Mesianismul slav

Conceptul de mesianism

Punctul de plecare în cadrul conceptului de mesianism îl constituie speranţa şi totodată aşteptarea celui care poate să ofere liberarea. Vladimir Petercă defineşte mesianismul astfel: „prin mesianism se înţelege înainte de toate conştiinţa religioasă, transformată în aşteptare şi orientată spre viitor, prin care poporul lui Israel, neînsemnat ca număr, dar ales de Iahve ca moştenire a sa, îi aparţine Lui pentru totdeauna.”[1]

Prin căderea în păcat a primului om, conceptul de mesianism capătă sens, deoarece fără un plan de redobândire a drepturilor pierdute, omul s-ar fi lovit de un obstacol de netrecut.  „Adam, ar fi rămas fără prestigiu dacă deodată cu prăbuşirea lui, nu i-ar fi sădit în suflet şi nădejdea într-un ajutor”[2]

La o primă analiză putem observa că acest concept este de natură religioasă, doarece prima dată îl întâlnim în religie. La evrei: Ieşua, la budişti: Maitreya, la hinduşi: Kalki, la zoroastriştii: Saoshyant, la creştini: Hristos după care apar mesianismele diferitelor grupări religioase. Cele mai cunoscute, bineînţeles sunt cele ale poporului lui Moise, care este poporul lui Iahve: în primul secol al erei noastre Mesianismul  nazarinean, al cărui părinte este considerat apostolul Pavel; în 1960 Iudaismul mesianic, în care se întrepătrund elementele teologice ale creștinismului evanghelic cu elemente din ritualul iudaic şi bineînţeles  Mesianismul apostolic – o formă târzie a Iudaismului mesianic şi a creştinismului.

Odată cu apariţia şi dezvoltarea „naţiunilor întârziate” mesianismul devine învăţătura care propovăduieşte „rolul deosebit” al unui popor în destinele omenirii şi aproape fiecare naţiune a încercat să-şi asume acest rol. În continuare aş dori să prezint câteva aspecte ale mesianismului slav.

Cu toate că termenul „Mesianism”, la slavi, apare prima dată în 1831 odată cu lucrarea

„Introducere la mesianism” a polonezului Wroński, conştiinţa înrudirii etnice s-a păstrat mereu vie în conştiinţa popoarelor slave, chiar şi după ce s-au diferenţiat, luându-şi numele de: ruşi, bieloruşi, polonezi, ucraineni, cehi, slovaci, sărbi, bulgari, croaţi ş.a.m.d. Prima imagine a unităţii primare şi a dispersării ulterioare a slavilor o găsim în „Cronica lui Nestor” – cea mai veche scriere istoriografică rusească (sec. XII). Mai târziu cronicile medievale ruseşti preiau ideea cronicarului Nestor, despre unitatea primară a slavilor. „Ideea unităţii slave devine un fel de drapel ce exprimă cât se poate de evident ambiţiile şi forţa încă lentă a acestui stat, care va ajunge peste câteva secole să domine Europa”, spune V.I Şahmatov[3]

După căderea Constantinopolului (1453) Rusia încearcă, în creştinătate,  să preia rolul Imperiului Bizantin de a face din Moscova „a treia Romă” cu ideea reunificării politice a tuturor slavilor.

Începând din secolul al XVI-lea această conştiinţă de înrudire etnică, dar şi lingvistică încetul cu încetul se transformă într-o colaborare cultural-religioasă dar şi în una politică ca în perioada romantică (sec. XIX) să devină o idee de bază nu numai în culturile şi literaturile, dar inclusiv în conduita politică a popoarelor slave.

Putem observa cum pe la mijlocul secolului al XVII-lea, panslavismul se dezvoltă, la început într-un mod similar cu pangermanismul, prin sublinierea nevoii de unitate. Mişcarea a „prins aripi” odată cu încheierea războaielor din anul 1815. Odată cu încheierea păcii, conducătorii europeni au încercat să restabilească status quo-ul antebelic. Reprezentantul Austro-Ungariei la Congresul de la Viena, Metternich, şi-a dat seama că cea mai mare ameninţare la adresa acestui status-quo în Austria erau mişcările naţionalităţilor imperiului, care doreau independenţa, proporţia  slavilor fiind foarte ridicată.[4]

Panslavismul este de fapt opţiunea geopolitică derivată din slavofilism – o doctrină tradiţionalistă, conform căreia Rusia are propria ei cale de urmat şi nu are nevoie să imite sau să copieze istituţiile occidentale.

Ideea panslavă a asimilat din filozofia germană anumite laturi pe care le-a combinat cu patriarhismul creştinismului primordial, devenind astfel o concepţie asupra evoluţiei umanităţii întregi nu numai a slavilor. Slavii vor fi aceia care vor instaura, din menire divină şi conform mersului istoriei, domnia echităţii, frăţiei şi a libertăţii, ei vor fi Mesia care va adduce mântuirea şi împărăţia dreptăţii, veacul de aur al umanităţii.

Cărturarii slavi au fost foarte mult încurajaţi de operele lui Herder care releva la slavi firea blândă, ocupaţiile paşnice, hărnicia, lipsa de de ambiţii militare şi le prezicea în viitor o renaştere promiţătoare.

Ideea solidarităţi slave la croaţi. Această gândire panslavă a fost marcată îndeosebi la polonezi, spre sfârşitul secolului al XVIII, când teritoriul Poloniei a fost împărţit între Prusia, Austria şi Rusia (1795) şi mai târziu după revolta înăbuşită de la 1830 când polonezii au început să se considere aleşi de a sta în fruntea naţiunilor slave şi să aducă întregii lumi binefacerile unei noi civilizaţii. Însă ideile panslaviste au fost expuse prima dată de istoricul şi ideologul croat Vicko Pribojevic (mijlocul secolului al XV-lea, după 1532) considerat fondatorul ideologiei panslave. Era pentru prima oară când o astfel de ideologie a fost formulată ca program, dezvoltată în continuare de croaţii Mavro Orbini (mijlocul secolului al XVI-lea – 1614, scriitor, ideolog şi istoric) şi  de istoricul, filosoful şi filologul Juraj Krizanic (1618 – 1683) care la 23 de ani cere papei permisiunea de a merge în Rusia cu scopul de a unifica slavii ortodocşi cu biserica romano-catolică, însă dorinţa lui era de a pune capăt războiului dintre Rusia şi Polonia, sperând că ţarul îl va asculta. Acest lucru nu se întâmplă, cărturarul este luat drept vagabond şi deportat în Siberia, de unde ajunge în Lituania, iar pe urmă se înrolează în armata lui Jan Sobieski şi moare în luptele de la Viena în 1683. A lăsat câteva lucrări de orintare panslavă, sprijinindu-şi argumentele pe Homer, Platon, Aristotel şi alţi gânditori. În scrierea sa intitulată „Politica” spune că Rusia ar trebui să se modernizeze după proiectul lui Machiavelli, astfel se va ajunge la o prosperitate generală a tuturor cetăţenilor.[5]

Ideea solidarităţii slave la cehi şi slovaci. Cronica lui Kosmas, de la începutul secolului al XII-lea, după modelul cronicelor medievale, începe cu episodul biblic al ridicării Turnului Babel şi al amestecului limbilor. După el, neamul cehilor se trage din neamuri babilonice. După el, în secolul al XIV-lea, Dalimil în cronica sa spune că cehii sunt slavi şi că se trag din sârbi şi croaţi. Tot în acest secol împăratul Germaniei, totodată şi regele Boemiei Carol al IV-lea, aduce la Praga un grup de cunoscători ai limbii slavone şi scrierii glagolitice pe care îi aşează la mânăstirea Emaus în care introduce liturghia în limba slavonă[6]. Lucru foarte interesant că la 1541 „Cronica cehă” scrisă de Václav Hájek de Libočan, nu pomeneşte despre originea comună sau înrudirea dintre neamurile slave. De abia în secolul al XVIII-lea. Bohuslav Balbin (1621-1688) va reveni la ideiile panslave în „Apologia limbii slave, în primul rând a celei cehe” îşi va exprima regretul despre germanizarea slavilor din zona Elbei şi din oraşele cehe.

Reformatul slovac Daniel Sinapius-Horčička (1640-1688) vorbeşte despre slavi ca despre un popor numerous care se întinde peste o mare parte a Europei, de la Marea Adriatică până la Marea Caspică, iar peste un secol iluministul slovac Adam František Kollár (1718 –1783) va extinde zona demografică slavă până la hotarele Chinei, conform unor realităţi politice create de Petru I al Rusiei şi de urmaşii săi care au împins dominaţia rusă mult spre răsăritul şi sudul Asiatic [7].

În secolul al XVIII-lea, dintr-o reacţie la guvernarea habsburgică tot mai apăsătoare, dublată şi de teroarea inchizitorială se trezesc la cehi şi la slovaci puternice sentimente patriotice combinate cu idei panslave exprimate în scrierile istoricilor Ján Baltazár Magin (1681 – 1735), Juraj Papánek (1738Kuklov – 1802) şi Juraj Sklenár (1744 – 1790) care în lucrările sale îşi exprimă  convingerea că slavii vor avea de jucat un rol proeminent în cultura universală. Însă cel care a dat prima dată convingerilor panslave o formă coerentă, formulând şi un program de cooperare a fost slovacul Ján Kollár (1793 – 1852) care ajunge la concluzia că a sosit timpul civilizaţiei slave. Popoarele hărăzite de Providenţă să ducă viaţa spiritual la un nivel superior de perfecţionare intelectuală şi morală au fost, mai întâi, grecii şi romanii, apoi, în epoca modernă, popoarele romanice şi germanice, iar acum a sosit vremea slavilor.[8]

Un rol foarte important în mesianismul slav a avut slovacul Ľudovít Štúr (1815 – 1856), organizatorul şi ideologul mişcării slovace de emancipare care considera că speranţa slavilor este Rusia, atribuindu-I acesteia şi rolul mesianic de garant al viitorului fericit al întregii umanităţi.

Mesianismul polonez. După cum am amintit deja polonezii se considerau chemaţi să stea în fruntea lumii slave. Primul care şi-a denumit teoria „mesianism” a fost filosoful mistic, matematicianul şi înventatorul polonez Józef Maria Hoene-Wroński (1776 – 1853). Preocupat de matematică, economie politică şi filosofie îşi expune ideiile cu privire la mersul istoriei în lucrarea „Introducere la mesianism” (1831). El era încredinţat, ca de altfel toţi mari gânditori din toate timpurile, că omenirea se află în impas şi încearcă să-şi prezinte doctrina ca pe o salvare a umanităţii, încercând să includă în domeniile sale de activitate aşa numite idei universale. Mesianismul său trebuia să menţină umanitatea pe calea adevărului absolut, spunând că omului doar i se pare că nu poate atinge acest adevăr absolut, dar va veni vremea când omul îşi va schimba acest punct de vedere, iar împlinirea acestui ideal era menit slavilor. Toate acestea a declarat într-o scrisoare pe care o va trimite din Metz (Franţa) împăratului rus.

„Popoarele au anumite vocaţii: – spune filosoful polonez, – germanii au vocaţia filosofiei, adică „energia gândirii”; Francezii au vocaţia politicii sau „energia acţiunii”; slavii au vocaţia justiţiei.” Tocmai slavii urmau să-şi realizeze chemarea istorică sub conducerea Rusiei şi a Poloniei. – „O idee cel puţin curioasă la un om al cărui patrie se afla sub jugul moscovit, dar care, în felul ei, demonstrează vitalitatea profundă a conştiinţei comuniunii etnice”, spune Corneliu Barborică[9].

La fel ca şi Wroński istoricul Joachim Lelewel (1786 – 18619, polonez şi el, în lucrarea sa „Istoria Poloniei” emite idei cu privire la viitoarea organizare democratică a Poloniei, căreia îi atribuie o înaltă menire în lume. „Ideiile sale au fost fructificate de autorii „Manifestului Societăţii Polone Democratice”, care constituia programul emigraţiei polone, publicat la Paris în 1836. Polonia – se scria în acest manifest – «este singura ţară care a păstrat şi a dezvoltat ideea democratic a slavilor»”2.

Un personaj pitoresc al culturii polone a fost Andrzej Towianski (1799 – 1878), care a înfiinţat o sectă numită Cauza divină şi a întemeiat şi o doctrină mistică pe care a expus-o în faţa adepţilor săi şi anume că omenirea înaintează către dumnezeire şi va ajunge la realizarea paradisului pe pământ, iar poporul polonez va avea de îndeplinit o misiune pe care i-o va încredinţa însuşi Dumnezeu.

Andrzej Towianski a exercitat o mare influenţă asupre marelui cărturar Adam Mickiewicz scrierile căruia reprezintă un fel de biblie naţioanală. În „Cărţile poporului polonez” el compară Polonia cu Iisus Hristos care pentru  ideile sale a trebuit să plătească cu viaţa, dar a treia zi a înviat. La fel şi Polonia se va scula din mormânt şi după cele două martiraje care au ucis-o (războiul din 1794 şi insurecţia din 1830), se va ridica şi după un război general popoarele asuprite vor fi din nou libere.

Adam Mickiewicz îşi construieşte teoria mesianică pe fundamentele rousseauiste, considerând că omenirea nu are altă cale decât întoarcerea la natură.

Mişcarea ucraineană de emanicipare. Opera cărturarului polonez Mickiewicz s-a bucurat de o foarte mare apreciere la ucraineni în special la cei legaţi de central cultural da la Lvov dintre care merită amintiţi Bogdan Zaleski şi Hulak Artemovski, iar ceva mai tărziu şi de cărturarii de la Kiev cum ar fi Taras Şevcenko, considerat până în ziua de azi – prorocul poporului ucrainean, Levko Borovski şi Mykola Kostomarov, scriitor şi istoric, care a devenit unul dintre principalii animatori ai mişcării ucrainene de emancipaţie naţională, proclamându-şi solidaritatea etnică în sens panslav în poezia „Slavilor”.

Kostomarov a înfiinţat asociaţia „Frăţia Chiril şi Metodiu”, o frăţie clandestină cu scopul de a pregăti spiritele în vederea eliberării Ucrainei şi a realizării unor ţeluri democratice, programul căreia este sintetizat în scrierile sale „Cărţi de viitor ale poporului ucrainean” în care modelul polonezului Mickiewicz se vede şi în formă şi în spirit.[10] Dacă cărturarul polonez citează numele monarhilor celor trei state care au participat la sfăşierea Poloniei, Kostomarov tună şi fulgeră împotriva unuia singur: Ecaterina a II-a, a Rusiei. “Şi ţarina Ecaterina, necredincioasa ucigaşă a soţului său. A nimicit căzăcimea şi libertatea ei, i-a luat pământurile şi le-a împărţit, făcându-i pe unii stăpâni şi pe alţii robi. Şi astfel s-a prăpădit Ucraina. Dar e numai o aparenţă, Ucraina n-a pierit, fiinndcă ea nu vrea să ştie nici de ţari, nici de alţi stăpâni (…) Ucraina e acum în sicriu, dar încă nu a murit.

Rolul pe care poetul polonez îi atribuia Poloniei Kostomarov îi atribuie Ucrainei. După părerea lui, va lua fiinţă o Uniune a republicilor slave libere, la temelia căreia va sta Ucraina, dând exemplul de egalitarism social viaţa căzăcimii.

Mesianismul rus. Rusia, începând de la Petru cel Mare, a dorit cu ardoare să devină o Rusie europeană, organizarea politică, socială dar mai ales cea economică a creat un veritabil complex european dând naştere în secolul al XIX-lea curentului favorabil civilizaţiei occidentale, dar şi unul opus „europenizării” Rusiei – Slovofiliei. Însă scopul ambelor curente aveau acelaşi ţel, de a face din Rusia un stat puternic pe arena mondială.

„Aceleaşi sentimente îi animă şi pe ruşii din zilele noastre. În această privinţă în mentalitatea lor nu s-a shimbat nimic. Nici slavofilia, oricât de anacronică, n-a dispărut cu desăvârşire, deşi ceilalţi slavi nu par, cel puţin deocamdată, înclinaţi să o mai accepte.[11]

Faimoasa „Scrisoare filosofică” a lui Piotr Ceaadaev (1794-1856) este considerată manifest al partizanilor „europenizării” Rusiei. Rechizitoriul lui la adresa Rusiei este nemilos şi drastic: „Noi creştem, dar nu ne maturizăm, avansăm dar în linie oblică, altfel spus într-o direcţie ce nu duce la un ţel, suntem ca nişte copii care  n-au fost puşi să gândească ei înşişi; întreaga cunoaştere rămâne la suprafaţa fiinţei. (…) Solitari în lume, noi nu am dăruit lumii nimic şi nu am preluat nimic de la lume. Noi nu am vărsat nici măcar o singură idee în ansamblul ideilor omeneşti; nu am contribuit cu nimic la progresul spiritului uman, şi tot ce ne-a revenit nouă din acest progres am desfigurat…”[12]

Spre sfărşitul acestei scrisori-manifest Ceaadaev prefigurează ideiile pacifist-creştiune ale lui Lev Tolstoi dezicându-se categoric de atitudinile naţionaliste, însă conştiient că aparţine unui popor mare cu o ţară de o mare întindere, incluzănd sub aceiaşi denumire etnică zecile de etnii, unele total diferite ca obărşie. Bineînţeles la ordinul ţarului Ceeadaev a fost declarat nebun.

Din grupul occidentaliştilor făceau parte nume mari ai literaturii ruse ca Herţen, Bielinski şi Cernâşevski care gândeau relaţia cu Occidentul în termeni cât se poate de tereştri, dorind cel mai mult asimilirea civilizaţiei occidentale, spre deosebire de Ceaadaev, care prin spiritualismul său, inaugura seria gânditorilor ruşi creştini.

Slavofilii considerau modelul de civilizaţie vest european ca fiind negativ, cel mai de seamă ideolog al slavofililor Piotr Kirievski, în afara apărării instituţiilor tradiţionale ruseşti a atribuit Rusiei un rol mesianic în istoria omenirii, afirmând că ortodoxia este singura religie adevărată, dar Rusia poate oferi lumii soluţia pentru problemele sociale de organizaţie egalitaristă şi de proprietate obştească asupra pământului, în timp ce occidentul a optat spre proprietate privată.

Asemenea idei erau agreate în cercurile conducătoare din Rusia, de aceea cartea lui N. Danilevski, „Rusia şi Europa” (1871) care propunea o utopie: construirea unei federaţii slave cu un teritoriu de la Marea Caspică până la Oceanul Pacific şi de la Oceanul Îngheţat până la Marea Egee.

Idei panslave aveau şi foarte mulţi scriitorii care nu se aliniau foarte categoric la nici una din cele două mari direcţii.

Puşkin a lăsat să se înţeleagă simpatia sa faţă de ideea silidarităţii interslave, iar Dostoievski a fost unul dintre cai mai fervenţi susţinători ai slavofiliei, exprimându-şi convingerile în diverse scrieri polemice îndreptate contra „occidentaliştilor”[13]

Oare avea dreptate Emil Cioran când spunea că fără o conştiinţă mesianică o naţiune nu va ajunge niciodată să aibă o mare cultură?…

Se pare că vărfurile culturii scandinave, care nu s-au ridicat pe un fundament mesianic îl contrazic.


[1] Vladimir PetercăMesianismul în Biblie, Polirom, 2003, pg. 21.

[2] Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Cluj-Napoca, Renasterea, 2007, pg. 39.

[3] V.I.Şahmatov,  Slavjanskaja ideja u drevnerusskich knijnikov, în Sbornik, práci sjezdu Slavistú, Praga, 1932,

p. 384-385.

[5] Corneliu Barborică, Utopie şi Antiutopie, Editura Universităţii Bucureşti, 1998, p. 49-51.

 

[6] Gheorghe Mihăilă, Studii de lingvistică şi filologie, Editura Facla, Timişoara, 1981.

[7] Barborică, o.c., pag. 56.

[8] ibidem, pag. 66

[9] Barborică, o.c., pag. 72.

[10] ibidem, pag. 76.

[11] ibidem, pag. 88.

[12] Piotr Ceaadaev, Scrisori filosofice, traducere de Jeanina Ianoşi, Bucureşti, 1993, pag. 29, 33

[13] Barborică, o.c., pag. 88-96.

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat asta: