Intoarcerea tatãlui risipitor

Image«Vai, ce patimi au fost acelea! Vezi tu, numai prin asemenea suferințe se poate… Și totuși a iertat! Pe toți I-a iertat pentru vecie!»

(M.E. Saltâcov Șcedrin «Domnii Goloviov»)

Citind și analizând viața familiei Goloviov din romanul «Domnii Goloviov» de Saltâcov Șcedrin nu poți să nu te gândești că această familie, practic s-a autodistrus.

Autorul a reușit să creeze o familie antiideală, dacă se poate spune astfel. Fiecare membru al familiei este reprezentantul anumitor vicii pe care le reprezintă cu mare succes.
Arina Petrovna, deși femeie fiind, era capul familiei. Aspră și deprinsă să facă totul după capul ei, își administra singură, fără a da socoteală nimănui, întinsa moșie a Golovliovilor. Trăia departe de lume într-o mare zgârcenie, nu făcea prietenie cu vecinii, în schimb era foarte lingușitoare pe lângă autoritățile locale. Avea îndeobște o fire neatârnată și neîngăduită, s-ar putea spune chiar tiranică, dealtfel își putea permite să fie astfel, în bună parte pentru faptul că în toată familia Golovliovilor nu se găsea nimeni care să i se împotrivească.
Arina Petrovna a economisit și a tot adunat avere, a flămânzit făcând totul pentru familie, în numele familiei… Dar în realitate ea nu avea famile. Familia era doar un cuvânt gol «ca arama sunătoare», o firmă în spatele căreia își făcea socotelile. Această mamă, în loc să-și consolideze familia, a destrămat-o, a ruinat-o.
Bărbatul Arinei Petrovna – Vladimir Mihailâci Golovliov era un om ușuratic și cam bețiv (de aceea Arina Petrovna spunea deseori despre dânsa că nu-i nici văduvă și nici femeie cu bărbat…), ducea o viață trândavă și deșartă, mai tot timpul stând închis în cabinetul său și imitând cântecul cocoșilor, graurilor și a altor păsări și animale sau scriind versuri «fără perdea». Pe Arina Petrovna o numea «zgripțuroaică» și «satană», iar ea pe el: «moară stricată» și «balalaică hodorogită».
Doi dintre copiii ei, mezinul Pavel Vladimirici (față de care era mai mult sau mai puțin indiferentă) și fiul cel mijlociu Porfiri Vladimirici (de care parcă mai mult se temea decât îl iubea) aveau slujbe la Petersburg. Pe ceilalți doi: fiul cel mare Stepan Vladimirici (cunoscut în familie sub numele de «Stiopca-tontul» sau «Stiopca-poznașul») împreună cu Anna Vladimirovna erau socotiți de către Arina Petrovna o «pacoste», nu îi putea suferi deoarece semănau cu tatăl lor și nu le era îngăduit să se amestece în treburile gospodăriei, nu-i făcea plăcere nici măcar să pomenească despre ei.
Arina Petrovna de fapt nu iubea pe nici unul dintre copiii săi, câteodată unuia dintre ei, îi acorda atenție formală. Era normal ca și copiii, crescând într-o asemenea atmosferă să nu o iubească pe ea. Toți membrii familiei se urau între ei, iar cuvintele ca «tont», «neghiob», «prost», «nemernic» și altele la fel de «mângâietoare» erau nelipsite din casa lor. De aceea atunci când îi moare fiica, Anna Vladimirovna îi scrie fiului său mezin Profiri Vladimirici: «Soră-ta a trăit ca o destrăbălată și a murit ca o destrăbălată, lăsându-mi în cârcă doi plozi». Cu toate că pe acești «plozi» (două fetițe gemene, Anninka și Liubinka) le băga undeva într-o odaie în curte, dându-le în grija chioarei babe Palașca, Arina Petrovna povestește cunoscuților ce mare e mila Domnului, care i-a luat o fată și i-a dat două în schimb.
La fel se comporta și cu fiul său cel mare Stepan Vladimirici care era exact tipul biblicului fiu risipitor – primindu-și partea după patru, cinci ani se trezește complet ruinat și singura lui cale era – înapoi spre Golovliovo care nu era nici pe departe «sânul» la care să te întorci, ba dimpotrivă tânăra generație (Anninka și Liubinca) nu știau cum să scape de acolo. Întorcându-se acasă Stepan Vladimirici este conștient că nu se va tăia «vițelul cel gras» și că nimeni nu-i va pune un inel scump pe deget, nici o mantie nouă pe spate, nici încălțăminte nouă nu va primi, de aceea repetă într-una «заест», «заест», «заест» (mă va mânca)… Și Arina Petrovna într-adevăr îl «mănâncă» – practic își ucide fiul, pe Stiopca-tontul, singurul care ar fi fost în stare s-o iubească.
De atunci moșia Golovliovo însemna moarte, o moarte care stă la pândă după o nouă jertfă. O moarte care atârna peste capul celor din familia Golovliov asemenea «sabiei lui Damocles». Golovliovo a devenit mormânt pentru cei ce se întorceau acasă și se întorceau doar aceia care nu aveau puterea de a se sinucide. Se întorceau deoarece altă ieșire nu aveau.
Ultima se va întoarce Anninka, după ce a fugit spre libertate împreună cu sora ei Liubinka care se sinucide îndemnând-o și pe ea. Dar Anninka nu are putere de a bea paharul cu otravă și se întoarce să moară la Golovliovo. Moare ultima, dar moartea ei nu se deosebește cu nimic de moartea celorlalți din familia Golovliov. Se spune că familia adunată la căpătâiul muribundului este lumânarea ce alină durerea trecerii dincolo, însă nici unul din familia Golovliov nu au avut parte de această alinare.
Ce este mai dureros în această familie că tradiția urii față de aproape se transmite de la o generație la alta. Profiri Vladimirici (cunoscut în familie sub poreclele: «Iudușca», «lipitoarea» sau «băiețelul cel bun»), nu-și iubește feciorii, pe Petenka și Volodenka, la fel cum nu-l iubesc nici ei pe el. Rămas singurul stăpân peste întreaga moșie Golovliovo (celălalt frate al său Pavel Vladimirici moare răpus de alcool la fel ca și tatăl său Vladimir Mihailâci) el se comportă la fel de tiranic precum răposata deja, Arina Petrovna. Din cauză că nu vrea să-și ajute fiii risipitori aceștia mor: Volodenka se sinucide, iar Petinka moare în drum spre închisorile Siberiei, iar pe cei doi fii nelegitimi îi trimite la orfelinat, neinteresându-se niciodată de soarta lor.
Și totuși acest om – Porfiri Vladimirici, acest Iudușca este cel mai religios dintre toți eroii romanului. Este tipul miilor de oameni, din toate timpurile care își spun «buni creștini». Toate crimele sale (altfel nu poate fi denumită politica sa în relațiile cu membrii familiei) sunt însoțite de molitfe, mătănii, lumânări și candele aprinse, parastase și pomeniri. Amintind după fiecare cuvânt numele Mântuitorului și făcându-și semnul crucii, el își trimite copiii «carne din carnea lui și sânge din sângele lui» spre orfelinate și spre moarte.
De abia în al doisprezecelea ceas, acest om religios își dă seama că nu e creștin, aflându-se cu un picior în groapă realizeză că nu nu fiii săi au fost fiii risipitori ci el, tatăl lor a fost un tată risipitor care a risipit dragostea părintească, dragostea față de aproapele său, a risipit acele sentimente de care ar fi avut atâta nevoie acum.
Abia în ultima clipă conștientizează că întotdeauna, din fragedă copilărie «cele sfinte» au fost pentru el un obiect de meticuloasă cinstire, de o cinstire pur rituală, ca de adevărat păgân. Obișnuia ca în ajunul vinerii mari să invite preotul la el acasă, să asculte citirea evangheliei, să suspine, să ridice mâinile spre cer, să se bată cu fruntea de pământ, să însemne cu cocoloașe de ceară pe lumânare numărul evangheliilor citite, dar de înțeles nu a înțeles niciodată nimic din toate acestea.
Numai atunci când o văzu pe Anninka bolnavă, răpusă de o boală la plămâni, abia atunci când această copilă – ultimul reprezentant al tinerei generații a familiei Goloviov se stingea înnecându-și durerea în vodcă, acest părinte risipitor înțelese că în evanghelie se vorbește despre o judecată sângeroasă «săvârșită de o nedreptate fără seamăn împotriva Adevărului.»
Această descoperire a produs în sufletul lui o deznădejde chinuitoare. Întreg trecutul său alimenta această deznădejde. Nu putea să-și aducă aminte de trecutul său. L-a uitat. Știa doar atât că în el era ceva îngrozitor, dar ce anume?.. Nu putea să-și amintească, dar nici să uite nu putea.
«Pe toți I-a iertat! (…) Și nu numai pe cei care I-au dat să bea atunci fiere și oțet, dar și pe cei care mai târziu, uite azi și mâine, și în vecii vecilor, vor duce la buzele Lui oțet amestecat cu fiere… E groaznic! Ah, ce groaznic!» – își spunea cu glas tare, plimbându-se prin odaie, cu pași mari, frământându-se și suferind de chinuri cumplite fața i se acoperă cu broboane mari de sudoare.
«Trebuie să mă ierți!», spuse nepoatei sale care i se aruncă la piept și-l îmbrățișă cu mare putere «Pentru toți… pentru tine… și pentru cei care nu mai sunt… Ce este? Ce s-a întâmplat? (…) Unde sunt… toți?»
În aceeași seară Porfiri Vladimirici privind îndelung la lumina slabă a candelei chipul Mântuitorului cu cunună de spini, ieși tiptil din casă numai în halat și încălțat în papuci de casă porni prin vânt și vijelie, călcând în băltoace se îndreptă spre casa unde Tatăl său îl aștepta pentru a-i da «odihna veșnică».
Anunțuri

Notă

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat asta: