Ca un trăsnet din cerul senin

Ştefan TCACIUC

 Image
Mihaylo Traista a apărut în literatura ucraineană din România ca un trăsnet din cerul senin.
La început nu ştiam mare lucru despre el, deşi ne-am întâlnit de câteva ori, ba chiar am vorbit despre una, despre alta…
Nici atunci când a trimis, pentru prima oară, la redacţia revistei “Naş holos” câteva poezii, n-a scris nici un cuvânt despre sine. Poeziile meritau cu prisosinţă să fie publicate. De atunci creaţiile literare a lui Myhailo Traista sunt nelipsite din paginile publicaţiilor UUR: “Naş Holos”, “Ukraynskyi visnek”, “Novyi vic”, “Curierul ucrainean”, iar eu am devenit pentru Mihaylo Traista naşul de botez în literatură şi un confrate credincios.
Mihaylo Traista nu este doar un poet talentat, ci şi un talentat grafician. Aproape în toate numerele publicaţiilor mai sus amintite apar lucrările sale de grafică, însoţind propriile-i creaţii literare, dar şi creaţiile altor autori.
Culegerea de poezii a lui Mihaylo Traista “Simfonia ierbii de mătase” (Editura Mustang, Bucureşti, 2001) ni-l prezintă pe autor ca pe un liric fin, dar şi ca pe un umorist plin de spirit.  Umorul  sănătos şi-l extrage din nesecatele izvoare al folclorului ucrainean.
Mihaylo Traista e un poet bilingv, deoarece el scrie şi publică atât în ucraineană, cât şi în română. Timpul va arăta cum va rămâne el în amintirea generaţiilor viitoare – ca poet de expresie ucraineană, sau ca poet de expresie română. În oricare dintre cazuri, el va dăinui în amintirea generaţiilor ca un poet adevărat, deoarece este un talent înnăscut, iar pe deasupra îi place să asude pe ogorul literar şi eu sunt sigur că Mihaylo Traista nu va îngropa talantul primit, ci-l va înmulţi.
Mihaylo Traista este privighetoarea poznaşă a Maramureşului, iar râsul şi trilul său sunt două emisfere artistice între care migrează cocorii pentru a se reîntoarce la cuiburile natale, timpul şi destinele dialoghează cu drumeţii, istoria notează cu sârguinţă în letopiseţurile sale cele întâmplate, când armele tac, muzele vorbesc, spunându-ne şi că e mai demn să mori în picioare, decât să trăieşti în genunchi.
Pentru mine, Mihaylo Traista va rămâne – Figaro sus, Figaro jos – un poet în Dumnezeiasca grădină a poeziei şi un artist în lumea culorilor şi a pensulei. Aşa mi-l închipui eu întotdeauna – cu condeiul într-o mână şi cu pensula în cealaltă, în timp ce gândurile îi strălucesc, iar cuvintele lui deschid ferestrele spre poezia universală. Mihaylo Traista este, pentru mine, un bărbat neînfricat, un haiduc al Maramureşului, care leagă capetele lumii într-un nod gordian, eliberând din colivii de aur păsări albastre, care duc pe aripi ninse de dor poeme, ca oamenii să se bucure chiar şi când sufletul le e brăzdat de tristeţi.
Ştefan Tcaciuc
(Cuvânt despre confraţi,
Editura Mustang,
Bucureşti, 2000 )

Popovici Mihai și Maria

Popovici Mihai și Maria

(verișoara mamei)

Imagine

Rastignire (fig. 8)

Rastignire

Imagine

Intoarcerea tatãlui risipitor

Image«Vai, ce patimi au fost acelea! Vezi tu, numai prin asemenea suferințe se poate… Și totuși a iertat! Pe toți I-a iertat pentru vecie!»

(M.E. Saltâcov Șcedrin «Domnii Goloviov»)

Citind și analizând viața familiei Goloviov din romanul «Domnii Goloviov» de Saltâcov Șcedrin nu poți să nu te gândești că această familie, practic s-a autodistrus.

Autorul a reușit să creeze o familie antiideală, dacă se poate spune astfel. Fiecare membru al familiei este reprezentantul anumitor vicii pe care le reprezintă cu mare succes.
Arina Petrovna, deși femeie fiind, era capul familiei. Aspră și deprinsă să facă totul după capul ei, își administra singură, fără a da socoteală nimănui, întinsa moșie a Golovliovilor. Trăia departe de lume într-o mare zgârcenie, nu făcea prietenie cu vecinii, în schimb era foarte lingușitoare pe lângă autoritățile locale. Avea îndeobște o fire neatârnată și neîngăduită, s-ar putea spune chiar tiranică, dealtfel își putea permite să fie astfel, în bună parte pentru faptul că în toată familia Golovliovilor nu se găsea nimeni care să i se împotrivească.
Arina Petrovna a economisit și a tot adunat avere, a flămânzit făcând totul pentru familie, în numele familiei… Dar în realitate ea nu avea famile. Familia era doar un cuvânt gol «ca arama sunătoare», o firmă în spatele căreia își făcea socotelile. Această mamă, în loc să-și consolideze familia, a destrămat-o, a ruinat-o.
Bărbatul Arinei Petrovna – Vladimir Mihailâci Golovliov era un om ușuratic și cam bețiv (de aceea Arina Petrovna spunea deseori despre dânsa că nu-i nici văduvă și nici femeie cu bărbat…), ducea o viață trândavă și deșartă, mai tot timpul stând închis în cabinetul său și imitând cântecul cocoșilor, graurilor și a altor păsări și animale sau scriind versuri «fără perdea». Pe Arina Petrovna o numea «zgripțuroaică» și «satană», iar ea pe el: «moară stricată» și «balalaică hodorogită».
Doi dintre copiii ei, mezinul Pavel Vladimirici (față de care era mai mult sau mai puțin indiferentă) și fiul cel mijlociu Porfiri Vladimirici (de care parcă mai mult se temea decât îl iubea) aveau slujbe la Petersburg. Pe ceilalți doi: fiul cel mare Stepan Vladimirici (cunoscut în familie sub numele de «Stiopca-tontul» sau «Stiopca-poznașul») împreună cu Anna Vladimirovna erau socotiți de către Arina Petrovna o «pacoste», nu îi putea suferi deoarece semănau cu tatăl lor și nu le era îngăduit să se amestece în treburile gospodăriei, nu-i făcea plăcere nici măcar să pomenească despre ei.
Arina Petrovna de fapt nu iubea pe nici unul dintre copiii săi, câteodată unuia dintre ei, îi acorda atenție formală. Era normal ca și copiii, crescând într-o asemenea atmosferă să nu o iubească pe ea. Toți membrii familiei se urau între ei, iar cuvintele ca «tont», «neghiob», «prost», «nemernic» și altele la fel de «mângâietoare» erau nelipsite din casa lor. De aceea atunci când îi moare fiica, Anna Vladimirovna îi scrie fiului său mezin Profiri Vladimirici: «Soră-ta a trăit ca o destrăbălată și a murit ca o destrăbălată, lăsându-mi în cârcă doi plozi». Cu toate că pe acești «plozi» (două fetițe gemene, Anninka și Liubinka) le băga undeva într-o odaie în curte, dându-le în grija chioarei babe Palașca, Arina Petrovna povestește cunoscuților ce mare e mila Domnului, care i-a luat o fată și i-a dat două în schimb.
La fel se comporta și cu fiul său cel mare Stepan Vladimirici care era exact tipul biblicului fiu risipitor – primindu-și partea după patru, cinci ani se trezește complet ruinat și singura lui cale era – înapoi spre Golovliovo care nu era nici pe departe «sânul» la care să te întorci, ba dimpotrivă tânăra generație (Anninka și Liubinca) nu știau cum să scape de acolo. Întorcându-se acasă Stepan Vladimirici este conștient că nu se va tăia «vițelul cel gras» și că nimeni nu-i va pune un inel scump pe deget, nici o mantie nouă pe spate, nici încălțăminte nouă nu va primi, de aceea repetă într-una «заест», «заест», «заест» (mă va mânca)… Și Arina Petrovna într-adevăr îl «mănâncă» – practic își ucide fiul, pe Stiopca-tontul, singurul care ar fi fost în stare s-o iubească.
De atunci moșia Golovliovo însemna moarte, o moarte care stă la pândă după o nouă jertfă. O moarte care atârna peste capul celor din familia Golovliov asemenea «sabiei lui Damocles». Golovliovo a devenit mormânt pentru cei ce se întorceau acasă și se întorceau doar aceia care nu aveau puterea de a se sinucide. Se întorceau deoarece altă ieșire nu aveau.
Ultima se va întoarce Anninka, după ce a fugit spre libertate împreună cu sora ei Liubinka care se sinucide îndemnând-o și pe ea. Dar Anninka nu are putere de a bea paharul cu otravă și se întoarce să moară la Golovliovo. Moare ultima, dar moartea ei nu se deosebește cu nimic de moartea celorlalți din familia Golovliov. Se spune că familia adunată la căpătâiul muribundului este lumânarea ce alină durerea trecerii dincolo, însă nici unul din familia Golovliov nu au avut parte de această alinare.
Ce este mai dureros în această familie că tradiția urii față de aproape se transmite de la o generație la alta. Profiri Vladimirici (cunoscut în familie sub poreclele: «Iudușca», «lipitoarea» sau «băiețelul cel bun»), nu-și iubește feciorii, pe Petenka și Volodenka, la fel cum nu-l iubesc nici ei pe el. Rămas singurul stăpân peste întreaga moșie Golovliovo (celălalt frate al său Pavel Vladimirici moare răpus de alcool la fel ca și tatăl său Vladimir Mihailâci) el se comportă la fel de tiranic precum răposata deja, Arina Petrovna. Din cauză că nu vrea să-și ajute fiii risipitori aceștia mor: Volodenka se sinucide, iar Petinka moare în drum spre închisorile Siberiei, iar pe cei doi fii nelegitimi îi trimite la orfelinat, neinteresându-se niciodată de soarta lor.
Și totuși acest om – Porfiri Vladimirici, acest Iudușca este cel mai religios dintre toți eroii romanului. Este tipul miilor de oameni, din toate timpurile care își spun «buni creștini». Toate crimele sale (altfel nu poate fi denumită politica sa în relațiile cu membrii familiei) sunt însoțite de molitfe, mătănii, lumânări și candele aprinse, parastase și pomeniri. Amintind după fiecare cuvânt numele Mântuitorului și făcându-și semnul crucii, el își trimite copiii «carne din carnea lui și sânge din sângele lui» spre orfelinate și spre moarte.
De abia în al doisprezecelea ceas, acest om religios își dă seama că nu e creștin, aflându-se cu un picior în groapă realizeză că nu nu fiii săi au fost fiii risipitori ci el, tatăl lor a fost un tată risipitor care a risipit dragostea părintească, dragostea față de aproapele său, a risipit acele sentimente de care ar fi avut atâta nevoie acum.
Abia în ultima clipă conștientizează că întotdeauna, din fragedă copilărie «cele sfinte» au fost pentru el un obiect de meticuloasă cinstire, de o cinstire pur rituală, ca de adevărat păgân. Obișnuia ca în ajunul vinerii mari să invite preotul la el acasă, să asculte citirea evangheliei, să suspine, să ridice mâinile spre cer, să se bată cu fruntea de pământ, să însemne cu cocoloașe de ceară pe lumânare numărul evangheliilor citite, dar de înțeles nu a înțeles niciodată nimic din toate acestea.
Numai atunci când o văzu pe Anninka bolnavă, răpusă de o boală la plămâni, abia atunci când această copilă – ultimul reprezentant al tinerei generații a familiei Goloviov se stingea înnecându-și durerea în vodcă, acest părinte risipitor înțelese că în evanghelie se vorbește despre o judecată sângeroasă «săvârșită de o nedreptate fără seamăn împotriva Adevărului.»
Această descoperire a produs în sufletul lui o deznădejde chinuitoare. Întreg trecutul său alimenta această deznădejde. Nu putea să-și aducă aminte de trecutul său. L-a uitat. Știa doar atât că în el era ceva îngrozitor, dar ce anume?.. Nu putea să-și amintească, dar nici să uite nu putea.
«Pe toți I-a iertat! (…) Și nu numai pe cei care I-au dat să bea atunci fiere și oțet, dar și pe cei care mai târziu, uite azi și mâine, și în vecii vecilor, vor duce la buzele Lui oțet amestecat cu fiere… E groaznic! Ah, ce groaznic!» – își spunea cu glas tare, plimbându-se prin odaie, cu pași mari, frământându-se și suferind de chinuri cumplite fața i se acoperă cu broboane mari de sudoare.
«Trebuie să mă ierți!», spuse nepoatei sale care i se aruncă la piept și-l îmbrățișă cu mare putere «Pentru toți… pentru tine… și pentru cei care nu mai sunt… Ce este? Ce s-a întâmplat? (…) Unde sunt… toți?»
În aceeași seară Porfiri Vladimirici privind îndelung la lumina slabă a candelei chipul Mântuitorului cu cunună de spini, ieși tiptil din casă numai în halat și încălțat în papuci de casă porni prin vânt și vijelie, călcând în băltoace se îndreptă spre casa unde Tatăl său îl aștepta pentru a-i da «odihna veșnică».

Notă

Zdrobire

Zdrobire

Imagine

Preotul si Preoteasa Udriciuc

Preotul si preoteasa Udriciuc

(preoteasa a fost verişoara mamei)

Imagine

Cocoşul bunicii

Cocoş mai frumos decât Grigore al babei Rozalia de peste râu, nu avea nimeni în tot cătunul nostru. Mare şi frumos, cu penele colorate, cu creastă şi cercei de foc şi cu pinteni de aur, umbla ca un crai printre găini. Uliul?… Nici nu îndrăznea să privescă din înaltul cerului spre curtea babei Rozalia. De frica lui Grigore ocolea casa bătrânei pe după al zecelea nor. Iar în zori, când Grigore vestea sosirea noii zile, glasu-i răsuna ca un corn de vânătoare, de nu mai putea baba Rozalia de dragul lui. «Ţucă-l baba de muşat, că tare hireş mai îmblă de zici că-i jândar, numa Grigore al meu, hie-i ţărâna de puf mai umbla aşe de ţanţoş» îşi lăuda baba cocoşul pe care l-a botezat cu numele răposatului său soţ.

Toate gospodinele din cătun, când puneau ouăle sub cloşcă, cereau două trei şi de la baba Rozalia, nădăjduind să aibă asemenea cocoş precum Grigore al babei.

– Bunicuţo, pune sub cloţă şi un ouţ de la baba Rozalia, unul singurel!… ne rugam amândoi, eu cu Ionică de bunica. Dar ea nici nu vroia să audă de baba Rozalia de când se certaseră din cauza lui Grigore care sărind gardul în grădina bunicii îi «grăpase» straturile de ceapă.

– Nu mă mai bateţi la cap că-s bolândă de trebi şi fără voi. Cu ce-s mai bune alea de la Rozalia? Ou-i ou! s-a răstit la noi bunica.

– Melgem noi şi celem un ou de la baba Lozalia, a insistat Ionică.

– Nu cumva să vă prind pe la hoaşca aia că vă rump pticioarele! Ce sunteţi voi coldani?!…

Ce ne-a mai rămas de făcut?… A trebuit să ne descurcăm singuri, că tare mult ne-am mai dorit să vedem în curtea bunicii un cocoş ca Grigore al babei Rozalia.

Chiar în după-amiaza acelei zile, când baba Rozalia îşi duse văcuţa la păscut, iar Grigore făcea ordine prin grădinile vecinilor, noi ne-am furişat la ea în curte până la coteţul cu găini de unde am «împrumutat» un ou, pe care l-am strecurat sub cloţa bunicii.

Doamne Sfinte, câtă mirare a fost când au început să iasă puii din ouă!

– No, aşe comedie no mai văzu’ nima de când e lume pe pământ! Am pus doişpe ouă sub cloţă şi au ieşit treişpe pui, trei-şpe – număru’ lu’ ucigă-l toaca! se crucea bunica povestind la toţi oamenii care treceau pe uliţă. Iar eu cu Ionică ne prăpădeam de râs în spatele casei.

Peste puţin timp, Grigore al babei Rozalia fierbea cu picioarele în sus, în oala moşului Albină, care dete pe el un ulcior de miere babei. Asta după ce Floarea lui Gorun îi rupse picioarele prinzându-l pe straturile de ceapă.

Iar acum… cocoş mai frumos decât al bunicii, nu are nimeni în tot cătunul nostru. Mare şi frumos, cu penele colorate, cu creastă şi cercei de foc, şi cu pinteni de aur, umblă ca un crai printre găini. Uliul?… Nici nu îndrăzneşte să privescă din înaltul cerului spre curtea bunicii. De frica lui Grigore (aşa l-am botezat şi noi) ocoleşte casa bunicii pe după al zecelea nor. Iar în zori, când Grigore vesteşte sosirea noii zile, glasu-i răsună ca un corn de vânătoare…

 

Durere prenatală (fig. 7)

Durere prenatală

Imagine

Doua Marii

Două Mării

verișoarele mamai mele

Imagine

Rugăciunea bunicului

„Tatăl nostru Carele eşti în ceruri… Ia uite ce de fân ați scos din iesle! Mânca-v-ar lupii de dihănii să vă mănânce! Că hăbăuci mai sunteți, v-ați tontit de totul totului! Iar tu Mniculae dă cu coasa până la  a șaptea nădușeală, după fiecare fir de iarbă, iar voi?!… Sfinţească-Se numele Tău… Nu, așa nu merge Daru, n-o să fie după tine fătu meu! Dacă te mai prind că scoți fânul cu coarnele o să rozi ieslea goală mai ceva ca vaca Ștefoaiei și nu te mai uita cu ochii ăia la mine că pun biciul pe tine! Vie împărăţia Ta… Ia picioru’, Cheșa! Uită-te ce fân mândru și proaspăt de-mi vine mie să-l mănânc, iar ei… E-e-e bată-vă norucu’ să vă bată, că v-ați jupănit de tot! Nu vă mai pun nimic în iesle, nimic! Înțelesu-m-ați?… O să rageți de foame ca cerbii în luna lui brumar și atunci oi vedea ce o să faceți… Facă-se voia Ta… Ia ridică și tu Daru picioru’! Cu cine vorbesc, Daru? Ia uite cum v-ați umflat burțile! Ați îmbucat pe săturate, iar restul… pe jos. Precum în cer, aşa şi pe pământ… Ehei, dacă v-aș hrăni numai cu păpușoi și ferigă, cum își hrănește Ilia Buruiană juncanii, atunci aș vedea dacă ați mai scoate fânul din iesle, ha?… Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi… Musai să merg mâine după sare, măcar două trei droburi să aduc, că pe astea în două zile le lingeți, linge-v-ar gâzdușagul de hoțomanii moșului. S-au viclenit slătinarii și cer pe un drob de sare… mai ieftin dă Mendel piperul. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri… Iar acuma hai la adăpat – adiii! Mișcă-ți fundul Daru! Ia uite ce apă!… Mai limpede ca oglinda, adiii, adiii, iar eu o să mă spăl până beți voi.  Şi nu ne duce pe noi în ispită… Brrr ce apșoară rece! Ci ne izbăveşte de cel rău… De câte ori i-am poruncit Hafiţei să pună aicea un ștergar, dar degeaba. Uite am bătut și un cui, iar ea… Că a Ta este împărăţia… Bea Cheșa, bea nu te holba la mine, că până la prânz e mult, iar ogoru-i lung ca o zi de post și pământu-i tare că nu a mai dat bunul Dumnzeu ploaie. Şi puterea şi slava… Ne ajută El drăguțu’ și până la ujină gătăm de arat… al Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh… Iar deseară o să cosesc iarbă proaspătă și o să amestec cu fân uscat, să vedeți ce bunătate!… numai nu care cumva să vă prind că scoateți din iesle că… Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Un fir dacă găsesc pe jos nu vă mai dau și o să roadeți ieslea mai rău ca vaca Ștefoaiei și pe urmă o să vedeți că moșu’ Mniculae nu glumește, așa să știți!…”

 

Previous Older Entries Next Newer Entries