Ibovnice cu ochi de Maramureș

 

Prof. dr. Gheorghe Andraşciuc 

Profund înrădăcinat în sensibilitatea slavă, Mihai Traista redă profilul existenţial al individului simplu, definit printr-un puternic suflu ludic. Proza lui Traista aduce în faţa cititorului crochiuri care par să reliefeze formele universale ale sufletului ce transgresează limitele temporalităţii şi ale spaţialităţii în care este înscrisă condiţia umană. Creat de scriitor, spaţiul imaginarului este populat de o multitudine de personaje care se remarcă prin autenticitatea trăirilor, prin naivitate, dar, în acelaşi timp, prin şiretenie, reprezentate la nivelul personalităţii individului încadrat în structura societăţii arhaice.

          Prin volumul Ibovnice cu ochi de Maramureş, publicat la Editura RCR Editorial, în 2011, Mihai Traista se îndreaptă spre o lume ancestrală pe care o reprezintă cu mult har unchiul Fedea. Încadrat într-un univers lipsit de artificialitate, profilul identitar al acestuia sintetizează preocupările cotidiene, relaţiile interumane, condiţia socială şi viziunea existenţială ce reuşesc să-l particularizeze în raport cu ceilalţi săteni. Focusat pe definirea unei anumite structuri sociale şi umane, cartea lui Mihai Traista reînvie tipul omului simplu de la ţară care aparţine unei lumi străvechi. Proiectat într-un spaţiu definit prin simplitate, optimism, forţa ludicului şi pauperitate, unchiul Fedea reuşeşte să creeze o structură identitară în oglinda căreia se reflectă sufletul bogat al omului arhaic din Maramureşul voievodal. Protagonistul micronaraţiunilor este omniprezent pe parcursul derulării fabulelor tuturor schiţelor ce reuşesc să redea detaliile preocupărilor individului închis în limitele societăţii arhaice. Ca şi în Decameronul lui Boccaccio, autorul surprinde activităţile omului de la cele sociale până la cele existenţiale, încadrate într-un anumit context al istoriei. Prin comportamentul său şi prin puterea de a scoate la lumină atât umbrele celorlalţi, cât şi cele personale, unchiul Fedea devine un personaj-martor precum Mitică al lui I.L. Caragiale. El nu face decât să radiografieze lumea veche şi cea a trecutului recent, ca şi Cehov, însă la un alt nivel al registrului expresiv şi vizionar. În plan retoric, autorul universului românesc recurge la o formulă de construcţie simplă, observând personalitatea unchiului Fedea din perspectiva unei atitudini ludice, fără prea mari frământări interioare. Glumele pe care le face personajul central, aparent, sunt lipsite de substanţă, însă ele ţin de firea omului simplu de la ţară care încearcă să dea farmec vieţii. În acest sens, şotiile fac parte din structura fiinţei eroului întâmplărilor ce sunt decupate din momentele vieţii individului: mersul la biserică, neputinţa de a respecta postul, trecerea cu mare uşurinţă de la rugăciune la înjurătură, muncile gospodăreşti, mersul la piaţă cu produse lactate etc.

          Protagonist al primei părţi a cărţii, Pătăraniile unchiului Fedea, unchiul Fedea are o construcţie interesantă. Pe de o parte, este înzestrat cu o anumită doză de credulitate. Cu mare uşurinţă, ceilalţi reuşesc să-i demonteze planul. Într-o discuţie, la cârciumă, axis mundi al spaţiului rural, unchiul Fedea îi cere unui consătean să-i spună numele soţiei lui, însă, fără să-şi dea seama, include răspunsul în întrebare. Într-o altă zi, experienţa naivităţii este reiterată, însă cu un alt subiect (Poznaşul, p. 14). Pe de altă parte, prin vicleşug, Fedea reuşeşte să-i înşele pe ceilalţi (Neguţătorul de smântână).

          După cum subliniam, ingenuitatea profilului psihologic al actantului este una aparentă. În planul imediat, sunt câteva întâmplări ce subliniază naivitatea rurală şi simplistă a eroului: unchiul Fedea speria femeile care se duceau să culeagă ciuperci prin pădure (Poznaşul); dorind să-l înspăimânte pe un cioban, urlând ca un lup, devine victima propriei farse, întrucât păcurarul desluşeşte scenariul bătrânului poznaş (În pielea lupului); Fedea şi-a legat capra de bariera de la Crăciunivna, fără a lua în considerare faptul că după plecarea trenului, aceasta va fi ridicată (Cu capra); mergând spre târg, s-a întâlnit cu Vasile Cucuruz, un fost coleg de lucru la pădure, însă, dorind să-l salute, nu s-a gândit că tocmai cu acea mână ţinea băţul de care era agăţat ulciorul cu smântână (Întâlnirea); lăudându-se în tren, că el împreună cu bătrânul Pătru Drâmbă a cioplit traverse, nu a luat în considerare că acestea erau turnate în beton (Şlipere cioplite); admirându-şi colacii scoşi din desagă, după sfinţire, pe drum spre casă, Fedea îi atinge cu vârful opincii şi aceştia pornesc la vale (Sfinţirea colacilor de Paşti); pentru un binoclu care îi permitea să spioneze satul întreg, relevându-i dimensiunile ascunse, unchiul Fedea a spart piatră două săptămâni (Binoclul, Mikloş şi unchiul Fedea), însă, după ocările suferite, a decis să se răzbune pe Mikloş, prin intermediul căruia a ajuns la imoralităţile preotului Pintea, ale primarului (Binoclul, primarul şi unchiul Fedea) şi ale pădurarului. În toate aceste situaţii, umorul lui Fedea este unul contagios. După ce a obţinut o sumă frumuşică de bani de la „victimele” binoclului său, în sinea sa, îşi spune: „Apăi, no, că dă amu înainte, domnucule birău, o să-mi dai dumʼata mie preștație când mi-o da popa canoanele!” (Binoclul, pădurarul şi unchiul Fedea, p. 51).

          Dincolo de un anumit comportament paşnic al reacţiilor, unchiul Fedea ştie să fie şi vindicativ, atunci când îi sunt încălcate drepturile: după ce l-a prins pe diacul Ilie Rozmarin că îi fură varza, i-a aplicat creştineşte un ritual de ciomăgeli (Poruncile domnului), altă dată, pentru că a mâncat ciuperci otrăvitoare, a fost acaparat de o aprehensiune teribilă în faţa morţii (Ciupercile, doftorul şi unchiul Fedea), este înzestrat cu simţul umorului, are replică cu haz pentru orice  (Iadul, preotul şi unchiul Vanea), dă sfaturi sătenilor, de pe poziţia unui specialist veterinar (Vaca, petrolul şi unchiul Fedea), reuşeşte să păcălească evreii cu bancnota primită de la un rabin (Rabinul, bancnota şi unchiul Fedea) etc. Dorind să observe modul de manifestare a acestei dinamici a exteriorităţii, instanţa naratorială pătrunde în sistemul de gândire al protagonistului, demontând bucată cu bucată univesul interior al unchiului Fedea. Pe de o parte, în planul exteriorităţii, este ştiut în comunitate ca un bun creştin, însă „nu prea îi erau cunoscute canoanele şi ritualurile bisericeşti, pentru că în timpul sfintelor slujbe el medita la caprele sale, la iarmarocul din Sighet, la cârciumile satului… ba, câteodată, îl împingea necuratul şi medita şi la … dar să lăsăm asta. Să nu-l dăm de gol, că de află cumva mătuşa Măria, va fi vai de zilele lui!” (La biserică, p. 25). Unchiul Fedea nu face parte din cercul bocotanilor, dar nici sărac nu era. Pe de altă parte, în plan psihologic, acesta se defineşte printr-un comportament ludic, cultivând buna dispoziţie în toate mediile în care pătrunde. Aparent, unchiul Fedea pare un erou superficial, simplu, fără forţa unui personaj rotund, însă, în profunzimea personalităţii sale identitare, este un actant plin de vervă şi de umor, pegătit în permanenţă să dea replică la toate afirmaţiile sau gesturile întreprinse de ceilalţi.

          În general, subiectele micronaraţiunilor sunt preluate din diverse secvenţe ale vieţii satului: oierit, cârciuma satului, iarmaroc, biserica, beţii, înmormântare, alegeri democratice, cu tipologiile umane aferente: ţăranul, şeful de post, tovarăşul miliţian, secretarul de partid, frizerul, evreul afacerist, primarul etc.

          În partea a doua a cărţii, Amintiri din epoca de mămăligă, autorul oferă mai multe schiţe în care surprinde secvenţe din multiple experienţe umane încadrate în societatea comunistă. În reprezentarea acestei lumi, autorul adoptă o atitudine ironică faţă de exponenţii ideologiei bolşevice, împinsă până în spaţiul caricaturizării. În Baba Hafiţa, comuniştii nu au izbutit să o înscrie pe Hafiţa în colectiv. De fiecare dată, ea a reuşit să-i păcălească, însă, într-o zi, Neghina Paraska a reuşit să o înşele pe bătrână, spunându-i că, de fapt, ea trebuie să semneze împotriva dărâmării bisericii din sat. După ce baba Hafiţa a văzut că bolşevicii cultivau pământul pe terenul ei, i-a dat în judecată. La proces, intervenţia acesteia a produs rumoare, susţinând că ea nu a fost de acord cu intrarea în colectiv, însă Nedhina Paraska i-a luat cu forţa degetul pe care l-a înmuiat în cerneală şi l-a lipit pe o foaie. Pentru a dovedi că ştie mai multă carte decât „buleandra” comunistă, îşi scrie numele caligrafic în faţa judecătorului. În reprezentarea relaţiei dintre putere şi victimă, suspansul este gradat, crescendo. La sfârşit, se ajunge la un final neaşteptat, rezolvarea fiind în favoarea personajului care reprezintă binele. Dacă eroii rezistenţei sunt priviţi cu simpatie de către autor, pesonajele care reprezintă autoritatea comunistă sunt persiflate (tovarăşul şef de post, plutonierul Fedea Caşcavaliuc, tovarăşul secretar al organizaţiei de partid, Mitea Capustaniuk – Tovarăşa Paraska; Harbuz – Tovarăşa Paraska şi unchiul Dănilă.

          O altă schiţă, Tovarăşa Paraska, reconstituie verosimil condiţia umană încadrată în limitele societăţii comuniste. Luându-şi drept model pe Ana Pauker, ţăranca Paraska ajunge să terorizeze tot satul. Oamenii o ascultă tăcuţi, fiindu-le frică de răzbunarea ei, în eventualitatea asumării unor contradicţii. Mulţimii resemnate i se opune bătrâna Hafiţa care are curajul de a riposta, de a o blestema, în mod direct, pe „bezbojnica” satului. Cu toate intervenţiile ei pe la forurile superioare ale Partidului Comunist Român, tovarăşa Paraska nu a putut să o sancţioneze pe Hafiţa. Atunci când a reuşit să obţină sprijinul conducerii judeţene a partidului, bătrâna a murit, „nu înainte de a o mai „blagoslovi” o dată pe „bezbojniţa comonistă” şi, în semn de mare respect pentru aceasta, s-a plesnit de trei ori peste fundul gol, pe care l-a dezvelit pentru ochii tovarăşei” (p. 87). În acelaşi registru de simpatie pentru curajul luptătoarei împotriva absurdităţilor bolşevice, autorul creează o altă secvenţă în care Hafiţa se remarcă printr-un act temerar „Hafiţa şi-a dovedit curajul şi isteţimea, încă de pe vremea când au intrat ruşii în sat şi au agăţat portretul lui «batiuşka» Stalin pe peretele Sfatului Popular.

          – Spune-mi, rogu-te fain, domnucule copitan, cine-i aiesta sfânt, din sfânta «zobrajenie?» – făcându-şi cruce şi împreunând mâinile ca pentru rugăciune, a întrebat bătrâna Hafiţa pe unul dintre ofiţerii ruşi, ce se plimba ţanţoş  prin faţa primăriei.

          – Mamaşa ieta estie Iosif Vissarionovici Stalin, care vriea gonit din ţara voastră pe neamţ! – răspunse mândru ofiţerul sovietic.

          – Sfânt, sfânt, sfânt eşti tu Iosipe şi cum naiba te mai cheamă, care ai alungat nemţii din ţara noastră, acum miluieşte-ne pre noi încă odată şi alungă-i şi pe ruşii care ne pustiesc ţara, ca lăcustele Edhipetul!… – întindea Hafiţa mâinele împreunate spre portretul lui Stalin.

          Starostele satului, care a auzit, întâmplător, rugăciunile femeii, s-a făcut mai alb decât varul, iar ofiţerul rus s-a holbat la ea ca viţelul la poarta nouă, a scuipat furios şi s-a dus scărpinându-se în ceafă” (p. 86).

          Aceeaşi imagine a activistei comuniste este continuată şi în schiţa Tovarăşa Paraska şi unchiul Dănilă, unde autorul dezvăluie şi activităţile acesteia de delaţiune împotriva celor care ieşeau din linia partidului. Obiceiul din timpurile comuniste, fiertul ţuicii, era pedepsit de organele de partid şi de cele miliţieneşti. Pentru că a ameninţat-o cu Dumnezeu, Paraska s-a hotărât să se răzbune pe vecinul ei, Dănilă, pârându-l organelor statului, în momentul în care acesta a fiert ţuica. La acest delict, pe lângă delator şi miliţian era musai să asiste şi tovarăşul secretar de partid. Activista comunistă, Paraska, a povestit miliţianului „cum a văzut cu ochii ei pe acesta îngropând două damigene pline cu horincă, pe care a fiert-o toată noaptea, sub doi metri, chiar în mijlocul grădinii lângă claia de fân” (p. 89). După o anchetă „serioasă”, obiectele „delicte” sunt „identificate”, iar pentru a se convinge, şeful de post, dar şi secretarul de partid beau din damigene. Ulterior, află că în ele era apa cu care a fost spălat mortul, tatăl lui Dănilă.

          Într-o altă schiţă, Nume de comunist, este redată pervertirea conştiinţelor, o trăsătură a condiţiei individului în societatea comunistă. Marko Bogar, protagonistul fabulei, după ce renunţă la biserică şi la cârciumă, se dedică citirii operei lui Marx. După naşterea celor trei copii, Marko le dă nume de comunişti, excluzând orice posibilitate ca aceştia să primească nume de sfinţi, care, potrivit tradiţiei, se dădeau copiilor născuţi în pragul unor sărbători religioase. Dacă primii doi au primit numele Dej, cel de-al treilea a primit numele de Bangladeş. Acest nume a fost ales, după ce notarul i-a înmânat ziarul comunist pentru a-şi alege un alt nume comunist. Alegerea lui Marko demonstrează incapacitatea lui de a citi şi de a înţelege opera comunistă, nereuşind să înainteze mai mult de titlurile cărţilor.

          Într-un alt plan al trecutului imediat al Verhorivnei, schiţa Prunele uscate dezvăluie climatul relaţiilor dintre ucraineni şi evrei. Profund implicat în viaţa economică a comunei, Mendel a rămas viu în conştiinţa ronenilor. La un moment dat, comerciantul evreu îl „invită” la primărie pe Ivan, acuzându-l de faptul că i-a dat 300 de lei pentru prune uscate, însă acesta i-a adus o căruţă de uscăciuni de prune. Ştiind că este chemat la primărie pentru că l-a lovit pe Mendel, Ivan dezvăluie scenariul în care l-a bătut pe evreu. Acesta i-a făcut propuneri indecente norei sale. Văzându-se deconspirat, pentru a nu se compromite, Mendel renunţă atât la ceasul de aur, cât şi la proteza de aur, găsite de Ivan la locul bătăii.

          În Ovreul, cântarul şi unchiul Fedea, scriitorul descrie un alt episod din viaţa comunităţii din Verhorivnea, în relaţia cu evreii. Duvid a cumpărat de la unchiul Fedea două kilograme de brânză, însă după ce a măsurat, evreul speculant a hotărât să-l facă pe Fedea de ruşine în faţa bisericii. Scena creată de prozator dezvăluie ceva din caracterul afacerilor desfăşurate de Duvid:

„- Ascultaţi, oameni buni, ce face fratele vostru întru Hristos”(…)

          Bietul unchieş se uită la ovreu ca măgarul la căruţă şi strânse nevinovat din umeri.

          – Haide, spune să audă şi fraţii tăi cum vinzi caşul! – spuse triumfător Duvid.

          – Apăi, nu grăi cu păcat, că aşe caş ca la mine… eu duc caş şi la puliţist şi la…

          – Lasă asta! – îl întrerupse Duvid.  – Mai bine spune cum îl cântăreşti?! …

          – Apăi, no, Doamne iartă-mă! Cum să-l cântăresc?.. Pe cântar, ca toată lumea.

          – Daʼce cântar ai tu, că în loc de două kilograme, mi-ai adus de abia unul şi jumătate?

          – Dʼapoi cântaruʼ meu îi bun, daʼ nu ştiu unde focuʼ mi s-o prăpădit greutăţile şi am cântărit după mnierea şi rişcaşul pe care mi le-ai dat. Un kil de mniere cu un kil dă rişcaş fac două kile, atâta caş ţi-am cântărit.

          Toşi creştinii izbucniră în râs, iar preotul s-a apropiat de Duvid şi îi spuse:

– Domnule Duvid, în Noul Testament stă scris: «Cu ce măsură măsori, cu aceeaşi măsură ţi se va măsura»” (p.69).

          Trecând în planul trecutului recent, în Alegeri democratice, autorul surprinde secvenţe din viaţa satului în timpul alegerilor postdecembriste. Candidatul pentru primărie din partea partidului de stânga, Petrea Şterpelescu, încearcă să convingă electoratul că, votându-l, viaţa lor se va schimba cu 180 de grade. Participanţii la miting au nume ce ilustrează mediocritatea lor: Grigore Deşul, Gheorghe Mămăligă şi Ilie Butoi. Până la urmă este ales primar cel care a furat suficient de mult de la comunitate, sub pretextul că nu mai are nevoie să fure. Însă după ce obţine voturile comunităţii, îi pune pe oameni să-i promită că îl vor ajuta să-şi mai construiască o piscină.

Încadrate în acest univers al înţelepciunii populare, sunt prezentate mai multe personalităţi: Mihai Nebeleac, Pavlo Romaniuc, Echim Vancea şi Stepan Tcaciuc. Cu toţii sunt raportaţi la Verhorivna, la care se referă întregul evantai de poveşti ce se cer a fi recompuse ca un puzzle pentru a ajunge la comprehensiunea lumii care funcţionează după legile satului tradiţional. Unul dintre cei mai importanţi scriitori ucraineni din România, Mihai Nebeleac, este surprins într-o ipostază neobişnuită, una dintre multele episoade ale tumulturilor sociale şi existenţiale, în care arma cuvântului are puterea de a deconspira caracatiţa afacerilor oneroase, realizată de un comerciant al locului (Poetul şi cârciumarul). O altă schiţă, Cum l-am cunoscut pe Echim, autorul prezintă o secvenţă din viaţa de student a naratorului, când prietenia cu Echim, l-a ajutat să treacă examenul de istoria literaturii. În aceeaşi tonalitate a evocărilor, schiţa Naşul, dedicată memoriei lui Stepan Tcaciuc, descrie felul în care naratorul subiectiv a decis să-l cheme pe Tcaciuc să-i boteze fiul.

          În ultima parte a cărţii, comedia de moravuri care dă şi titlul cărţii, Ibovnice cu ochi de Maramureş, dezvăluie tarele morale ale indivizilor dornici de a găsi plăceri în afara relaţiilor familiale. Scriitorul gândeşte o întreagă încrengătură a relaţiilor extrafamiliale, ce însă nu reuşesc să distrugă ideea de familie. Ionaşcu Gorun, ţapinar, Floare, soţia lui, Lupu Ciomag, tânăr gospodar, Iza, nevasta lui, Codru Topor, pădurarul satului şi baba Drăgulina, vrăjitoarea satului sunt pilonii cu ajutorul cărora autorul brodează multiple legături extraconjugale caracterizate prin imprevizibilitate şi prin identificarea adevăratei iubiri în afara căsătoriei. În acest păienjeniş, există cineva care ştie să profite din plin. Pentru a păstra secretul, încornoratul Ionaşcu Gorun acumulează o sumă consistentă.

Izvorâtă din dorinţa de a oferi o filă din istoria spiritului ucrainean, Mihai Traista, prin această carte, surprinde autenticitatea unei lumi veridice. Arhaismele şi regionalismele, precum „bosorcoaie”, „aşchimodia naibii”, „hoaşcă”, „potlogari”, „procletul”, „bitangă”, „mironosiţă” etc. au rolul de a întări o oglindă fidelă a specificului vremurilor îndepărate, dar şi al celor imediate.

 

 

Anunțuri

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat asta: