Mihai Nebeleac – un strigăt al tăcerii

Image«Ne legănam în dor de ducă

pe prispa visului de ieri,

privind uimiţi spre sticla rece

cum ning petalele de meri.

Şi ne-ntâlnim cu zei de iarbă

Lângă clopotniţa din sat

Când ne simţim sub tălpi ţărâna

Din cei pe care i-am uitat…»

Mihai Nebeleac

Anul acesta, Mihai Nebeleac ar fi împlinit 64 de ani, dar n-a fost să fie… La 20 februarie 2003, legănat «de un dor de ducă/ pe prispa visului hoinar/ apoi plecând spre nu ştiu unde/ privind spre lună tot mai rar». Mihai Nebeleac a plecat dintre noi, spre a rămâne POET o moarte întreagă, cuibărit pe veci în palma de pământ a Ronei, ca un mag venit din alte vremuri. Aşa a şi rămas în sufletul nostru, a celor cărora timpul ni se pare a curge îmbătrânit, fiindcă o rotiţă a ceasului din vechiul turn a fost ruptă de vânt ori de iarnă…
Poetul şi prozatorul Mihai Nebeleac s-a născut la 17 ianuarie 1949, în comuna Rona de Sus, judeţul Maramureş, într-o famile de ţărani. «M-am născut între munţii albaştri/ din aleanul cântecului de oier,/ pe unde timpul şerpuişte într-una, doar în răsuflări de primăvară/ apropiindu-se cu sete/ de cofa cu apă rece/ pe unde ierburile zboară/ tot printre şiruri de cocori…», va scrie într-una din poeziile sale, despre locul său de naştere, alfa şi omega scurtei şi neliniştitei sale vieţi: «Aici este liniştea naşterii mele,/ aici este soarele plopilor mei,/ aici începe urcuşul/ drumului meu către stele!..»
Drumul către stele al poetului, ajuns el însuşi o «stea» a literaturii ucrainene din România, s-a dovedit a fi nedrept de scurt şi deseori un greu «urcuş».
După terminarea şcolii elementare din satul natal, unde-l avea profesor de limbă şi literatură ucraineană pe prozatorul Ivan Fetiko, – nu bănuiau, nici unul dintre ei, că într-o zi vor deveni colegi de condei în literatura ucraineană din România – Mihai Nebeleac urmează cursurile secţiei ucrainene a Liceului «Dragoş Vodă» din Sighetul Marmaţiei unde, după cum notează Ion Petrovai, în medalionul dedicat poetului, din lucrarea sa «Valori culturale ucrainene», «…leagă trainice prietenii cu viitori poeţi Gh. M. Bârlea, Ion Petrovai, Echim Vancea, Marin Slujeru, cu gazetarii Dragomir Ignat şi Florentin Năsui, cu etnologul Mihai Dăncuş, pictorii Aurel Dan, Vasile Bărlea şi alţi viitori oameni de cultură».
Din 1967, Mihai Nebeleac devine student al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Slave din cadrul Universităţii din Bucureşti, secţia ucraineană. «Din acei ani efervescenţi, fostul student îşi aminteşte de mulţi colegi dragi, ca Ivan Covaci şi Mykola Corsiuc, şi vorbeşte cu emoţie despre iluştrii săi profesori, precum Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Vera Călin, G. Mihăilă, I.C. Chiţimia, Nicolae Pavliuc ş.a. După absolvirea facultăţii, până în 1974, poetul activează în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române. Fire puternic înteriorizată, acest ilustru fiu al Ronei de Sus a revenit acasă ca profesor de limbă şi literatură ucraineană, părăsind Bucureştiul, dar rămânând profund recunoscător facultăţii pe băncile căreia s-a format ca om şi scriitor.», scrie acelaşi Ion Petrovai.
Debutează cu versuri în ziarul «Novyi vik» încă din timpul studiilor liceale. Debutul editorial are loc în 1972 la Editura Kriterion cu volumul de versuri «Krynyţi moih ocei» («Fântânile ochilor mei»), despre care Stelian Gruia scrie: «În versurile sale, Mihai Nebeleac se defineşte ca un mesager al locurilor natale, cu bogate tradiţii folclorice, cu oameni puternici şi înzestraţi cu cele mai nobile trăsături spirituale. Versurile tânărului poet se desfăşoară într-o imagistică debordantă care îşi trage seva din folclorul maramureşan. Ciclurile de poezie erotică ale lui M. Nebeleac se caracterizează printr-o înlănţuire a existenţei omeneşti cu aceea a regnului vegetal, ale căror destine se contopesc sub greutatea obsesiei timpului şi spaţiului».
În 1974, Mihai Nebeleac debutează şi ca prozator, cu romanul «Lorana», povestea unui tânăr ce trăieşte o triplă dramă: a tatălui, care a cunoscut ororile războiului, a iubirii, în toată complexitatea ei, şi a unei boli incurabile care îl va duce la pieire.
«Lorana» are meritul de a fi şi prima încercare de abordare a acestui gen în literatura ucraineană din România, pentru care Mihai Nebeleac a obţinut premiul Uniunii Scriitorilor din România, singura organizaţie din care a acceptat să facă parte.
În 1978 apare cel de-al doilea roman al lui M. Nebeleac «Liubov do blyjnioho» («Apropelui dragoste»), care în 1987 cunoaşte şi o variantă în limba română, datorată Lianei Ivan-Ghilă, prefaţată de acelaşi Stelian Gruia. Tema războiului revine şi în acest roman, iar spaţiul în care se desfăşoară acţiunea cărţii este acelaşi în care autorul a văzut lumina zilei, a trăit şi a apus înainte de vreme. Prefaţatorul cărţii, Stelian Gruia, prezentând varianta în limba română a romanului, este de părere că «prin densitatea epică şi ineditul situaţiilor dramatice, romanul lui Mihai Nebeleac se impune în scrisul ucrainean din ţara noastră ca o realizare de autentică valoare».
«Satul din naraţiune este aşezat între dealuri împădurite, cu oameni oropsiţi de viaţa grea pe care o duc, ce îşi câştigă pâinea cea de toate zilele muncind din greu, efort care însă, nu i-a mutilat moral şi spiritual, sunt iubitori de dreptate, resping tot ce duce la nedreptate socială şi vrajbă. În lumea personajelor acestei construcţii epice dăinuie umbra unor eroi legendari ai spaţiului natal – oieri, lucrători la pădure şi agricultori, însufleţitori ai unor datini şi obiceiuri ce diferă foarte puţin de la o aşezare la alta, chiar dacă satele Ţării Maramureşului sunt locuite de etnii diferite.» (I. Petrovai, «Multiculturalism în Ţara Maramureşului», pag. 184-185).
Timp de peste un deceniu, asupra lui Mihai Nebeleac se lasă. Scriitorul îşi urmează însă drumul, scriind în continuare, astfel că în 1990 publică volumul «Nespoki Vesny» («Neliniştea primăverii»), purtând evident semnele maturităţii poetului.
În 1993, criticul maramureşean Augustin Cozmuţă, scriind într-un moment aniversar din viaţa lui Mihai Nebeleac, vede în persoana acestuia pe unul dintre «…cei mai talentaţi şi apreciaţi scriitori de limbă ucraineană din România».
Cf o recunoaştere a valorii creaţiei poetului, câteva dintre poeziile lui au fost incluse în antologia de poezie modernă din Diaspora ucraineană, «Dincolo de tradiţii», apărută la Toronto, Alberta. Dar până să ajungă în Canada, versurile sale au cunoscut versiuni în limbile maghiară, germană şi sârbă, semn că poetul este unul dintre cei de excepţie.
Mihai Nebeleac avea multe proiecte interesante şi manuscrise pregătite

pentru tipar, cum ar fi romanul «Tristeţea marilor zăpezi», anunţat de autor în 1996

, cât şi volumul de poeme «Nepermisele iubiri», dar timpul nu a mai avut răbdare şi Miha

i Nebeleac s-a stins la o lună după ce şi-a sărbătorit împlinirea vărstei de 54 de

ani.
Printre ultimele poezii scrise de Mihai Nebeleac se numără şi poezia «Dor», care se încheie cu această strofă: «Ne legănăm în sinea noastră/ curmând tăcerea unui joc/ şi ne-ntristăm iubind stejarii/ în care crucile se coc».

Anunțuri

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat asta: