SERGHEI Jadan – «DEPECH MODE»

SImageerghei Jadan s-a născut  pe 23 august 1974 în orașul Starobilsk din regiunea Luhan (Ucraina). Operele sale literare au fost distinse cu diferite premii naționale și internaționale, traduse în treisprăzece  limbi, așezându-l astfel printre cei mai populari scriitori contemporani din Ucraina.

Cele mai cunoscute cărți ale lui Serghei Jadan sunt culegerile de poezii: «Generalul Iuda» (1995), «Pepsi» (1998), «Balade despre război și reconstruire» (2001), «Istoria culturii începutului de secol» (2003), «Maradona» (2007), «Etiopia» (2009), Lili Marlen (2009) «Arme albe și de foc» (2012); culegerile de proză scurtă: «Big Mak» (2003), «Anarhia din Ucraina» (2005), «Imnul tineretului democratic» (2006) și romanele «Depch Mode» (2004) și «Voroșilovograd» (2010).

Atât prin poezie cât și prin proză Serghei Jadan îndeplinește o misie socio-spirituală, care se cerea atinsă de mult, fiind cea mai dramatică și totodată cea mai veche contradicție a existenței omenești: contradicția între ceea ce se gândește și ceea ce se spune, între cum este un om «pentru sine» și cum apare «pentru ceilalți», care sunt sentimentele și trăirile sale și cum și-le exprimă prin comportamentul său.

Romanul «Depech Mode» este o poveste despre generația anilor  ’90, despre tineri de 19-20 de ani care trăiesc prăbușirea imperiului sovietic. Subiectul romanului este destul de  simplu – trei prieteni pornesc în căutarea celui de-al patrulea, pentru ai da o veste tristă și anume moartea tatălui său vitreg.

Ca toată literatura postmodernă și acest text este autobiografic. Naratorul fiind reprezentantul lumii interioare a autorului, a existenței lui.

Începutul romanului este oarecum șocant – naratorul își aduce aminte despre prima sa experiență alcoolică și despre existența sa în lume. Evaluarea locului său în viață, la vărsta de 15 ani este în general pozitivă: «Am trăit vesel acești 15 ani din viață de adult, nu am luat parte la construirea societății civile, nu mă prezentam la secții de votare și cu mare succes am evitat orice contact cu regimul antipopular, dacă vă dați seama ce am în vedere; nu mă interesa politica, nu mă interesa economia, nu mă interesa cultura, nu mă interesa nici prognoza meteo, cu toate că era singurul lucru credibil din această țară, tot nu mă interesa».

Comparându-se, cel de acuma – de 30 de ani, cu cel de atunci de 14-15 ani constată lipsa aproape oricărei schimbări, la început vorbește de factori externi – politici, economici, geografici și pe urmă despre cei particulari: «S-au schimbat prietenii, unii au dispărut pentru totdeauna și au apărut alții noi. S-a schimbat memoria, a devenit o memorie de lungă durată, dar nu s-a îmbunătățit deloc». Mai tărziu aducându-și aminte de imperiul va spune: «Oricum ai întorce-o în Uniunea Sovietică erau două lucruri cu care te puteai mândri – campionatul de fotbal și armamentul nuclear, cei care au furat poporului aceste două mari atracții, mă îndoiesc să-i aștepte o bătrănețe liniștită».

În «Depech Mode» Serghei Jadan crează o întreagă galerie de portrete:

«Prieteni, am foarte mulți, de fapt nu suntem o tovărășie care își petrece timpul liber împreună ci un fel de colectiv de simulanți ce freacă creierii recrutorilor și angajatorilor, trăim în câteva camere învecinate, la același etaj, dormim fiecare pe unde apucă, nici nu-i cunosc pe toți. Aici singurul prieten adevărat este Vaska Comunistul, alții un public mai mult sau mai puțin întămplător, deși ei sunt tot prietenii noștrii, care ba apar ba dispar. (…) Toți avem în jur de 18-19 ani, marea majoritate din prietenii mei au fost exmatriculați și acum sunt ori șomeri, ori se ocupă cu lucruri nefolositoare nimănui.

De exemplu nu am înțeles nicodată cu ce se ocupă evreul-antisemit Câinele Pavlov «Părinții Câinelui sunt evrei, însă el nu se consideră evreu, spune că părinții – sunt părinți, iar el – este el și mai susține că are dreptate. Nu locuiește cu părănții, nici nu vorbește cu ei, spune că nu poate trăii alături de evrei. Se plimbă pe la toți cunoscuții, câteodată rămâne și la noi pentru o săptămână două, are și o bunică, se pare că nu este evreică, deoarece locuiește și la ea. Din când în când sustrage de la ea diferite porțelanuri vechi și le vinde la tărgul de vechituri, cu banii obținuți cumpără din farmacii tablete și vine la noi. Atunci nu mai ieșim din cameră câteva zile, poate doar să urinăm sau să vomităm, dar se poate vomita și în cameră, În principiu se poate și urina.  Eu îl iubesc pe Câinele Pavlov, și nu-mi pasă de antisemitismul lui.»

«La același etaj cu noi trăiește și contarabandistul gruzin Vacha, pe care Câinele îl consideră evreu. Vacha are propria sa afacere, la ieșirea din oraș, nu departe de noi are câteva chioșcuri. Locuința lui are două camere, într-una trăiește el, iar în cealaltă își ține marfa de contrabandă, tot felul ciocolate, cola, heroină și ciupa-ciupsuri. Plătește gaborilor, paznicilor la fel, de noi nu se leagă, deci Vacha este un erou pozitiv, exact pozitiv, altfel nu ai avea cum să-l numești. El ne vinde vodcă bună deși nu ne făce nici o reducere.»

«Undeva mai departe pe coridor trăiește homosexualul Cacao, intelectualul din Donbas. Maică-sa lucrează la biblioteca unei exploatări miniere. Cacao este gras şi antipatic, tot vine pe la noi, de fap altă alegere nu are, cine şi-ar pune mintea cu un intelectual din Donbas. (…) Cacao poartă un costum de culoarea nisipului în care arată ca un adevărat pămpălău, nu-şi dezbracă costumul aproape niciodată, poate doar când merge la duş.»

«Undeva, vizavi de noi, tot timpul trăiește Mărinarul, un ciudat cu urechea dreaptă sfărtecată, spune că ia sfărtecat-o un câine. Pavlov? Obligatoriu se gâsește să întrebe cineva, așa ca o glumă. Mărinarul în felul lui este un temător de Dumnezeu, sau pur și simplu un întărziat, nici nu știu cum să explic, el, de exemplu se spală doar noptea, spune că nu vrea să-l incomodeze nimeni. Să te incomodeze cu ce? Îl întreb mereu. Mărinarul roșește? Dar continuă să se spele noaptea. Iată ce om ciudat.»

«Dintre alți prieteni, l-aș putea aminti pe Carburatot, da pe Sașa Carburator, la fel un prieten frumos. Sașa a venit de undeva de la hotar, cu toate că aici la tot pasul găsești câte un hotar. Sașa a venit împotriva voinței părinților săi, se pare că se întămplă și astfel de lucruri, acasă a rămas maică-sa cu tatăl său vitreg. Sașa a terminat școala de șoferi, are  permis de conducere adevărat și vrea să-și deschidă o firmă de transportat marfă, vrea să-și cumpere un dric și să care mobilă (…) dacă înțelegeți despre ce vorbesc. Odată și-a cumpărat chiar manuale cu scheme și descrierea automobilelor și încerca să înțeleagă ceva din ele. A început după cum ați ghicit de la studierea carburatorului. După un timp manualele au dispărut, eu înțeleg că cineva i-a băut, căci altfel de ce ar dispărea niște bunuri…»

«Pe Vova și pe Volodia nu-i agrează nimeni, dar toți acceptă prezența lor, sunt studenți la facultatea de istorie și la fel ca marea majoritate a emeninților conlucrează cu KGB. KGB-ul, bănuiesc că a suferit foarte mult din cauza prezenței în rândurile sale a acestor doi dăunători. Dar se pare că ordinea e ordine altfel de ce ar mai apărea pe ștatele lor de plată. (…) Vova e puțin mai înalt, iar Volodea puțin mai plin, când se îmbată ies neobservați de nimeni pe coridor și încep să-și care pumni unul altuia și nu în glumă, căci bătaia se termina cu dinți scoși, cu muci și lacrimi pe face-uri . La început am încercat să-i despărțim, dar pe urmă ne-am spus – ce naibă se bat flăcăii, și ce dacă, poate la ei, la istorici așa se poartă, poate pentru aste le și plătește KGB-ul, de ce să ne băgăm.»

Bineînțeles mai este și personajul-narator, care rămâne fără nume o lungă periodă de timp, până nu este numit în unul dintre dialoguri: Jadan.

Toți acești prieteni trăiesc în propriul lor spațiu subcultural după legile anarhiei. Eroii (sau mai degrabă antieroii) romanului sunt înscriși de către autor în spațiul harkovian, ușor de recunoscut datorită denumirii clădirilor, piețelor, stațiilor de metro și a trenurilor electrice. Acest spațiu se împarte în două lumi diferite.

O lume a celor bogați, a celor care conduc și trăiesc în centrul orașului, ca de exemplu generalul – tatăl Marusiei, care în ultimii 10 ani locuiește în Harkov, s-a despărțit de soție și a cumpărat fiicei sale un frumos apartament cu două camere  într-o clădire frumoasă din centrul pieței, cu vedere spre municipalitate. Însă prezența autorului narator cât și a prietenilor săi în această lume este sporadică și aproape întămplâtoare. Viața lor aparține celeilalte lumi, a cărei coordonate sunt – internatele, restaurantele de gen «împinge tava», cantinele muncitorești și tot felul de bombe. «… există un raion… kilometri pătrați de sector privat de nepătruns, imediat după care încep uzinele, așa numite vechi periferii ale fabricilor și uzinelor, unde, mai ales vara nu întălnești pe nimeni…», sau coordonate etnice «… rommi din Harkov și-au îndeplinit, după propriul înțeles, vechiul vis despre sfântul megapolis al rromilor, … pur și simplu s-au așezat pe malul răului și s-au fortificat cum au știut…», cartierele mărginașe și bineînțeles  Gara, – simbolul  acestei lumi: «… în câteva nopți în Gara de Sud a orașului Harkov puteai vinde orice, chiar și sufletul, dacă îl aveai…».

Cel mai clar simbol urbanistic al prăbușirii țării este uzina «fosta mândrie al industriei de apărare» din care la propunerea lui Ciapai eroii noștrii vor să fure: «… uzina era în paragină, la fel ca și toate celelalte lucruri din țară, tot ce se putea fura – a furat directorul, ce nu se putea fura a distrus. »

Un alt simbol al țării care se autodistruge este imaginea peștelui «… peștele pur și simplu este mâncat pe dinâuntru de acești răpitori, de un întreg roi de răpitori…, ce scărbos, gândes eu, pește mort, pește țigănesc mort, mâncat pe dinâuntru, ce oroare». Peștele totodată este și simbolul creștinismului, la fel îl găsim și în «Moscoviada» lui Iuri Andruhovici, unde de fapt este biletul spre libertate a lui Otto fon V.

Autorul crează imaginea personajului principal folosind comparația și contrastul, inclusiv la nivel de vărstă. La diferite vărste, problemele existențiale sunt privite dintr-un unghi de vedere diferit.

Dacă eroul lui Cehov, unchiul Vanea la 47 de ani ai săi spune: «Dă-mi ceva. O Doamne… Am patruzeci și șapte de ani; dacă presupunem, voi trăi până la șaizeci, înseamnă că mi-au mai rămas treisprăzece. Foarte mult! Cum voi trăi eu în acești treisprăzece ani? Ce voi face, cu ce îi voi umple?

La 19 ani, eroul lui Jadan cugetă asupra sensului vieții într-un mod naturalist câteodată aproape grotesc: «…cum trăiesc și pentru ce? La ce sunt bune toate acestea? Această luptă pentru supraviețuire? acest joc de-a ține socoteala? De ce îmi trebuie toate astea? Acum am 19 ani, peste cinci ani, dacă nu mă răpune vre-o boală venerică, voi avea unul peste altul 24 de ani, Gaidar la această vărstă numai comanda regimentele. Eu ce o să fac la 24 de ani?»

Eroul treptat afirmă anarhia ca singura modalitate de existență, negând toate orientările valorice tradiționale cum ar fi familia și țara. «Desigur, eu nu am nimic împotrivă – acolo, familia, părinții, totul e normal, sunt de acord cu asta. Dar astea pur și simplu nu sunt atât de importante, cum par, e un fel de poantă pe care toți o repetă – familia, familia…» sau «Liniile aeriene, aeroporturile, stuardezele – sunt doar o ficțiune. Nu sunt o necesitate REALĂ, înțelegi? Trebuie păstrate numai necesitățile REALE… Armata la fel nu este o necesitate REALĂ… Armata a fost creată numai pentru scopul de a-și justifica existența continuă.

Mai mult de atât, anarhia, devine modul de gândi al eroului, ceea ce îl duce la negarea credinței: «Eu nu cred în memorie, eu nu cred în viitor, eu nu cred în providență, nu cred în cer, eu nu cred în îngeri, eu nu cred în dragoste…» Această frustrare îl conduce pe autor spre absurd cum ar fi negarea lui Dumnezeu «… știu de o prezența, aici în cerurile negre, deasupra noastră, a următorul satan, de fapt singurul de a cărui existență

niciodată nu mă voi îndoi. Reflectând asupra categoriilor eterne ale existenței umane, eroul își crează propria formulă de fericire: «Fericirea și liniștea există datorită unei combinații logice a mii de piese anormale, schizofrenice, nefolositoare nimănui,  care formează ceva unic și crează o imagine completă a ceea ce înseamnă fericirea, a ceea ce înseamnă viața și cel mai important – a ceea ce înseamnă moartea.

În consecință, în caracterele eroilor romanului «Depech Modee» sunt întruchipate foarte clar ideiile existențialiste ale lui Sartre și Heiddeger despre sentimentele de groază a propriei neputințe față de alții oameni, față de stat, și de conștientizarea propriei morți. În această atmosferă sumbră de prăbușire a imperiului, ei adoptă o atitudine pesimistă.

Tabloul realității sumbre, a inulității și eșecului omului modern care nu e în stare să ducă la capăt nici o faptă, atinge punctul culminant la finalul romanului. Eroii lui Jadan nu reușesc să atingă obiectivul călătoriei sale și din această cauză simt un gol în suflet, se simt neajutorați.

Jadan se adresează mentalității europene, poate încă neadormite pe veci, a ucrainenilor a căror menire este de a fi europeni, dar ei de câteva secole, obligați sau de bună voie se dezic de această menire. Laitmotivul romanului este dorul tăinuit  după Eropa, care iese la suprafață în ultimele paragrafe la fel ca și în «Moscoviada» lui Andruhovici: «Uneori visăm la Europa. Iar noaptea ne plimbăm pe malul Dunării. Și amintirile ne podidesc: mări calde, porți de marmură, pietre fierbinți, plante agățătoare din sud, turnuri singuratice. Numai că toate astea nu țin mult».

La fel și autorul romanului «Depech Mode» lasă pentru cititor o mică fisură prin care pătrunde o rază de lumină – imaginea simbolică a melcului, care este personificarea eroului, sau într-un sens mai larg, a întregii generații contemporane autorului «… obosit și chinuit de depresii melcul… începe să se tărască cu spatele spre Vest, spre cealaltă parte a platformei. Eu chiar cred că acest drum o să-i ajungă pentru tot restul vieții».

Anunțuri

Notă

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat asta: