O scurtă incursiune în istoria slavilor timpurii

VENEDI, ANTI SAU SCLAVENI?…

«Erau altfel pentru că trebuia să fie altfel…»

Sorin PALIGA

Citind cartea «Lingvistica și arheologia slavilor timpurii: o altă vedere de la Dunărea de Jos», publicată la editura Cetatea de scaun de la Târgovişte și semnată de domnii Sorin Paliga (de la Catedra de Limbi slave a Universităţii Bucureşti, nu știam pe atunci că voi avea onoarea, ca domnia sa să-mi fie profesor) și Eugen S. Teodor (cercetător al muzeului de istorie), am rămas foarte plăcut impresionat de faptul că în această excelentă lucrare am găsit o mulțime de răspunsuri la întrebările pe care eu în primul rând ca slav și în al doilea rând ca scriitor și jurnalist aparținând unei etnii slave nu mi le-am pus niciodată. De fapt întrebările le-am găsit gata puse în prefața lucrării, semnată de către prof. dr. Sorin Paliga: «…cine erau slavii? cum trăiau ei? unde s-au format? (…) ce idiomuri au stat la baza «limbii slave comune»? sau nu a existat nicio «limbă slavă comună?…».
«Istoria slavilor este, pentru oricare intelectual român, obiectul unei atracții speciale…» – sunt de părere autorii lucrării amintite mai sus. Din păcate pe mulți dintre noi (mă refer la ucrainenii din România și nu numai) ne interesează mai mult evenimentele istorice petrecute după formarea Rusiei Kievene sau lucrările unor autori, care reușesc să creeze mare vâlvă cu subiecte precum că Iisus Hristos a fost huțul și că de fapt huțulii de astăzi sunt urmașii galileienilor (huțulii în ucraineană гуцули, transliterat huțulî – sunt un subgrup etnic ucrainean ce trăiește în Bucovina, Maramureș, Transcarpatia și Pocuția) sau cum prezintă Yurii Canigin în cartea sa «Drumul arienilor» că părintele ucrainenilor este însuși Iafet, unul dintre cei trei fii a lui Noe, iar ucrainenii sunt o supernație.
Din lucrarea «Lingvistica și arheologia slavilor timpurii: o altă vedere de la Dunărea de Jos» aflăm că slavii, în definiția curentă, sunt o ramificație est-central-europeană, de tip satem (de la cuvântul avestic satam «o sută»), a marelui grup indo-european, iar limba slavă face parte din grupa balto-slavă, alături de grupele traco-iliră, frigiană, armeană, dardică și indo-europeană a ramurei răsăritene satem, a limbilor indo-europene. Mai exista și o ramură occidentală a limbilor indo-europene denimită centum (de la cuvântul latin centum «o sută»), din această ramură făceau parte grupele: germanică, celtică, italică, greacă, toharică și anatoliană. Grupa baltoslavică era formată din subgrupa baltică din care făceau parte limbile vechea prusiana, lituaniana și letona, și din sub grupa slavă care se împărțea în trei arii: sud-slava cu limbile (slava veche), bulgara, macedoneana, sârbo-croata și slovena; vest slava cu limbile sârbo luzaciană, cehă, slovacă și polonă și din aria est-slavă căreia îi aparțin limbile: ucraineană, rusă și bielorusă.
Cercetătorii Sorin Paliga și Eugen S. Teodor ca și majoritatea cercetătorilor sunt de părere că «vatra de formare», Urheimat-ul în termenul german consacrat, (homeland, pravlast) al indo-europenilor a fost la nord și nord-est de Marea Neagră: «într-un spațiu vast, între Marea Neagră, Munții Caucaz, Marea Caspică și Munții Ural (…) Nici nu poate fi vorba de a trasa frontiere politice pentru acele timpuri, ci numai de a schița, pe baza analizei comparative coroborate cu descoperirile arheologice, un teritoriu unde s-ar fi putut dezvolta cultura primilor bindo-europeni. Sigur, nu este vorba de o vatră limitată de niște coordonate geografice clare, precise, ci de un vast spațiu geografic unde, gradual, a avut loc o tendință unificatoare în jurul unei ideologii de cuceritori războinici în permanentă mișcare».
Trecând peste teoria arheologului lituanian Marija Marija Gimbatus despre Vechea Civilizație Europeană și peste Teoria proto-boreală, mai puțin credibilă în lumea cercetătorilor, a lingvistului rus Nikolaj Dmitrievič Andreev, prezentate de câtre autorii lucrării susamintite, ne vom opri asupra teoriei balto-slave, care susține că slavii alături de baltici au format până la un anume moment al istoriei, o comunitate etno-lingvistică destul de mare și că slavii reflectă continuitatea unor grupuri etnice relativ disparate, fără un anume contur arheologic, reprezentând comunități umane de la nord de arealul daco-get, localizabil undeva la nord de Bucovina de azi.
Despre slavi, anticii nu știau mai nimic. Tacit menționează, prin anul 98, că «la răsărit de germani se află un grup numit de ei Venedi, adică – au interpretat modernii – precursorii slavilor». La fel și Pliniu cel Bătrân va menționa despre venezi. Mai târziu, în secolul al VI-lea Procopiu din Caesarea îi va consemna cu numele de anți și sclavini iar Iordanes spune că venezii se trag din același trib care poartă trei denumiri: venezi, anți și sclavini.
«Au fost acești venedi totuna cu proto-slavii? (…) Și, dacă da, unde » – Se întreabă autorii lucrării despre lingvistica și arheologia slavilor timpurii. Iată și răspunsul lor: «Slavii sunt un popor vechi, a căror vatră de formare trebuie să fi fost fie în sudul și sud-estul Poloniei istorice (deci incluzând și sud-vestul Ucrainei de azi), fie ceva mai la est, în zona vest-centrală a Ucrainei de azi. Fie, ca un compromis, pe tot acest spațiu vast de la nord și nord-est de Carpați».
Slavii apar în istorie ceva înainte de anul 550. «Cert este că în migraţia lor spre vest, au ajuns cel mai devreme în secolul al V-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip Praga, iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin triburile slovenilor şi croaţilor. Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii. E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care Iordanes o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru şi Vistula» (Zeno-Karl Pinter, Ioan Marian Ţiplic, Prelegeri de Istorie Medie Universală, 2004).
Tot din această sursă aflăm că în noile locuri unde s-au aşezat slavii, agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni ca ramură principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menţinut şi creşterea animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre exemplu în Bosnia, Serbia şi nordul Macedoniei. Din punct de vedere al organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflau în faza destrămării societăţii gentilice, apărând marile familii patriarhale – zadruge – sau familiile individuale, care mai multe la un loc formau obşti săteşti. La triburile slave care s-au aşezat în Balcani primele formaţiuni statale au apărut spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o parte, a funcţiei eligibile de jupan în funcţie ereditară – cneaz –, iar pe de altă parte, prin transformarea teritoriilor ce reveneau jupanului într-un fel de mici feude.
Apariţia slavilor în istoria Europei şi divizarea lor în ramura apuseană, cea meridională şi cea răsăriteană au influenţat covârşitor viaţa localnicilor şi au produs şi mişcări populare. Astfel se exprimă just cronicarul bizantin Procopiu de Cezareea (secolul VI), că „localnicii fugeau spre slavi, ca să scape de supuşenia imperială bizantină”. E deci firesc faptul că se vor stabili legături de prietenie şi convieţuire paşnică între autohtoni şi slavii veniţi, sau între slavii localnici şi refugiaţii veniţi în regiunile lor. Şi astfel limba slavă, care nu era impusă cu sila, va pătrunde uşor şi printre localnicii europeni. Cu această ocazie, slavii au venit şi în contact cu creştinismul, care va avea un rol însemnat în viaţa lor, favorizând răspândirea printre slavi a unei culturi mai înalte, a culturii bizantine. Stabilirea unei religii unice la ei va întări puterea cneazului. De aceea pretinsul cronicar rus Nestor de la Kiev va trage concluzia că Sf. Apostol Andrei a predicat slavilor, care cu ruşii una sunt şi că şi Apostolul Pavel a propovăduit în Iliria, unde mai târziu s-au aşezat moravii, slavi de origine.
Pe la începutul celui de-al șaselea secol după Christos, apar sclavenii «Slavii să fie aceștia?» – se întreabă retoric cercetătorii S. Paliga și E.S. Teodor. Sclavini, Sclaveni, Sclavi veneu de peste Dunăre din Barbaricum, adică erau barbari, vorbeau limbi de neînțeles, nu erau de încredere – «adică străini, barbari, necreștini – sau portretul dușmanului tipic (…) este relativ clar că, dintre cele trei etnonime (venedi, anti, și sclaveni n. a.) folosite cu referire la slavi, unul singur (sclavenus, sclavus) are un etimon cunoscut și acceptat (…) Etnonimul va fi circulat, nu ne putem îndoi, la nivel colocvial, după cum stă mărturie forma românească șchiau, pl. șchei, perpetuarea formei latine colocviale sclavus, sclavi. Forma este astăzi învechită, dar se păstrează în toponimie, cel mai cunoscut fiind Șcheii Brașovului «slavii din zona Brașovului».
Mai departe, cei doi cercetători sunt de părere că primii care au folosit forma sclavus cu referire la nou-veniții dinspre nord erau romanicii răsăriteni, protoromânii. Etimonul pare să fie chiar slav slověninъ, pl. slověne «slav», deformat ca sclavenus, sclavinus, pl. sclaveni, sclavini. «E drept, acel c epentetic (neetimologic) nu este comod, dar – după știința noastră – este singura etimologie acceptabilă/ păstrarea acestei rădăcini, derivătă de la slovo «cuvânt», ar fi un argument suficient pentru a postula ideea că, în secolul al VI-lea, grupurile slave care au intrat în contact cu romanitatea răsăriteană foloseau efectiv acest nume ca epitet tribal: «cuvântătorii», adică «de-ai noștrii, cei cu care ne putem înțelege».

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: