Femeia în mov

 

 

ImagePOVESTE CU O NECUNOSCUTĂ

 

(Nuvelă cinematografică)

„Şi astăzi intru în casa ta – oaspe viclean,

oaspe vechi,

oaspe cu gânduri ascunse.

Să te păzeşti!

Mânile mele scapără primejdii.”

                                                                Lucian Blaga

 

 

1.

 

–        Realitatea şi ficţiunea, în romanul tânărului, dar deja celebrului nostru confrate Luca

Dumbrăveanu se întrepătrund, se completează şi se potenţează reciproc. Iată care este reţeta reuşitei artistice a romanelor sale! – aproape ţipă cu voce piţigăiată bine-cunoscutul critic literar Gheorghiţă Tudorescu.

Îşi întrerupse discursul pentru câteva secunde, cât să-şi şteargă cu o batistă de culoare roz fruntea transpirată şi chelia de un roşu opărit ce semăna leit cu un fund de maimuţă şi să bea două înghiţituri de apă din paharul înalt în care pluteau două felii de lămâie, după care continuă cu aceeaşi voce de piţigoi:

–  După cum am menţionat anterior, reuşita artistică şi literară a confratelui nostru constă în drămuirea corectă a raportului dintre ficţiune şi realitate, în contopirea lor una într-alta, până ce fiecare dintre ele îşi pierde propria identitate

Din nou pauză, batista roz, paharul cu apă

            Luca Dumbrăveanu şi-a adus aminte cum Gheorghiţă Tudorescu, încă pe când era profesor de română la liceu, obişnuia să-şi lipească cu apă, în care amesteca două-trei linguri de zahăr, şuviţele rebele de chelie. Vara, muştele roiau în jurul cheliei sale formând o aureolă de sfânt deasupra capului, iar elevii l-au poreclit „sfântul muştelor”.

– Ba mai mult de atât, aş îndrăzni să spun că această minunată capodoperă a tânărului scriitor Luca Dumbrăveanu ne pune pe gânduri şi ne face să recunoaştem, fie că vrem, fie că nu vrem, că ne aflăm în faţa unui autor cu sclipiri de geniu…

Poetul Pablo Ronişoreanu îl atinse cu cotul pe Luca Dumbrăveanu, să privească spre medicul chirurg Anton Paporoteanu care dădea afirmativ din cap după fiecare cuvânt rostit de critic. Părea că vede cum ies cuvintele din gura acestuia, le sorbea cu ochii, le vâna prin aer, le aduna în turme ca nu cumva să fie irosite în zadar. Iar dacă ar fi observat că cineva neglijează  cuvintele născute în chinuri grele, cu sudoare, mai mult ca sigur ar fi strigat, asemenea Marelui Profet: „Nu aruncaţi mărgăritare în faţa porcilor!”.

Dumbrăveanu zâmbi şi îşi mută privirea spre rândul doi, unde între directoarea Palatului Cultural, madam Eugenia Cimpoieru, şi redactorul-şef al celui mai important cotidian local, Victor Zurbagiu, şedea o femeie îmbrăcată în mov. Era frumoasă şi tristă ca o seară de toamnă, cu frunze prin aer plutind. Nu ştia cine este, nu o mai văzuse până atunci, dar privind-o simţea cum îi cresc în inimă fiori învăluindu-i sufletul cu o durere dulce-amară. Dintr-odată simţi că o doreşte!

Da, o dorea… cu o dorinţă oarbă, de nestăpânit, cum îşi doreşte copilul jucăria din vitrină, fiind în stare să se tăvălească pe trotuarul din faţa magazinului, numai să o primească. Nu simţise asemenea dorinţă până atunci. Dar ceva îi spunea că de acum încolo nimic nu va mai fi ca înainte…

Tocmai voia să-l întrebe pe Pablo Ronişoreanu cine este femeia din rândul doi, dar acesta, atingându-l din nou cu cotul, şopti:

– Cât i-ai promis, de rage mai frumos decât măgăriţa lui Balaam: „celebru”, „talentat”,

„sclipiri de geniu”, „reuşeşte”, „capodopera”, „ne-a dăruit”… te perie frate mai ceva ca la –„Nufărul”. Numai să nu-mi spui că ă-ă-ă… că aşa şi pe dincolo, că nu te cred, poţi să mă picuri cu ceară şi tot nu te cred.

– A-a-a nu! Nici vorbă… stai liniştit, nu am de gând să îţi răspund că aşa sau pe dincolo, nici cu ceară nu am de gând să te picur şi nici măcar nu am să te întreb cât i-ai dat tu în primăvară, când ţi-a prezentat volumul de poezii…

Pablo Ronişoreanu râse cu poftă ducându-şi pumnul la gură, prefăcându-se că tuşeşte.

* * *

Toată lumea literară a metropolei cunoştea lăcomia fără de margini pe care o poseda ca

pe un har divin criticul literar, profesorul universitar, omul de litere Gheorghiţă Tudorescu, deoarece niciodată nu prezenta o carte „de-a futu-i pomană”, cum îi plăcea lui să spună. Ci numai pentru o „pomană adevărată”. De această „pomană” depindea viitorul cărţii, chiar şi a unui autor consacrat, cum era Luca Dumbrăveanu. Dacă era o „pomană grasă”, cartea era prezentată ca o capodoperă strălucitoare, demnă de literatura universală, iar autorul ei un mare talent, ba câteodată cu sclipiri de geniu, comparat cu marii scriitori ai lumii „şi cu siguranţă îşi dobândise prin truda şi talentul său un colţişor în istoria literaturii române”. Dacă se întâmpla o „pomană mai modestă”, atunci cartea era prezentată ca o operă bună, sau câteodată foarte bună, iar scriitorul promitea… Pomană slabă nu există!

Dar cu toată lăcomia care-i curgea prin vene, i se citea în ochi şi pe faţă, se simţea în fiecare cuvânt, în ridurile care îi apăreau pe frunte, în strâmbăturile nasului, în felul cum respira şi îşi ştergea chelia, Tudorescu niciodată nu ar fi prezentat cartea unui autor slab – „unui scriitoraş, colea şi el la marginea lumii literare”, sau a unui debutant.

Nu, nenicule, aşa nu mergea! Dacă îl voiai pe Gheorghiţă Tudorescu naş literar, atunci era musai să treci mai întâi prin focul purificator al lui Leonte Moisescu sau al lui Horaţiu Bureanu, critici literari care îşi făceau treaba „de-a futu-i pomana”, dar şi-o făceau corect „în numele literaturii, al scrisului şi sfântului talent!”. Abia după ce unul din aceşti doi truditori ai ogorului literar, sau chiar amândoi rosteau în scris câteva cuvinte de bine despre tine, în una din cele trei reviste literare de prestigiu la care era abonat Grigoriţă Tudorescu şi pe care chiar le citea în fiecare dimineaţă în timp ce îşi servea cafeaua, abia atunci puteai să îndrăzneşti să-l inviţi pe marele cărturar şi fariseu (mai mult fariseu decât cărturar) la botezul „marii tale capodopere” sau al „unei opere de mare valoare”, asta depindea de „pomana” pe care o primea. De această pomană atârna într-un fel sau altul „strălucitul viitor al carierei tale literare”.

Şi chiar de nu l-ai fi vrut naş pe „sfântul muştelor” erai nevoit să-l ai, deoarece altfel nu se putea, era o lege nescrisă a literaturii metropolei şi dacă nu o respectai te trezeai dintr-odată citind în una dintre cele trei reviste cum că opera ta, trecută prin focul purificator al celor doi iluştri critici literari pomeniţi mai sus, „atât de apreciată şi lăudată de o critică subiectivă”, nu e chiar aşa o mare operă, că avea foarte multe lacune şi neajunsuri, că aşa şi pe dincolo, dar bineînţeles asta se poate trece cu vederea tânărului autor, i se poate ierta, sau se poate pune pe seama lipsei de experienţă, că de fapt cu toţii avem perioade proaste în care… bla-bla-bla, bla-bla-bla… „dar autorul, totuşi, promite şi aşteptăm cu mare nerăbdare viitoarea lui carte, care cu siguranţă va fi un real succes”. Următoarea carte, după o „pomană grasă”, bineînţeles că era un real succes, altfel riscai să fi aruncat afară din lumea literară „în întunericul veşnic al anonimatului”, iar numele să-ţi fie şters pe veci din istoria literaturii.

Dar în fond şi la urma urmei cărui autor nu-i place să-i fie lăudată opera? Cărui părinte nu-i tresare inima de bucurie când copiii săi sunt vorbiţi de bine?… Fie un scriitor consacrat, fie un începător, toţi se bucurau când aveau alături numele marelui critic Gheorghiţă Tudorescu.

* * *

Aplauze, felicitări, flori, strângeri de mâini, pupături, autografe, şampanie, pişcoturi, prieteni, admiratoare şi femeia îmbrăcată în mov…

Dar unde este?…

– Ce surprize ne mai pregătiţi, domnule Dumbrăveanu? îi vâră reportofonul sub nas o reporteră de la cotidianul la care Victor Zurbăgeanu era redactor-şef.

– Dacă vă spun acum, nu va mai fi surpriză, îi zâmbi fetei.

– Totuşi, aşa în mare…

– Voi scrie o nuvelă.

– Despre? – insistă fata.

– Nu ştiu care va fi subiectul nuvelei, nici care va fi titlul, în schimb ştiu cum va fi personajul.

– Ne puteţi descrie în câteva cuvinte eroul nuvelei?

– Da, într-un cuvânt – IDEAL!

Fata l-ar mai fi întrebat ceva, dar Luca o salută respectuos şi se pierdu în mulţime, căutând-o din ochi pe femeia în mov. Nu era nicăieri, probabil plecase demult.

Plecă şi el fără să-şi ia rămas-bun de la invitaţii săi. Toţi se adunaseră în mici grupuri, beau şampanie, discutau şi râdeau, ce nevoie mai aveau de el?…

* * *

Putea să meargă şi pe jos, deoarece nu stătea departe de biblioteca în care avusese loc lansarea romanului său, dar luă un taxi. Se grăbea. Acasă, pe o foaie A4 îl aştepta nou născutul personaj, viitorul erou al nuvelei pe care o va scrie – un personaj ideal!

Coborând din taxi şi-a adus aminte de femeia îmbrăcată în mov.

Cine era?…

De ce plecase atât de repede?…

A venit cu madam Cimpoieru, cu Victor Zurbagiu sau se aşezase întâmplător între ei?…

Începuseră să-l macine întrebările.

2.

 

S-a trezit obosit. Întreaga-i noapte fusese o zvârcolire chinuitoare, obositoare, un zbucium dureros între vise care mai de care mai ciudate amestecate cu frânturi de realitate în care personajul viitoarei sale nuvele, abia creionat, se revolta împotriva lui şi striga:

„Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, tu de ce nu m-ai creat după chipul şi asemănarea ta? De ce nu m-ai creat cu slăbiciunile şi viciile tale, cu acea fărâmă de frumuseţe şi cu marea-ţi neputinţă? De ce nu m-ai înzestrat cu sentimente de iubire, ură, vină?… Atunci poate te-aş fi iubit, cum îşi iubeşte un fiu părintele, te-aş fi adorat cum îşi adoră o creatură creatorul, sau poate te-aş fi urât cum îşi urăşte un rob stăpânul. Dar tu m-ai creat ideal, fără nicio slăbiciune, fără nicio patimă, fără nicio dorinţă… M-ai creat perfect. Frumos şi puternic, m-ai creat exact cum ţi-ai fi dorit tu să fi…”

„Eşti doar un personaj ireal, ce-ţi pasă?”, încerca să-l potolească.

„Sunt ceea ce vrei tu să fiu. M-ai creat să nu-mi poată rezista nicio femeie, să nu mă poată învinge niciun bărbat, pentru că sunt puternic şi frumos, frumos şi puternic, dar mai ales pentru că nu iubesc şi nici nu urăsc pe nimeni, sunt rece şi nemuritor, nu cunosc bucuria nici tristeţea, nici măcar durerea n-o cunosc pentru că nu sufăr de nimic şi nu am suflet.”

„Nu este adevărat! Nimic nu este adevărat din ceea ce spui, toate personajele iubesc, urăsc, suferă, se îndrăgostesc…”

„Aşa voi face şi eu, mă voi îndrăgosti de aceeaşi femeie de care eşti îndrăgostit tu, o voi iubi şi o voi avea înaintea ta. Da, o voi avea înaintea ta pe femeia în mov din rândul doi, iar ţie îţi va rămâne doar suferinţa şi durerea care te va ucide…”

„Eşti doar un personaj ireal, pe care când vreau pot să-l ucid, pot rupe manuscrisul în bucăţi, sau îl pot arunca în foc şi, adio!”

„Poţi rupe manuscrisul în mii de bucăţi, îl poţi arde în mii de focuri, eu nu trăiesc pe hârtie, ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!”

Pe urmă veni ea, femeia îmbrăcată în mov, frumoasă şi tristă, îşi dezbrăcă rochia în faţa lui şi goală i se dărui personajului său, care o penetră cu violenţă masculină. Privea neputincios la trupurile lor încolăcite, asculta gemetele lor, le urmărea zvâcnirile în timpul orgasmului, dar nu putea face nimic, parcă era paralizat.

* * *

Cu toate că a fost doar un vis, visul acesta îl tulburase peste măsură. Primul lucru care-i trecuse prin minte a fost să rupă manuscrisul şi să-l ardă, să ucidă personajul creat, să se descotorosească de el pentru totdeauna.

„Eu nu trăiesc pe hârtie, ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!”, îşi aminti cuvintele personajului său.

Sunt doar puţin obosit şi nimic mai mult, şopti turnându-şi un strop de coniac. Ce naiba, doar nu pot fi gelos pe o femeie necunoscută şi pe un personaj ireal care au făcut dragoste în visul meu.

Acest gând îl mai înveseli, totuşi rămase cu un gust amar în suflet, simţea ceva din durerea şi tristeţea lui Dumnezeu, când primul om – coroana creaţiei sale – s-a revoltat împotrivă-i.

Sunt doar puţin obosit şi nimic mai mult, repetă Luca instalându-se comod în fotoliul

din piele albă.

După câteva înghiţituri de coniac, simţi cum o căldură plăcută îi cuprinde întreg corpul şi îi veni să râdă, cum de a putut fi gelos pe o femeie necunoscută…

„Când alergi după o femeie necunoscută e ca şi cum ai alerga după o nălucă”, îşi aduse  aminte de vorbele lui Pablo Ronişoreranu, poetul veşnic îndrăgostit.

Ar trebui să-l sune, sigur o cunoaşte, deoarece cunoaşte toate femeile legate într-un fel sau altul de viaţa literară şi artistică a metropolei.

* * *

Nu, nu ţine minte să fi văzut vreo femeie în mov între madam Cimpoieru şi Zurbăgeanu, dar

se poate să nu fi luat-o în seamă, deoarece tot timpul o sorbea din ochi pe frumoasa Cornelia, nevasta medicului chirurg Paporoteanu.

„Îmi place femeia asta şi gata! Ce să fac?” – parcă se dezvinovăţea. „Cred că de data asta e ceva trainic…”

De câte ori auzise fraza asta?…

O rostea ori de câte ori se îndrăgostea. Dar cu cât i se părea lui Pablo că legătura va fi mai trainică, cu atât era mai trecătoare. Nu aveau secrete unul faţă de celălalt, se înţelegeau bine, asta poate şi datorită faptului că îmbrăţişaseră genuri literare diferite. Fiecare avea editorii, cititorii şi admiratorii săi, nu aveau ce împărţi, de aceea se bucurau sincer unul de reuşita celuilalt.

Pablo se îndrăgostea foarte uşor şi foarte des.

Iubea arzând ca o flacără, dar multe dintre femeile pe care le-a iubit nici măcar nu au aflat vreodată că au fost iubite cu adevărat, că au reuşit cu frumuseţea, trupul, sau poate pur şi simplu cu comportamentul lor să întreţină fie şi pentru câteva clipe focul dragostei în inima unui poet şi că poate lor se datorau cele mai frumoase poeme din creaţia literară a veşnic îndrăgostitului Pablo Ronişoreranu. Nu toate femeile de care se îndrăgostea erau frumoase şi asta pentru că Pablo privea femeia cu ochiul poetului şi reuşea să vadă ceea ce unui muritor de rând nu-i fusese dat să vadă, dar mai ales să înţeleagă… El reuşea să zărească sufletul frumos al femeii, căci femeia are cel mai frumos suflet, mai frumos chiar decât sufletul îngerilor, al heruvimilor şi al serafimilor, pentru că femeia este dătătoare de viaţă, născătoare de prunci, pentru că femeia este MAMĂ şi, mai frumoasă decât femeia, numai femeia poate fi.

La început nu-i venea să creadă că Pablo Ronişoreanu nu o observase pe femeia îmbrăcată în mov şi îl bănui că s-a îndrăgostit şi el de ea. Ştiind cât durează dragostea poetului nu ar fi fost nicio problemă, ar fi aşteptat, deoarece erau zile în care acesta se îndrăgostea de două, ba chiar de trei ori.

Înlătură imediat orice bănuială, când acesta îi spuse că o să-i ceară fotografului Dragoş Ionescu să-i arate fotografiile făcute la lansare, Dragoş lucra pentru cotidianul lui Victor Zurbăgeanu şi bineînţeles că făcuse câteva clişee cu el, dar mai ales cu madam Cimpoieru care era de-a dreptul fericită ori de câte ori îşi vedea chipul pe pagina unui ziar sau reviste.

– Deci cu alte cuvinte, dacă frumoasa în mov a stat între ei, adică între madam Cimpoieru şi Victor Zurbăgeanu, treaba e rezolvată, îl asigură Pablo şi îi promise că îl va suna imediat după ce vede fotografiile.

* * *

În aşteptarea telefonului ce urma să dezlege misterul femeii în mov din rândul doi, Luca Dumbrăveanu îşi îmbrăcă halatul şi făcu câţiva paşi prin cameră pentru a-şi dezmorţi picioarele. Se opri în faţa măsuţei de scris, avea una şi în dormitor, şi privi la cele câteva foi ale manuscrisului viitoarei sale nuvele, între aceste coli, pe care cu câteva minute înainte era cât pe ce să le rupă, se odihnea personajul său, idealul său personaj, pe care îl iubea asemeni lui Turgheniev, îl purtase cu dragoste în închipuirea sa, cum îşi poartă în pântece mama copilul, dar după ce îl născuse  pe hârtie nu mai ştia ce să facă cu el…

„Eu nu trăiesc pe hârtie, ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!”, îşi aduse aminte şi îşi mai turnă puţin coniac.

„Poate nu ar fi rău să mă îmbăt.”

În rarele cazuri când se îmbăta, după ce îşi revenea din mahmureală, se simţea curat, purificat şi cu sufletul despovărat, ca şi cum ar fi trecut printr-un foc purificator.

„Dar dacă Pablo nu o cunoaşte?… Dacă nu o cunoaşte nimeni, poate nici nu este din oraş?… Poate a trecut întâmplător pe acolo şi, văzând afişul, a intrat pur şi simplu să-şi omoare timpul până la trenul care a dus-o departe?… Poate i-a citit cărţile, îl cunoştea după nume şi dorea să-l vadă?…”

Alungă gândul că s-ar putea să nu o mai întâlnească, dorea să o revadă, dorea mult, foarte mult…

Îşi reluă plimbarea prin dormitor, care i se păru deodată străin şi trist ca un peron de gară, prin care nu mai trecea niciun tren. Din când în când, privea spre telefonul ce se odihnea tăcut pe măsuţa lui, ca o ţestoasă pe ţărmul mării.

* * *

Fotograful Dragoş Ionescu plecase în zori de acasă, urma să participe la o expoziţie colectivă de fotografie într-un orăşel din sud, dar se va întoarce deseară, aşa că va trebui să aibă răbdare până a doua zi, sau să o uite, cum îi era mai la îndemână, glumi Pablo, totodată îl anunţase să nu-l deranjeze până pe seară, deoarece frumoasa Cornelia a acceptat invitaţia de a-i vizita dormitorul. O zi întreagă va fi a lui. Bineînţeles că el ar fi preferat o noapte, dar noaptea ea aparţinea soţului său, chirurgul poet Anton Paporoteanu.

Vestea nu-i plăcu deloc. Probabil astăzi se va îmbăta… Sau nu, mai bine va merge să se plimbe prin pădurea de la marginea oraşului.

Nimic nu te poate linişti mai mult decât foşnetul frunzelor de toamnă, covor de amintiri aşternut sub picioare….

3.

 

El o chemase, ea venise. Venise la prima lui chemare, amantă supusă să-i fie, cum nu a fost vreodată. Venise să i se dăruiască lui, poetului bărbat, frumosului bărbat, frumosului nebun al marilor iubiri, care a făcut-o pentru prima oară în viaţă să se simtă femeie, să cunoască plăcerea, să aibă primul orgasm şi toate astea fără ca el să o atingă.

Simţise cum privirea lui îi mângâia părul, fruntea, obrajii, bărbia, gâtul… pe urmă simţi cum alunecă pe spate, pe piept, poposeşte pe sfârcurile sânilor întărite de plăcere, pe burtă în jurul buricului, simţea cum o mângâie pe sexul umezit şi ajunse la orgasm, acolo faţă de toată lumea.

Nimeni nu observase nimic, toţi erau preocupaţi de discursul criticului literar Gheorghiţă Tudorescu.

Deschise ochii şi privi speriată în jur, pe urmă îi închise la loc satisfăcută şi mulţumită că nu gemuse de plăcere, sau mai rău, nu leşinase. Îşi privi soţul şi o înfioră un sentiment de vinovăţie faţă de el.

* * *

Frumoasa Cornelia nu-şi înşelase niciodată soţul, nici nu se gândise vreodată la asta, îi era credincioasă şi supusă ca o sclavă stăpânului său, desfăcându-şi coapsele ori de câte ori acesta i-o cerea, o penetra cu penisul lui mare, iar ea simţea o durere amestecată cu o vagă plăcere, credea că aşa trebuie să fie, că aşa simt toate femeile, mai mult durere decât plăcere, de aceea le compătimea pe bietele prostituate care trebuiau să facă sex de câteva ori pe noapte şi nu înţelegea niciodată de ce în secvenţele erotice din filmele pe care le-a vizionat femeile gemeau de plăcere…

Dar Anton Paporoteanu, renumitul medic chirurg şi poet pe deasupra, nu-i apreciase niciodată această credincioşie şi supuşenie, credea că tot ce-i al ei i se cuvine lui şi că rolul ei ca şi al celorlalţi semeni era să-l servească pe el. Îl interesa doar poezia, dar nu poezia în general, ci doar cea scrisă de el, deoarece dintre toţi confraţii săi contemporani, el era singurul care înţelegea poezia şi o crea. Scria o poezie adâncă, psihologică, o poezie pe care abia generaţiile viitoare o vor putea înţelege în adevărata ei profunzime. Bineînţeles, aceasta era părerea lui despre propria-i persoană şi despre poezia sa. Scotea mii de exemplare, în zeci de ediţii de lux, ale volumelor sale, reeditându-le ori de câte ori pe masa de operaţie a secţiei de chirurgie sta întins câte un pacient cu posibilităţi de sponsorizare a unui act de binefacere pentru generaţiile viitoare. Cărţile le dona bibliotecilor şi aşezămintelor de cultură, ca să fie la îndemâna celor ce vor şti să-i aprecieze opera la adevărata ei valoare.

Era un chirurg foarte bun, nu ducea lipsă de pacienţi bogaţi şi în ciuda poeziei sale de o mediocritate ieşită din comun era un nume în literatură, membru al uniunii scriitorilor, laureat al câtorva premii literare naţionale şi internaţionale, tradus în câteva limbi europene şi nelipsit de pe paginile marilor reviste literare. Era celebru, pe drept în chirurgie şi pe nedrept în literatură. Timpul şi-l împărţea între masa de operaţie şi masa de scris, neglijându-şi total frumoasa soţie, care suporta cu stoicism toate capriciile bărbatului care nu numai că îşi salva semenii, dar îşi  jertfea timpul şi banii pentru generaţia ce îi va ridica monumente şi va denumi străzi cu numele său, asigurându-i astfel nemurirea.

Frumoasa Cornelia suferea în tăcere, nu se plânsese niciodată nimănui şi ce ar fi putut să spună dacă s-ar fi plâns cuiva?… Că o enerva la culme chelia lui lucioasă, guiţările de porc pe care le scotea când ajungea la orgasm, vânturile pe care le trăgea fără nicio jenă, sforăiturile interminabile ce întreceau zgomotul unui motor de tractor la ralanti, ochelarii lui cu lentile duble, felul în care îşi lega cravata, geanta jerpelită la care nu vroia să renunţe, şoşonii pe care îi trăgea peste pantofi ori de câte ori ploua?… Pe cine interesa viaţa ei, viaţa lor conjugală?…

Mulţi şi-ar fi dorit să aibă o femeie frumoasă ca ea. Îşi putea găsi un amant oricând, dar nu-şi dorea asta niciodată, până la experienţa pe care o trăise ieri la lansarea cărţii lui Luca Dumbrăveanu, unde Pablo Ronişoreanu…

Până atunci respinsese toate avansurile primite, şi i se făceau destul de des, ba odată, când un medic stagiar merse prea departe, încercând să-i pună mâna pe fese, îi spuse lui Paporoteanu care, după ce a râs cu mare poftă, a aranjat mutarea stagiarului la un dispensar rural „unde şi-a înţărcat mutu’ iapa”. Nu îi făcea plăcere nici atunci când bărbaţii o priveau lacom. Din cauza soţului său, începuse să urască bărbatul, de aceea rămase surprinsă când simţi că privirea poetului nu o deranja, ba dimpotrivă…

4.

 

            Se plimba prin pădurea de la marginea oraşului, încercând să-şi liniştească interiorul zbuciumat. Dacă cineva, privindu-l, ar fi dorit să-l descrie, cu siguranţă ar fi spus: Iată un om liniştit, cu sufletul împăcat şi mulţumit de sine însuşi!

Aşa a fost până ieri, dar de când o zărise pe femeia în mov şi trecuse prin visele prin care trecuse, sufletul său numai liniştit nu era.

Dacă oamenii ar putea să-şi vadă unul altuia sufletele, ar fugi îngroziţi care încotro, s-ar ocoli, şi nici „bună ziua” nu şi-ar da, zâmbi trist, gândindu-se cum ar putea el să descrie sufletul. „Şi sufletul? Un abur care trăieşte şi el şi se tot plimbă”, spunea Marin Preda în  „Moromeţii”, dar nu este deloc aşa, nu este aşa pentru că acest abur care se tot plimbă, câteodată doare, şi doare rău, te macină, te zbuciumă, îţi alungă somnul sau îţi provoacă coşmaruri, te distruge, te doboară, din cauza acestui abur mulţi îşi pun capăt zilelor, sfârşesc prin ospicii şi puşcării, iar cei care trec peste durerea aburului plimbător, oameni tari, ajung la un moment dat să nu-i mai simtă durerea, sau îl pierd de tot. Descrierea sufletului, sau definiţia lui despre suflet, s-ar fi apropiat de cea a poetului Goga: „Sufletul e urna în care închidem cenuşa patimilor noastre”.

Multe dintre personajele sale trecuseră prin starea asta, pe care el  fără să o fi simţit vreodată până atunci, o descrisese de  nenumărate ori în cele mai mici amănunte, căci suferinţa şi dragostea, sau mai bine spus suferinţa din dragoste era cel mai bun ingredient pentru subiectul unei creaţii literare, pe care o savurau cu mare plăcere cititorii de toate vârstele.

„Cred că aţi suferit mult din dragoste?”, îl întrebase odată o cucoană durdulie la o întâlnire cu cititorii.

„Da, doamnă, şi sper să mai sufăr mult, deoarece suferinţa purifică sufletul.” Femeii îi plăcuse răspunsul primit, se îmbujoră în obraji şi plecă mulţumită.

Numai că suferinţa descrisă pe hârtie, deşi izvorăşte din sufletul creatorului, este incomparabil de uşoară cu adevărata suferinţă. Suferinţa personajelor diferă de suferinţa autorului, deşi autorul suferă alături de personaj şi iubeşte alături de el. Dar de multe ori autorul suferă din cauza personajului, deoarece se întâmplă ca acesta să se revolte, să o ia razna, abătându-se de la drumul pregătit de autor, uneori face asta ca să evite calvarul pregătit, alteori dimpotrivă, se duce pe acest drum, cu toate că i-a fost pregătit altceva, iar alteori pur şi simplu nu vrea să mai facă nimic, se încăpăţânează şi atunci…

Da, autorul când nu ştie ce să mai facă cu un personaj îl ucide. Asta fac toţi autorii, îşi ucid personajele în cele mai stranii şi tragice feluri. Suferă pentru ele, plâng, dar cu toate acestea le ucid.

„L-am iubit, l-am iubit foarte mult, am plâns la moartea lui”, spune Turgheniev, când e nevoit să-l ucidă într-un chip dramatic pe Evgheni Bazarov.

„Imaginaţi-vă ce mi-a făcut Tatiana Larina… Se mărită!”, exclamă, supărat pe eroina sa,  Puşkin.

Poate nu ar fi atât de greu să ucizi un personaj pe hârtie, dacă el nu ar exista în…

„Eu nu trăiesc pe hârtie, ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!”

DA! un mare DA… Aceasta era marea lui problemă – personajul său rebel şi necunoscuta îmbrăcată în mov. Şi chiar de îşi va putea ucide personajul, rămâne necunoscuta, pe care i se părea că o zăreşte stând pe fiecare bancă, la fiecare cotitură a aleii, după fiecare pom…

„Când alergi după o femeie necunoscută, e ca şi cum ai alerga după o nălucă.”

Poate ar fi mai bine să o uite, să intre în prima cârciumă, să se îmbete şi apoi să nu-şi mai aducă aminte de ea niciodată. Dar era prea târziu, ştia că nu o va putea uita, a înţeles asta încă de dimineaţă, aducându-şi aminte de visul în care ea… Atunci trebuia să o ucidă în mintea lui, împreună cu personajul său abia născut, acum e prea târziu, acum e imposibil!

5.

 

            Era fericită, foarte fericită… fericită ca o pasăre în zbor, ca un curcubeu după ploaie, ca un râu alergând spre cascadă – fericita cădere în care simţi libertatea… şi alături de ea i se păru fericit acel petic de cer şi piscul de munte ce se zăreau prin fereastra dormitorului lui Pablo. Şi floarea din glastră, şi  „Carul cu boi” de pe perete, şi cartea burtoasă ce parcă sta să nască o poveste pe covorul încreţit de un zâmbet rebel sub sărutul unei raze de soare.

Era fericită şi alături de ea era fericit universul.

Doar el era trist ca un înger de ceaţă, ca un heruvim cu aripi de amar ca pelinul, ca un mag venit prea târziu la naşterea clipei…

A împărţit prea multă fericire ca să-i mai rămână şi lui, măcar pentru un zâmbet, dar nu asta conta…

Ea era fericită! Pentru prima oară în viaţă gustase din fructul oprit şi era fericită… Altfel nici nu se putea, alături de el toate femeile lumii erau fericite.

Dar pentru cât timp?…

Nici asta nu mai conta…

Clipă rămâi, eşti atât de frumoasă!

Era fericită şi nu voia să-şi imagineze că dincolo de această fericire există o după-amiază tristă de toamnă ca o vânătoare de păsări cu nori, în care ea se va întoarce acasă să privească chelia lucioasă a soţului său şi poate să-i spună în scurte cuvinte cât de fericită a fost.

Şi pe urmă…

Pe urmă va fi iar fericire, sau tristeţe va fi…

Pe urmă va veni, ori de câte ori o va chema, cum veni şi de această dată umilă şi supusă, amantă să-i fie de-a pururi.

* * *

Se trezise cu un gust amărui în gură, de coniac şi trabuc. Simţi în nări parfumul frumoasei Cornelia, privi aşternutul ce mai păstra conturul trupului ei.

Plecase de mult, nici măcar nu o condusese până la uşă cum s-ar fi cuvenit.

Zâmbi trist, nu se aştepta să cedeze atât de uşor, să vină la întâia chemare.

Îl dezamăgise şi o, Doamne… cât o dorise de mult!…

Ar fi vrut să ardă în flăcările dragostei pentru ea.

Ar fi vrut să o cucerească cum cucereşte soldatul reduta.

Ar fi vrut să-i fie rob, plecându-şi genunchiul…

Dar ea venise la întâia lui chemare…

O femeie ca oricare alta, dornică de o aventură…

Dacă o va mai chema vreodată?…

Nu, cu siguranţă… Niciodată!

6.

 

O zărise din tramvai când se întorcea acasă de la plimbarea făcută prin pădure.

Sufletul său era mai liniştit, dar asta se putea datora şi oboselii trupului şi foamei. Durerile trupeşti diminuează neliniştile sufletului. Nu se mai gândea aproape la nimic, pur şi simplu şedea cu fruntea lipită de geamul tramvaiului şi se uita la trecători.

Deodată o zări pe ea, pe femeia în mov. Stătea în picioare lângă o bancă de la capul podului ce traversează râul care şerpuieşte murdar, leneş şi uscat prin oraş, împărţindu-l în două. Era la fel ca ieri – frumoasă şi tristă…

La prima staţie sări din tramvai şi se întoarse, alergând spre pod, unde, în afara bătrânului pescar ce privea atent pluta roşie a undiţei sale, nu mai era nimeni.

– Nu aţi văzut încotro a plecat fata îmbrăcată în mov? se oprise gâfâind lângă bătrânul

pescar.

– Hă? întrebă nedumerit bătrânul.

– Fata îmbrăcată în mov, în ce direcţie a plecat?

– Care fată?

– Aici, la capul podului, cu puţin timp înainte stătea o fată…

– Nu am văzut nicio fată, strânse din umeri pescarul.

Era dezamăgit. Pescarii ăştia, cum aruncă undiţa în apă, cum nu mai trăiesc în lumea noastră, bombănea de unul singur întorcându-se spre staţia de tramvai. Dar deodată se răzgândi şi coti pe o străduţă. Nu avea niciun chef să se întoarcă acasă, unde în afară de personajul său nu-l aştepta nimeni, mai bine se va plimba la întâmplare pe aceste străduţe vechi, va intra într-o cârciumă, va lua mici sau ficat la grătar şi bere…

* * *

– Dumnezeu este şi bărbat şi femeie în acelaşi timp, aşa să ştiţi de la mine, Franz ştie bine ce vorbeşte! ameninţă cu degetul pe cei prezenţi, ca nu care cumva să îndrăznească vreunul să-i pună la îndoială vorbele că…

– Da, aşa să ştiţi! Dumnezeu este parte bărbătească şi parte femeiască, El sfântul este şi tată şi mamă… aproape striga bărbatul cu o cicatrice mare ce îi brăzda obrazul de la ureche până în mijlocul bărbii.

– Mai bine te-ai duce acasă, Franz, că te-ai îmbătat şi iar începi să te legi de cele sfinte, parcă văd cum o să te spovedească Anna de bucurie, îi spuse o femeiuşcă durdulie, ce avea două halbe de bere în faţă.

– Da’ ce-ţi pasă ţie, Stelo, cum mă spovedeşte Anna, asta e treaba mea şi a ei, clar!? – făcea pe supăratul bărbatul, dar i se putea citi pe faţă că nu e deloc aşa.

– Păi îmi pasă, măi Franz, că săptămâna trecută m-ai cinstit cu o bere şi ea  a bătut toba prin tot cartierul că ţi-ai băut cu mine toţi banii.

– Las-o în pace pe Anna!

– Eu aş lăsa-o, Franz, dar nu mă lasă ea, mă face curvă, şi pe degeabă, că ţie, Franz, ştim

bine amândoi că nu ţi se mai scoală de mult, spuse voioasă femeia.

Râseră toţi cu mare poftă. Pesemne se cunoşteau între ei, era o cârciumă de cartier, în care probabil foarte rar călca câte un necunoscut şi când se întâmpla să intre nu se prea sinchiseau de el, ca şi în cazul lui.

– Pardon, Madame! sughiţă Franz. Aici nu e vorba de faptul că mi se scoală sau nu mi

se scoală, sau dacă mata eşti sau nu eşti… Aici vorbim de faptul că Dumnezeu a fost el şi ea în acelaşi timp şi de faptul că omul a fost creat la fel. Omul, primul om, Adam era bărbat şi femeie în acelaşi timp, pentru că era perfect, adică avea latura masculină şi latura feminină în acelaşi trup şi putea să nască copii perfecţi la fel ca şi El.

– Ha-ha-ha! – râse mustăciosul costeliv de la masa de lângă geam. – Ai bolunzit de tot, măi Franz, să nu mai vorbeşti astfel de prostii că o să te ducă Anna la casa de nebuni.

– Ba pardon, monşer! Eu nu vorbesc prostii. Primul om, Adam, a fost ca şi Dumnezeu, bărbat şi femeie, deoarece a fost creat după chipul şi asemănarea Lui, dar a păcătuit uitându-se la animale, deoarece animalele erau altfel, adică erau masculi şi femele şi se împerecheau. Atunci omul a păcătuit simţind dorinţa de împerechere, adică a dorit ca partea masculină să se separe de cea feminină, căci numai aşa putea simţi plăcerea împerecherii. Atunci Dumnezeu i-a separat, i-a făcut bărbat şi femeie şi i-a blestemat pentru această dorinţă nesăbuită, ca să nu poată trăi niciodată unul fără celălalt, adică femeia fără bărbat şi invers, bărbatul fără femeie. Şi de atunci atât bărbatul, cât şi femeia sunt într-o permanentă căutare a celuilalt, aşa să ştiţi! îşi isprăvi Franz pledoaria.

– Bravo, bre! Ai minte cât o găină în cur. Când ţi-o făta să-mi dai şi mie un pui, ha-ha- ha! râse grăsanul rezemat de tejghea, cu sticla de bere în mână.

Luca ascultă cu atenţie pe acest Platon al cartierului, îi plăcuse felul în care vedea creaţia omului pe pământ. Îşi mai comandă o halbă bere.

Mai departe, din păcate, discuţia trecuse pe alt făgaş. Discutau despre un tânăr, student, pe care l-au găsit mort pe malul râului, la cotitura de lângă vechea moară. Tânărul se îndrăgostise de o nălucă şi aceasta i-a luat viaţa.

– Poveşti de adormit copiii, dădu din mână Franz.

– Şi poveştile tale cu primul om ce sunt, măi Franz? întrebă costelivul de la masa de lângă geam.

– După poveştile lui nici curcile nu adorm, râse femeia durdulie.

Luca ceru nota de plată şi părăsi cârciuma.

7.

 

Anton Paporoteanu, paralizat de durere şi uimire, îşi privea frumoasa soţie şi încerca să-şi

revină din şocul suferit, şi-ar fi dorit să urle, să strige, să… să facă ce fac toţi bărbaţii când se află în situaţia lui.

Broboane mari de sudoare i se prelingeau pe chelia-i lucioasă, iar el nu avea putere să ducă mâna la buzunar după batistă.

„M-am culcat cu Pablo Ronişoreanu…”, îi răsunau în urechi ca un blestem urât şi greu cuvintele frumoasei Cornelia.

Cum aşa?! striga ceva în el. Poate era ţipătul sufletului său trezit la realitatea dureroasă, că nu chiar totul i se cuvenea lui, şi că nici ea, femeia lui, proprietatea lui, bunul lui, nu-i mai aparţinea întru totul lui.

De ce nu i-a spus lui, ar fi prevenit acest dezastru, ar fi salvat-o din această cădere, la fel cum făcuse atunci cu medicul stagiar.

– D-d-de ce nu mi-ai spus? reuşi să întrebe, într-un târziu.

– Pentru că eu am vrut, veni a doua lovitură, mult mai puternică decât prima.

Deodată i s-a făcut frică. O frică de neînţeles, care îi paraliză până şi gândurile. De data asta era altceva, de data asta chiar ea a vrut. Teama de a o pierde, de a ajunge subiectul bârfei întregii lumi bune a metropolei începuse să-i sfâşie inima ca o gheară de fiară sălbatică.

„Aţi auzit că pe doctorul Paporoteanu l-a părăsit soţia?”

„He-he-he, pesemne nu mai poate să-i facă nimic!”

„Aşa-i trebuie boşorogului, dacă şi-a luat nevastă tânără!”

„Bietul Anton, ce o să facă acum?” – i se părea că aude bârfele şi compătimirile oamenilor la adresa lui.

Dar poate era doar un vis, un coşmar urât în care frumoasa Cornelia, care-i aparţinea lui şi numai lui, s-a revoltat împotrivă-i. Dar nu, nu era un vis, se revoltase de-adevăratelea, împotriva poziţiei sale în societate, împotriva marelui său nume literar, nume pe care îl vor slăvi generaţii de-a rândul, s-a revoltat împotriva nemuririi sale…

Încetul cu încetul, acea teamă neînţeleasă începu să se prefacă într-o furie oarbă de nedescris. Poate nici nu-şi dădu seama cum s-a ridicat de pe fotoliu şi cu acel urlet – „Târfo!” – s-a năpustit asupra ei.

Loviturile cădeau una după alta, până ce frumoasa Cornelia se prăbuşi la podea, şi atunci începu să o lovească cu picioarele. O lovea sacadat, parcă la ordinul cuiva, şi după fiecare lovitură repeta acel: „Târfo!” care pe ea o durea mai mult decât loviturile primite. Se opri numai după ce femeia încetase să mai mişte, atunci ieşi fără să-i pese dacă ea mai trăieşte sau a murit.

* * *

Plângea în hohote aşezată pe blana de urs din mijlocul dormitorului, cu spinarea încovoiată, parcă în aşteptarea loviturilor de bici.

Pablo o privea indiferent, şi-ar fi dorit să simtă ceva pentru ea, măcar milă dacă nu dragoste, dar nu simţea nimic pentru această femeie, pentru care aseară ar fi fost în stare de mari sacrificii, dar ea venise la prima lui chemare şi cu asta a sfărâmat totul. Acum el se gândea la fata de la chioşcul de ziare din holul bibliotecii municipale, iar ea stătea la picioarele lui şi plângea.

Pusese mai de mult ochii pe vânzătoarea de ziare şi ieri a vrut să intre cu ea în vorbă, dar intervenise frumoasa Cornelia şi această poveste care s-a terminat cu vânătăi şi lacrimi, nici măcar nu s-a terminat încă.

Simona, aşa o chema pe fata de la chioşc, instruită de tanti Eugenia, care ieşise la pensie, i-a oprit câte un număr din revistele literare pe care le cumpăra de obicei, poate ştia şi că e poet, „un mare poet”, i-o fi spus Eugenia, i-a zâmbit ieri, iar zâmbetul ei promitea multe.

– Ieri îmi spuneai că nu poţi trăi fără mine şi azi îmi spui să mă întorc la el… – spuse printre sughiţuri frumoasa Cornelia.

Pablo tăcea…

– De ce m-ai minţit?…

– Nu te-am minţit, doar că…

– Că?… întrebă, îndemnându-l să continue.

– Ieri te-am iubit.

– Şi azi mă alungi, începu din nou să plângă.

– Nu te alung, voi pleca eu, – spuse ridicându-se.

– Când te întorci? încolţise speranţa în sufletul bietei Cornelia.

– După ce pleci tu, spuse ieşind.

* * *

– Ş-ş-şi tu ai neobrăzarea să vii la mine şi să-să-să… sâsâia ca un şarpe Paporoteanu… să-mi spui să-mi iau nevasta din patul tău? Eşti un, un, un imbecil, un, un, un escroc, asta eşti!

– Domnule  Paporoteanu, cu tot respectul…

– Care respect, respectul cu care mi-ai futut nevasta?! Porcule!… îl întrerupse medicul. Mi-ai spurcat nevasta, mi-ai distrus casa, mi-ai…

– Calmaţi-vă, domnule Paporoteanu, v-am spus că a fost ceva întâmplător, neintenţionat, aproape nevinovat, sunt sigur că ea vă iubeşte, de aceea v-a şi spus, am avut o clipă de rătăcire…

– Cum de ai putut să-mi faci una ca asta? Tu ca bărbat, cum ai putut să te culci cu nevasta  confratelui tău, totuşi eu sunt un nume, sunt, sunt totuşi…

– Îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar eu nu vă consider confratele meu.

Paporotanu, din roşu, devenise alb ca varul.

– Ceea ce scrieţi dumneavoastră nu se poate numi poezie, este doar o banală adunătură

de cuvinte fără nicio noimă, fără niciun sens, fără niciun înţeles…

– După ce-mi fuţi nevasta, îmi profanezi şi poezia?… Ieşi dracului din cabinetul meu! urlă Paporoteanu, pierzându-şi controlul. Dacă am fi trăit în alte vremuri, te-aş fi provocat la duel.

– Iar eu aş fi acceptat cu mare plăcere, domnule Paporoteanu, zâmbi Pablo ieşind din cabinetul  medicului.

 

            8.

 

Când Luca ieşise din cârciuma de cartier, seara cobora uşor deasupra oraşului, ca o umbră a mantalei nopţii de toamnă.

„Ar trebui să mă liniştesc, da, să mă liniştesc şi să mă bucur că am zărit-o.”

Ea a fost, cu siguranţă, nu se putea înşela şi asta înseamnă că ea locuieşte în oraş, poate chiar în acest cartier. Mâine dimineaţă, când Dragoş Ionescu îi va da lui Pablo fotografiile, se va lămuri totul. Dar dacă nu o cunoaşte Pablo?… Atunci… atunci va umbla cu fotografia ei în mână din uşă în uşă, va întreba toţi trecătorii până o va găsi şi atunci… Atunci?… Aceasta era întrebarea.

Dragostea întotdeauna este dificilă, chiar foarte dificilă. Mai întotdeauna te îndrăgosteşti de cine nu trebuie, de cineva care nu simte nimic pentru tine, dar simte ceva pentru altcineva şi acel altcineva nu simte nimic pentru ea, deoarece simte ceva pentru… şi aşa mai departe.

Nu iubise niciodată cu adevărat, abia acum şi-a dat seama de asta, toate iubirile lui de până acum nu fuseseră decât o poleială de aur pe o bijuterie de metal. Niciodată nu trăise acest sentiment straniu de iubire amestecat cu durere şi cu frica de a nu o întâlni, sau de a nu fi iubit de ea. Dar cel mai ciudat era faptul că gelozia îi rodea sufletul, îl măcina, era gelos pe toţi cei care au atins-o, au sărutat-o, au privit-o…  Era gelos în primul rând pe personajul său…

O gelozie ca asta te putea transforma într-o fiară gata să urle, să sfâşie, să ucidă…

Flacăra nestinsă a dragostei îi cuprinse pieptul şi îl ardea plăcut. Trebuia să o găsească, orice ar fi, trebuia să o găsească! Altfel… nu putea să-şi dea seama, nici nu vroia să gândească… O iubea cum nu mai iubise pe nimeni.

Iubise şi a fost iubit, înşelase şi a fost înşelat, părăsise şi a fost părăsit, pentru că aşa se întâmplă în viaţă, dar acum iubeşte altfel şi nu ar putea să…

Se va duce chiar în această seară la Pablo, poate Dragoş s-a şi întors.

* * *

Îşi reluă călătoria cu tramvaiul exact din staţia în care coborâse. Da, se va duce chiar acum la Pablo, gândi aşezându-se pe un scaun liber şi îşi lipi fruntea de geam. Merse astfel două staţii, iar când tramvaiul se apropia de a treia, în poarta cimitirului o zărise din nou. Staţia era la doi paşi, sări din tramvai îmbrâncind o femeie cu două sacoşe în mâini care strigă după el „Huuu-o-ou, bezmeticule!”, cât p-aci să dărâme şi un bătrânel şi să ajungă sub roţile unei camionete.

– Băga-te-aş în pizda mă-tii de idiot! înjură şoferul, dar el deja era în poarta cimitirului.

– Femeia în mov – a intrat sau a ieşit?…

– Care femeie? întrebă agentul de pază ridicând privirea din cartea pe care o citea.

Luca se dădu doi paşi în spate şi examină cu atenţie trotuarul. Precis intrase, altfel ar fi

zărit-o, deşi era aproape întuneric, însă strada era luminată. Intrase în cimitir, era sigur că o va găsi.

– Peste o jumătate de oră închidem poarta, dacă întârziaţi ieşiţi pe cea principală, strigă agentul în urma lui.

„Sigur e văduvă”, gândi Luca aproape alergând pe alei printre morminte.

Cimitirul era aproape pustiu la ora aceea, pe aleea ce ducea la capelă întâlni câteva femei cernite, dar ea nu era printre ele. Intră şi în capelă, dar nu era nici printre oamenii strânşi în jurul celor trei sicrie. Ieşi afară şi porni printre morminte, la întâmplare, spre poarta principală. Rătăci mult, într-un cimitir mare este foarte uşor să te rătăceşti, mai ales noaptea.

9.

 

Paporoteanu o găsi pe frumoasa Cornelia şezând pe blana de urs, în mijlocul dormitorului lui Pablo Ronişoreanu. Nu mai plângea de mult, stătea cu genunchii strânşi la gură ca o statuie rară şi scumpă. Nici măcar nu întoarse privirea, poate credea că intrase Pablo, poate îi era indiferent, sau poate nici măcar nu-şi dăduse seama că intrase cineva.

Paporoteanu îşi privi nevasta preţ de câteva minute, fără să scoată niciun cuvânt, de fapt nici nu ştia ce să spună, după care privi spre patul răvăşit în care ea se dăruise celuilalt.

„Pentru că eu am vrut…”, îşi aduse aminte de cuvintele ei şi simţi cum o căldură plăcută, amestecată cu gelozie şi durere, îi coboară din stomac şi se opreşte între picioare, întărindu-i penisul, aducându-l în stare de erecţie. Se simţi excitat ca niciodată.

Îl excita patul răvăşit şi gândul că acolo ea gemea şi se zvârcolea de plăcere în timp ce el o penetra. Începuse să-şi imagineze diferite poziţii în care cei doi ar fi putut face sex şi nu s-a mai putut abţine. O ridică de umeri o întinse pe pat şi o dezbrăcă, ea se supuse fără nicio împotrivire, îşi desfăcu coapsele şi el intră în ea, acolo în dormitorul celuilalt, în patul în care cu câteva ore înainte ea se dăruise lui. Simţea cum vaginul ei îi strângea cu putere membrul, ca niciodată până atunci, îl slăbi pentru o clipă şi îl strânse din nou, icni de plăcere şi se eliberă de toată tensiune acumulată.

Peste câteva minute ea stătea în faţa oglinzii şi îşi aranja părul răvăşit.

El o chemă:

– Să mergem!

Ea îl urmări supusă.

10.

 

– Aţi văzut cumva ieşind o femeie îmbrăcată în mov? îl întrebă pe agentul de pază, de la poarta principală.

– La ora asta toţi părăsesc cimitirul, nu cred că vă pot ajuta.

Ieşi în stradă, trebuia să ocolească cimitirul ca să ajungă înapoi în staţia de tramvai de lângă poarta secundară şi avea puţine şanse să treacă pe acolo vreun taxi liber.

Ajuns în staţie, nu se urcă în primul tramvai, nu voia să renunţe la ţigara abia aprinsă. Dar după ce termină de fumat îşi dădu seama că de fapt tramvaiul în care nu se urcase era ultimul din seara aceea. Enervat, îşi mai aprinse o ţigară şi porni pe jos. Trebuia să meargă mult până la prima staţie de taxi, aşa că hotărî să traverseze parcul a cărui poartă era vizavi de poarta cimitirului. Nu era chiar aşa mare, în cinsprezece minute îl putea traversa la pas lejer, iar dincolo de parc, în faţa hotelului,  întotdeauna stăteau câteva taxiuri.

Dar de-abia păşise pe aleea principală a parcului când o zări din nou, deşi nu era aproape de el, îi recunoscu silueta la lumina albă a neonului, simţea cu sufletul că este ea.

„Ce făcea la ora aceea în parc?”, îi trecuse fulgerător prin cap, poate acelaşi lucru ca şi el – a întârziat în cimitir şi a pierdut tramvaiul. Dar cum de nu o văzuse în staţia de tramvai şi pe unde ieşise din cimitir, că poarta secundară era închisă de mult?…

Începu să alerge fără să-şi mai răspundă la întrebări, dar femeia coti la stânga, pe aleea ce ducea la chioşcul fanfarei. Atunci el hotărî să o ia pe scurtătură, sperând să ajungă înaintea ei la chioşc. Alergă sărind peste tufişuri, de parcă-l urmărea o haită de lupi, nu se opri decât în faţa pavilionului fanfarei. Dar fata nu se vedea nicăieri.

„Poate s-a răzgândit şi s-a întors înapoi, imediat după ce eu am luat-o pe scurtătură”. Începu să alerge în direcţia din care trebuia să vină fata, până ajunse pe aleea principală, dar în afară de o patrulă de poliţie călare nu zări pe nimeni.

Nu, nu văzuseră nicio femeie îmbrăcată în mov.

– Dar ce s-a întâmplat, vă putem ajuta cu ceva? se interesă poliţistul mai în vârstă, probabil şeful patrulei.

– M-am pierdut de o cunoştinţă, atâta tot, am pierdut tramvaiul şi ne-am hotărât să traversăm parcul.

– Probabil vă aşteaptă la ieşire, spuse poliţistul mai tânăr.

– Mai mult ca sigur, răspunse Luca şi mulţumind poliţiştilor se îndreptă spre ieşirea din parc.

* * *

Merse până acasă pe jos, fără să mai apeleze la serviciul staţiei de taxiuri. La început a vrut să treacă pe la Pablo, dar s-a răzgândit, mai bine îl va suna cum ajunge acasă. Nu-l mai sunase. S-a făcut miezul nopţii, iar Pablo cu siguranţă era în pat cu una din noile sale cuceriri şi ar fi trebuit pe urmă să-i povestească cum romancierul Luca Dumbrăveanu aleargă după o necunoscută iar «când alergi după o necunoscută e ca şi cum ai alerga după o nălucă».

Îşi turnă unul după altul două pahare de coniac, le bău ca pe apă, de parcă i-ar fi fost sete. Îşi aduse aminte de Franz şi de femeia durdulie ce povestea despre un tânăr ucis de o nălucă. Îi plăcuse Franz şi povestea lui despre primul om care a fost bărbat şi femeie. Povestea se asemăna foarte mult cu cea a lui Platon, că la începutul creaţiei exista o singură fiinţă scundă cu un singur trup şi un gât, dar capul avea două feţe, fiecare privind în altă parte. Ca şi cum două făpturi ar fi fost lipite spate în spate, cu două sexe opuse, cu patru picioare şi patru braţe. Zeii greci, după cum susţine Platon, şi-au dat seama că făptura cu patru braţe era foarte puternică, iar cu cele patru picioare putea rezista la mers şi putea alerga repede, iar în plus mai avea şi două feţe, deci era vigilentă permanent şi nu putea fi atacată prin spate.

Probabil cel mai primejdios era că avea două sexe diferite şi nu avea nevoie de nimeni pentru a procrea, sau a-şi satisface dorinţele. Atunci Zeus, cu un trăsnet, a tăiat în două făptura aceea creând din ea bărbatul şi femeia.

„Şi de atunci atât bărbatul, cât şi femeia sunt într-o permanentă căutare a celuilalt, aşa să ştiţi!”

Câtă dreptate avea Franz! Fiecare bărbat măcar odată în viaţă alergase după o femeie, aşa cum alergase el în această seară, mai bine spus noapte.

Dintr-odată simţi o puternică senzaţie de ridicol. Alergase după o nălucă…

Destul! Trebuia să se oprească… Aici şi acum! Va bea încă un pahar de coniac şi se va culca fără să se mai gândească la ea, iar mâine, chiar dacă Pablo îi va spune cine este, nu o va mai căuta.

11.

 

 După ce ieşise din cabinetul medicului Paporoteanu, pe care-l anunţase de unde-şi poate recupera nevasta, Pablo Ronişoreanu trecuse pe la bibliotecă şi o invită pe fata de la ziare la un club. Acceptase din prima, cum s-ar spune, spre marea lui dezamăgire.

Cinară într-un restaurant select, după care se mutară într-un club unde au băut cockteil de fructe şi au dansat până după miezul nopţii.

El o sărută de câteva ori pe gură, o mângâie pe sâni, iar ea îi masă sexul întărit. Excitat, îi propuse să meargă la un hotel.

– Dar de ce nu mergem la tine acasă? întrebă fata.

– E mai bine la hotel, îi şopti.

– Eşti căsătorit?

– Tot oraşul ştie că Pablo Ronişoreanu e burlac, râse.

– Atunci ai pe cineva acasă, spuse fata.

– Mergem altă dată la mine, încerca să o liniştească.

– Ori mergem acum, ori nu mai mergem niciodată.

Ce era să facă? Îi era teamă că o vor găsi pe frumoasa Cornelia în mijlocul camerei.

Fata plecă supărată şi îi spuse să nu încerce să o mai invite undeva, iar el îşi luă o cameră

la hotel unde îşi făcu duş şi se masturbă îndelung, fără asta simţind că nu ar fi putut adormi.

            12.

 

Luca Dumbrăveanu se trezi lac de sudoare, deschise ochii, dar îi închise repede la loc. Visase un vis atât de real, încât nu ar fi vrut să se mai trezească. Se făcea că femeia îmbrăcată în mov venise la el. Dar nu sunase la uşă, ci parcă lunecase ca o nălucă prin uşa închisă şi intră în dormitorul lui frumoasă şi tristă, începând să se dezbrace.

El o dorea foarte mult, mai mult decât şi-ar fi imaginat, dorea mult să o îmbrăţişeze, dar i-a fost frică, se gândea că dacă o atinge ea o să dispară…

Dar femeia veni goală alături de el în pat şi începu să-i dezmierde cu limba corpul. Lucrurile din dormitor începură să-şi schimbe culoarea, totul devenea luminos, strălucitor, orbitor… pe urmă se porniră să dispară treptat, iar el căzu într-un fel de transă…

A penetrat-o cu tandreţe şi violenţă, ea gemea plăcut, gemu şi el, gemeau împreună ori de câte ori ajungeau la orgasm, asudau, se odihneau şi o luau de la capăt, era o agonie dulce din care ar fi dorit să nu se mai trezească. Şi totuşi s-a trezit.

Era doar un vis, gândi deschizând ochii şi dintr-odată încremeni… Pe fotoliul din pielea albă era aruncată parcă în grabă o rochie mov, făceau un contrast plăcut.

„Rochia ei! Deci nu a fost un vis…”

Dar atunci unde este, căci lângă el nu era nimeni. Se ridică din pat şi zări în mijlocul dormitorului o pereche de pantofi de damă. În acelaşi timp se auzi din baie cum cineva dăduse drumul la duş.

Zâmbi fericit apropiindu-se de uşa băii, ezită un pic şi în cele din urmă apăsă clanţa… deschizând uşa şi scoţând un urlet de groază, se prăbuşi la podea…

13.

 

Dacă ar fi fost la el acasă, Pablo Ronişoreanu cu siguranţă ar mai fi zăbovit în pat, dar fiind la hotel, era nevoit să se trezească. Trebuia să treacă pe la un editor care nu îi era chiar simpatic.

– Ia mai dă-l în mă-sa, spuse căscând şi deschise televizorul.

„Azi dimineaţă, în jurul orei cinci, a fost găsit mort, în apartamentul său, scriitorul Luca Dumbrăveanu în vârstă de patruzeci şi doi de ani. Se pare că moartea a survenit în urma unui atac de cord. Vecinii săi auzindu-l strigând au sunat la 112 şi au forţat uşa apartamentului, dar din păcate medicii ajunşi la faţa locului au constatat decesul scriitorului…”

Dăduse pe alt post unde Gheorghiţă Tudorescu vorbea de greaua pierdere pe care a suferit-o literatura română prin moartea romancierului Luca Dumbrăveanu.

– Ce Dumnezeu! strigă speriat şi începu să se îmbrace.

EPILOG

La înmormântarea lui Luca Dumbrăveanu fotograful Dragoş Ionescu îl căută pe Pablo Ronişoreanu şi îi întinse un plic.

– Mi-a cerut  fotografii de la lansarea cărţii lui, spuse Dragoş, arătând cu capul spre sicriu.

– Ah da, vroia să le vadă deoarece îi plăcuse o femeie îmbrăcată în mov care şedea în rândul doi, între madam Cimpoieru şi Victor Zurbăgeanu, sper că ai făcut poze cu redactorul-şef!…

– Ha-ha-ha, râse scurt fotograful, au şi fost publicate în numărul de ieri şi de azi, cum de nu ai văzut?…

Pablo ar fi vrut să-i răspundă că nu citeşte cotidianul condus de Zurbăgeanu, dar se răzgândi şi deschise plicul. În toate fotografiile scaunul dintre madam Cimpoieru şi redactorul-şef Zurbăgeanu era gol.

Simţi cum îi trec fiori pe şira spinării, dar revenindu-şi repede se apropie de Victor Zurbăgeanu.

– Îmi aduc aminte foarte bine! Nu, nu stătea nimeni între mine şi doamna Cimpoieru, chiar am vrut să-l invit pe Albiceanu de la radio, dar m-am gândit că doamna îl ţine ocupat pentru cineva, deoarece îşi pusese geanta pe el.

* * *

Se îndreptau toţi spre poarta cimitirului, în urmă rămânea mormântul, acoperit de coroane, al celebrului scriitor Luca Dumbrăveanu.

Pablo Ronişoreanu se întoarse şi privi înapoi, pentru o clipă i se păru că vede o femeie îmbrăcată în mov stând lângă mormânt. O femeie frumoasă şi tristă…

25 februarie – 4 martie 2012

Drobeta Turnu Severin – Bucureşti

1 comentariu (+add yours?)

  1. Trackback: FEMEIA ÎN MOV | Mantaua lui Gogol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: