maramureşul şi scriitorul merg mână în mână, nu fără temei semnalează Silvia Zabarcencu în prefaţa cărţii „Ibovnice cu ochi de Maramureş” (Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2011) apariţia unui „nou ţinut pe harta lumii: Traistaria”, oferindu-şi reciproc punct de sprijin şi marcându-se unul pe celălalt în, şi prin, spaţiul geografic în care se perpetuează. Şi atunci, cum am putea, noi, ca simpli contemporani, să nu vrem cel puţin a vizita un astfel de loc, chiar şi aşa, prin ochii minţii? Dar de vom ajunge cumva într-acolo, să încercăm să ne ferim a ne lăsa transformaţi în (Stan) Păţitul unchiului Fedea.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: