Ștefan Dorgoșan: Nativ din spațiul carpato-danubiano-pontic

(De la „Grădina cu eghileţi” la „Mantaua lui Google”)

Este de ajuns să citeşti un singur fragment dintr-o carte scrisă de Ştefan Dorgoşan, ca să-ţi dai seama că nu ai de a face cu un truditor năimit cu ziua, ci cu un oştean care se simte stăpân pe redutele literaturii.
L-am cunoscut printr-o proză scurtă, pe care am tradus-o şi am publicat-o în revista scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” („Vocea noastră”, nr. 218-219-220/2012), după ce mai întâi a fost cuprinsă în revista de literatură, artă şi cultură „Mantaua lui Gogol” (nr. 2/2012), fiind foarte bine primită de cititorul ucrainean: este vorba despre „Grădina cu eghileţi”, inclusă în volumul său de proză „Garnizoana Malamoc” (2013), alături de alte „Întâmplări din viaţa unui om care a trăit în vremuri năucitoare din punct de vedere istoric”, după cum spune autorul. Temele abordate în „Grădina cu eghileţi”, cum ar fi colectivizarea forţată, furia sau nepăsarea ţăranului, nedreptatea care i s-a făcut, sunt dezbătute pe larg în literatură, însă Ştefan Dorgoşan nu este „sclavul unui limbaj moştenit” (arhaic sau preconceput!), cum spune Witold Gombrowicz despre scriitorul est-european în „Jurnal”. Dorgoşan este un scriitor nativ din spaţiul carpato-danubiano-pontic, un recuperator şi valorificator inventiv ale unor importante simboluri culturale, pe care le raportează la idei filosofice şi artistice nonconformiste actuale. Scrierile sale se înscriu în contextul prozei moderne „corintice”, preocupat fiind de îmbinarea unei multitudini de mijloace stilistice (expresive!) cu structura ideatică a textului literar.
O componentă geografică importantă a universului scriitorului o constituie Dobrogea natală, un creuzet fabulos de valori materiale, morale şi spirituale la nivel universal. S-a născut pe malul Mării Negre, lîngă portul Tomis (vechi!), într-un cartier cu douăzeci de copii din douăsprezece naţionalităţi, Boscenko, Hari, Stere, Mahomed, Mustafa, Sidorenco, Nina, Dimi, Alesis, Tătaru, Pişta fiind numele care răzbăteau străzile şi plaja de dimineaţă până seara târziu. Revenirea frecventă la perioada copilăriei şi a tinereţii, la izvoare, dezvăluie aplecarea autorului spre înţelegerea, interpretarea şi perpetuarea sensurilor primordiale şi sănătoase (nepoluate!) ale multiculturalităţii şi civilizaţiei (obiceiuri casnice) poliomorfe, dar şi o bună cunoaştere a înaintaşilor, întrucât: „Cine nu-şi cunoaşte istoria are două şanse; ori moare în groapa altuia, ori crapă cu dreptatea în braţe!” Adică, tot una e: un venetic! Felul în care sunt prezentate numeroase fapte şi realităţi din spaţiul dobrogean fac ca textul să nu poată fi povestit pur şi simplu. La Ştefan Dorgoşan nu subiectul contează, ci structurarea fabulei, la sfârşitul căreia cititorului i se oferă, desigur, mult aşeptata morală: „De aceea vreau să restaurez adevărul, cronologic, care nu are nicio legătură cu viaţa infectă pe care am dus-o şi o suport cu stoicism… Istoria noastră e plină de politruci, refugiaţi, transfugi şi Duluţă! N-avem nici un Dumnezeu. În numele Lui unii au făcut livadă în deşert. Noi, românii, am distrus o Grădină. O Gură de Rai. Nici Deliu, nici Călae nu au pace în mormânt. În viaţă au fost insuperabili, dar nu le-a folosit la nimic!”
Prin cel de-al doilea text, „Mantaua lui Google” („titlul este o găselniţă drăguţă şi foarte reuşită”, spune scriitoarea Silvia Zabarcencu), dedicat, prin asociere, revistei „Mantaua lui Gogol”, cu un umor rafinat, dar şi grotesc, într-un stil „ à la Gogol”, sau de ce nu „à la Dorgoşan”, pătrundem în „universul funcţionarului mărunt”, prezent masiv, uneori până la saturaţie, în literatura rusă a secolului al XIX-lea. Ar fi devenit impracticabil „drumul bătut”? Nicidecum! Naratorul îl întâlneşte pe „bietul” Akaki Akakievici, din povestea gogoliană „Mantaua”, tot (!) funcţionar la… „n-are importanţă Departamentul, este unul oarecare”. Akaki Akakievici, (încă!) erou al timpului nostru, care susţine că sensul dezvoltării istorice este „azi mai uşor decât ieri, dar mai greu decât mâine!” (eronat; acesta este sensul dezvoltării tehnologice!), nu mai este scribul timid de altădată, căruia „i-ar crăpa obrazul de ruşine dacă ar vedea ce urmaşi netrebnici are”. Deh! “Fiecare trebuie să mănânce şi gura lui ceva”, la o adică, fie şi r…h…t! Naratorul vorbeşte cu o ironie muşcătoare despre Akaki Akakievici – parazit al zilelor noastre, prezentându-l, în linii caricaturale totuşi delicate, în multiple ipostaze groteşti, dar într-o epică participativă, apelând la descântece ancestrale (păgâne, chiar) ca să alunge spiritele rele, disturbatoare, cuibărite ilicit în comunitatea contemporană automatizată şi mercantilă. Omul este supus greşelii. Minunile din ziua de azi nu le fac profeţii, ci roboţii!
Din cele două creaţii literare, şi nu numai, putem observa cum prozatorul, pornind frecvent de la elemente autobiografice le metamorfozează, le cizelează într-un context amplu, generalizator, face numeroase raportări, neostentative, la tradiţia habitatului şi a migraţiei în (şi din) satul dobrogean, dar şi în spaţiul urban. Raportări care transpar şi se succed, atestând un remarcabil potenţial artistic şi o uriaşă capacitate de construcţie. Fixarea propriilor experienţe, a propriilor trăiri, stări, încordări şi fascinaţii la Ştefan Dorgoşan se întrepătrund, se completează şi se potenţează reciproc cu realitatea istorică, economică, socială şi politică. Reuşita literară a prozei sale constă tocmai în acest echilibru permanent al raportului dintre mitologie, elemetele biografice şi actualitate, în contopirea lor, până ce fiecare dintre ele îşi pierde propria identitate, pentru a construi un univers novator, viabil şi pilduitor!

Anunțuri

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat asta: